1. Cum s-a conturat ideea volumului Recensământul morților?
A avut un timp îndelungat de plăsmuire. Când a fost momentul să trimit la editură poze de pagini olografe, am găsit într-un caiet din 2011 notițe coerente despre cum aș vrea să fie. Dar „munca” începuse dinainte. Pe de o parte era compasiunea pentru cei decedați la Canal în perioada 1949-1954. Nu voiam să fie un roman politic, ci unul despre suferința oamenilor. Dar suferința aceasta survenind într-un sistem impus de „lumina de la răsărit”, romanul nu poate fi rupt de politic. Astfel că în roman se împletesc două estetici. Estetica ororii, pentru că n-am avut încotro și am descris scene înfricoșătoare, documentate, nu inventate. Și estetica tragicului, pentru că o putere implacabilă trasa destinul acestor oameni. Un alt lucru care mă frământa a fost viziunea aceea că, de-a lungul Canalului, pe o fâșie cât e Dobrogea de lată, sunt sute de morminte și gropi comune ale unor oameni necunoscuți. Când Aliații au descoperit lagărele morții, i-au scos pe morți din gropile comune (cei care nu fuseseră incinerați în odioasele cuptoare), i-au identificat și i-au reînhumat. În ce îi privește pe morții de la Canal, nu s-a putut vorbi despre ei timp de circa 40 de ani, deoarece oficial ei erau rămășițele unor „dușmani ai poporului”, „reeducați prin exterminare”, cum spune comandantul din roman al lagărului de la Poarta Albă. Abia după 1989 sătenii din împrejurimi au început să identifice aceste morminte, apoi au apărut și unele asociații care și-au luat această misiune. Să-i identifici după 40 de ani de putrezit în pământ pe acești oameni e aproape imposibil. Dar măcar unii au fost reînhumați. Adică romanul s-a născut din ceva emoțional. Emoție care a dus la nașterea unei anumite voci narative. Am reușit s-o conturez așa cum o voiam abia după ce am descoperit scurta biografie a lui Andrei Rudi Benke (sau Benkö), cel care străbate cartea într-un bildungsroman pe dos: ani ai deformării, nu ai formării.
2. Cum a decurs scrierea lui?
Primele 30 de pagini le-am aruncat. Mi s-a întâmplat pentru prima dată. De obicei când încep un roman am în minte atât viziunea lui, cât și mijloacele care pot cuprinde adecvat, fără rest, această viziune. Pe când Recensământul morților nu era o viziune, viziune însemnând pentru mine ca romancier o sinteză a unor realități omenești care mă implică afectiv, ci erau chiar realitățile în sine, care trebuiau spuse fără ocolișuri. Nu mai puteam face jocurile mele obișnuite, care să atenueze impactul. „Curentul principal” era tragicul și atrocitatea. Al Pacino, după ce l-a jucat pe Michael Corleone, spunea: „Am trecut prin momente grele… am făcut terapie cinci zile pe săptămână timp de mulți ani”. Timp de 25 de ani, pentru exactitate. Noroc că există anumite secrete de prozator prin care faci ca impactul să nu cadă în spinarea autorului, ci să se oprească în tărâmul naratorului, în care naratorul este Marele Magician și poate stăvili șocul cu niște pase magice. Așa că, după ani mulți de meditație și documentare care s-au topit în mine ca un vis, scrierea lui a fost cât se poate de rapidă. După ce l-am scris, m-am gândit că acest roman este ca o străfulgerare, orbește o clipă mintea și inundă inima cititorului, după care el se va întreba: ce-a fost asta?
3. Cum vă doriți să fie citit volumul romanul Recensământul morților?
În ce privește romanele mele „metafizice” sau, cu un termen mai puțin scorțos, basme, mi-aș fi dorit un cititor capabil să prindă subtilitățile, jocul secund, capriciile ludice. În ce privește Recensământul morților lucrurile stau cu totul altfel. Aici nu i-am ascuns cititorului miezul în văluri de iluzii și exces ficțional, ca să râdem pe urmă împreună când reușește să le înlăture și să vadă inima vieții pulsând. Ci am fost direct, pentru că așa a vrut romanul. Îmi amintește de versurile lui Michaux, dacă ele s-ar referi la cititor: „Iată unul./ Mi-l înșfac, poc./ Iar îl înhaț, poc./ Îl atârn în cuier”. Dacă s-a apucat de citit, atunci să citească până la capăt. După câteva zile de la lansare la Gaudeamus l-am numit „roman rapid”. Am primit deja numeroase mesaje că a fost citit. Mesaje de genul: „L-am devorat și am fost devorat”, sau „e un roman cutremur”. Așa încât nu-mi doresc un anumit cititor, ci orice fel de cititori. Doar să înceapă să citească și apoi romanul să-l „trezească”. Sau cel puțin asta mi-aș dori.
