1. Cum s-a conturat ideea volumului Teoria lucrului bine făcut?
Mai întâi a fost musca. Nu, nu o muscă în carne și oase, ci povestirea cu același titlu (bine, titlul original era „Poveste neterminată cu muscă și alte personaje, printre care și autorii”, da-i mult prea lung și-am zis să-l mai scurtez).
Despre ce este vorba. Prin 2014 ajunsesem, nici eu nu mai știu cum, într-un grup privat de Facebook alcătuit din fani ai emisiunii Războiul Sfârșitului Săptămânii, emisiune care, pe vremea aceea, se difuza la Radio Guerrilla. Nu-mi amintesc contextul, nici nu știu cât contează, dar, la un moment dat, cineva a postat pe grup un început de poveste. Era un început bun, care avea de toate, umor, stranietate, plus componenta aceea, mai greu de definit, care te făcea să-ți dorești „să dai pagina”, să afli ce se-ntâmplă. Pe scurt, ne-a cucerit. Rând pe rând, toți am intrat în joc. Porneai de la fraza începută de celălalt, scriai cât te ținea inspirația și apoi predai ștafeta, fie în mijlocul unei propoziții, fie în mijlocul unui cuvânt. De multe ori se întâmpla ca replicile să se suprapună și atunci firul narativ devia, povestea creștea, se ramifica, devenea din ce în ce mai greu de controlat. Și pentru că toți aveam joburi care, de la un punct încolo, riscau să fie compromise, după o scurtă consfătuire cu principalii membri ai „redacției”: Irina Cocoșilă (capul răutăților și autoarea începutului mai sus menționat), Brigante Brigante (nu, nu-l chema așa), Jeni Micloș (cunoscută pentru modul radical în care-și rezolva problemele cu o drujbă), subsemnata și încă vreo câțiva, am decis c-ar fi timpul să ne oprim. Ok, și-acum ce fac? Prea mă prinsese jocul, și parcă prea-mi plăcea. Ca să nu rup de tot, în lipsă de altceva, m-am apucat de aranjat textul. L-am editat, l-am pus într-o formă care să fie ușor de urmărit pentru un cititor din afara grupului, am făcut, practic, ce fac acum cu textele mele, doar că intuitiv și fără așteptări. I-am făcut până și ilustrații. Nu eu, că n-am talent. Am mituit, în acest scop, doi foști colegi de clasă ai fiică-mii. Le-am dat, scuzați, țigări (știu, nu-i educativ, dar ăsta a fost prețul).
Numai că munca asta de editare s-a terminat și ea, și-odată terminată, am realizat că mai vreau. Nici eu nu știam ce, atât doar, că mai vreau. Ăla a fost momentul. Atunci, cred, s-a născut. A coincis cu o perioadă mai grea din câteva (nu multe, dar esențiale) puncte de vedere, suprapusă peste o posibilă criză a vârstei de 40 de ani, la care s-a adăugat refuzul fiică-mii de a participa la un curs de scriere creativă pe care inițial îl gândisem pentru ea, și-am făcut primul pas. M-am dus în locul ei. Pe urmă, lucrurile au evoluat în cascadă.
2. Cum a decurs scrierea lui?
Practic, volumul ăsta e rezultatul atelierelor la care am participat după aventura cu musca. Unele dintre texte s-au născut la cursul ținut de Florin Iaru și Marius Chivu, pe urmă am continuat să le lucrez în cadrul întâlnirilor Creative Writing Sundays. Dar despre asta am tot povestit. Ce vreau să spun acum, cu riscul de a nu răspunde la întrebare, e c-am participat zilele trecute la o întâlnire cu cititorii din comunitatea Reading is Cool și cineva m-a întrebat cât e realitate și cât e ficțiune în prozele mele. Și atunci am realizat că singurul lucru pe care mi-l amintesc din perioada în care am lucrat la fiecare text e doar ideea de la care am pornit, bucata aia de realitate pe care o adaugi în poveste și-o lași să fermenteze. În rest, am uitat tot. M-au întrebat de unde mi-a venit ideea cu greierele din „Adio, C…”. N-am știut să răspund. M-am întrebat, la rându-mi, de unde Alba Giulia. Sincer, habar nu am. Ce pot totuși să spun este că cele mai multe din ideile care au stat la baza povestirilor mele mi-au venit în timp ce mă plimbam. Plimbări lungi, ture după ture de parc cu muzica în căști și mintea-n acțiune. Pe mal erau pescarii cu undițele-n lac, prin spate treceam eu, cu telefonu-n mână, mereu vigilentă, gata să prind ideea, să o notez pe loc, să nu cumva să-mi scape. Asta îmi amintesc. E o carte plimbată, poate de-aici și ritmul, despre care multă lume mi-a spus că-i destul de alert. O fi, la cât am mers.
3. Cum vă doriți să fie citit volumul Teoria lucrului bine făcut?
Îmi doresc să fie citit și atât. Dacă se poate, integral. Dacă se poate (bis), în ordinea în care le-am pus eu acolo (dar nu-i obligatoriu). Și de nu cer prea mult, m-aș bucura să-mi scrie, să-mi spună ce vor ei, nici nu contează ce, să știu doar c-au citit.
