Trei răspunsuri despre romanul „Ultima provocare” de la autoarea lui, Adina Rosetti

1. Cum s-a conturat ideea romanului Ultima provocare?

De obicei, pornesc de la o idee sau o imagine, și construiesc atmosfera și personajele cărții pe măsură ce scriu. De data asta, nu știam nimic în afară de faptul că vreau să fie un roman cu și despre adolescenți. Am început lungi discuții cu fiica mea, în care am conturat personajele, câteva tipologii diferite care ni s-au părut reprezentative pentru această generație, apoi am dezvoltat, tot împreună, intriga principală a poveștii, în mai multe sesiuni de brainstorming. Am făcut mult research despre preocupările, interesele și problemele adolescenților „din ziua de azi” (pe lângă cel făcut „în casă” cu propriii copii); am citit o grămadă despre fotbal, am urmărit tutoriale de make-up, TikTok-uri care mi-au dat dureri de cap și video-uri cu explorări de clădiri abandonate (chestie care se cheamă „urbex hunting”). Plus multă muzică – există și un playlist pe Spotify al personajului Ezra! Încet-încet, personajele au început să prindă viață și să se miște singure prin poveste, moment în care am știut că sunt pe drumul cel bun. 

2. Cum a decurs scrierea lui?

În Ultima provocare se întâlnesc patru colegi de școală, elevi de clasa a șaptea și a opta, cu preocupări și probleme specifice vârstei și, mai ales, lumii în care trăim aici și acum. Mi-am dorit să surprind cât mai mult universul lor interior, vocea și mai ales limbajul, ceea ce pe parcursul scrierii s-a dovedit o provocare imensă, care mi-a dat mari bătăi de cap. Adolescenții vorbesc într-un jargon (presărat din belșug cu elemente de argou care nu pot fi reproduse pe hârtie într-o carte destinată vârstei 12+), cu multe expresii preluate din engleză, care se mai și schimbă de la an la an, la fel cum se schimbă reperele lor de pop culture. E greu să ții pasul, ca adult, plus că există riscul să fii artificial sau, mai rău, deja perimat. Tocmai mă obișnuisem și eu cu expresii precum cringe sau slay,  când am aflat că n-ar mai fi la modă. Intrasem la un moment dat într-un blocaj, pentru că mi se părea că nu reușesc să „prind” limbajul – la care oricum, adult fiind, nu ai acces 100 %, la fel cum nu ai acces nici la conturile lor private de Insta, în afară de ăla „oficial” pe care-l țin numai pentru părinți. Până la urmă, m-am liniștit spunându-mi că nu vreau să scriu o carte care să fie citită doar anul ăsta, ci care să rămână și peste niște ani – în fond, adolescența e o vârstă universală.

Tot de la fiica mea a venit o parte din soluția narativă finală, când eram de săptămâni bune într-un blocaj narativ și destul de presată de deadline-ul pe care mi l-am impus singură. Toată experiența asta ne-a apropiat foarte mult și îi sunt recunoscătoare pentru ce am creat împreună! 

3. Cum vă doriți să fie citit romanul Ultima provocare?

Din feedbackul pe care îl am până acum, pare că se întâmplă exact ce mi-am dorit, și anume să fie o carte citită în egală măsură și de părinți – de cei interesați să privească un pic lumea din perspectiva adolescentului (de multe ori neînțeles) din casă…

În roman, adulții ies cam… nașpa – fie că sunt părinți sau profesori. De aceea, aproape nici nu au nume, sunt cel mult „mama lui X” sau „profa de Y” și au un soi de opacitate, de exasperare, de lipsă de empatie față de zbuciumul acestor puști care nu se înțeleg pe ei înșiși și locul lor în lume. Scriind, mi-am revizitat toate momentele în care n-am fost părintele perfect, în care am dat-o în bară ca adult în relația cu copiii mei și mi-am dat seama că lucrurile astea sunt, într-un fel, inevitabile. Toți greșim, nicio relație nu e perfectă, iar vârsta dintre copilărie și începutul maturizării e un dans complicat și extrem de fragil. Sper ca această carte să fie citită (și) în cheia unei legături între generații.