După ce s-a spus despre Bogdan Tiutiu ca ieșire poetică atipică anti-consumism, anti-metafizică, non-mizerabilistă, staze ușor de depistat, de altfel, se mai poate spune și despre o anumită dozare foarte temperată a fericirii. Despre fericire în poezie sau cu fericirea ca brand e greu de jucat la miză mare după cât este de jucată cartea sistemelor pe abisuri, melancolii, depresivități, copleșiri ș.a.m.d. Dar Bogdan Tiutiu face față dezinvolt și o față stilistică și discursivă poetic care demonstrează că se poate poetic plus fericit. Gingășia și intimitatea, așa cum le vede și Cosmin Perța, devin la Bogdan Tiutiu un construct de spirală ADN, un double helix care apropie cititorul de un paradis mic, un sistem ale cărui punți între cele două spirale poartă nume ca inocența, stabilitatea, domesticul revelat într-o tihnă în care marile griji nu au loc pentru că au fost de mult exorcizate.
De fapt, această direcție neașteptată a poeziei minimaliste a lui Bogdan Tiutiu pornise și se făcea simțită încă de la debutul, premiat de clubul de lectură Nepotu’ lui Thoreau, cu Sundial. Și ca lucrurile să fie atractive pentru mai toate vârstele, autorul adaugă imagini din zona smartphone-ului, din zonele de aplicații pe care le accesează, mixează cu lejeritate limbajul prescurtat cu zonele limbii engleze fără a abuza literar sau limbajul poetic, ci cât să se folosească de acestea ca pasaj ademenitor spre o poezie foarte serioasă, până la urmă ale cărei umbre transpar încă din titlu. E aproape un sfat fără incizia aprigă a avertismentului și cu o undă de epicureic: a se bucura de micile delicii, așa cum e firesc, ale apropierii, ale gesturilor care țes vălul intimității întocmai cum pe ale unei rugăciuni ascunse în chilia încuiată, poetul spune ca într-o mantră: Bucurați-vă toți de ce am să vă spun, mai ales că: totul se poate dizolva în orice clipă:„Niciun sunet retractil/ pe glaful bătrânei Marta –/ minerale în vântoasă// a nins secvențial/ cât să vezi rețeaua de hibiscus// pot spune toată zăpada e topită în tine/ mod de a-ți explica elasticitatea tenului/ fără gradație// mușchiul prinde strălucire/ pe zidurile demisolului// îl văd în palmele fetiței (care a mâncat/ burete de izolare termică)/ făcut rotocol// awww acuma ești ciufulici cu/ miros de somn (smiley)// Eu m-am trezit la 4 noaptea că/ muream de cald// Și cânta afară un pițigoi de/ mama focului// Nici nu știam că mai sunt/ păsări în decembrie (Umezeala domină Piața Steluței). Cu gest artistic spontan, Bogdan Tiutiu se folosește discret și diafan și de umorul involuntar apărut de confuzia generată de lipsa vreunui ton vocal din aplicațiile strict scrise ale chat-ului de messenger sau whatsapp-ului, astfel reușind dezinvolt să apropie poezia de îndemâna oricărei posibile neînțelegeri dominate de seriosul genului literar și distanțele impuse de teoretizare: „(fereastră de chat): astăzi fac tocăniț// numa o să te rog pe tine să-mi/ cureți cartofii să nu mai dureze/ mult// (replica): Și cum se curăță la tocăniță?// (două smiley lol cu lacrimi)// ai trăit degeaba 34 de ani/ măi dragă/ da numa curăță-i și pune-i în/ apă așa întregi// (replica): Cubulețe?”// (poză cu jardiniere cu verdețuri)// Care îi pătrunjelul?// (răspuns): ăla cu frunze mari.” Registrul se schimbă brusc, autorul alternează discursurile atrăgând în jocul poetic cititorul, dar nu părăsește zona cotidianului, lăsând impresia că se joacă continuu: „au sărit din autocare/ fără măști dând năvală/ la CsikiSör// e atâta forță/ încercam să ghicesc/ după gesturi & oscilații/ despre ce e vorba/ în noua configurare/ de spațiu// și tu îmi traduceai/ o altă lume// era frig/ pentru azi/ pentru mâine// nu făceau față/ și indicatorul luminos/ nu s-a oprit niciodată// așa îmi doresc să fie/ să rămân radios/ tu să vezi de mine// să fac loc în aer/ mersului tău// lumina e aici subțire/ poate nu ajungi la mine” (co-tropitoare). Conchizând poemul cu gest liric cu o oarecare bruschețe pe care nu o lasă, în rest, să-și facă de cap, Bogdan Tiutiu introduce lectorul într-o posibilă îngrijorare, aceea din titlu, care avertizează că totul se poate dizolva în orice clipă.
Conchizând poemul cu gest liric cu o oarecare bruschețe pe care nu o lasă, în rest, să-și facă de cap, Bogdan Tiutiu introduce lectorul într-o posibilă îngrijorare, aceea din titlu, care avertizează că totul se poate dizolva în orice clipă.
Silver lining-ul, observat de Mihók Tamás, face, în adevăr, un twist poetic în sine, ca niște insule de poezie prin felul în care sunt integrate discursului poetic, ca un fir narativ al stilisticii lui Bogdan Tiutiu, ca un numitor comun care leagă volumul și, în fapt, spațiul pe care, creându-l, îl mobilează aurifer diafan în jurul sistemului binar al cuplului de forță el-ea. Însăși ideea trăsnită de a fotografia iubita și de a o căuta în regnul floral pare un gest poetic în sine fără a mai fi nevoie de cuvinte. Însă, fidel expresiei și pentru compromisul înțelegerii, al legării lucrurilor între ele, căruia autorul îi cedează fidel și cu umilință, îi atârnă apoftegmatic one–liner-urile ca pe niște globule roșii ale textului, fluid, ca sângele: „apari/ în ghidul/ de monitorizare/ al plantelor: angelică/ de baltă/ cu coastele/ ușor/ aripate” (Codul Natura) sau: „ești/ mult/ mai/ frumoasă/ ca/ Pema/ Chödrön// and/ everything/ else –// it’s just the/ weather.” (sloka)
Bucuria lecturii vine, atunci când e vorba de poezia lui Bogdan Tiutiu, din această alternare constantă care nu lasă lectorul pradă unui discurs poetic așa cum îl știu avizații, ci îl presară constant cu întreruperi, ca în cazul străzilor din oraș cu bump-uri. Avertismentul constant e mereu îmblânzit de o lumină subțire, de un soi de diafan pe care poetul îl găsește și-n piatră seacă: „În ziua în care cascada Bigăr/ s-a prăbușit/ lumea era atât de tristă pe facebook,/ am văzut anotimpurile/ și unghiurile de travertin/ supuse debitului/ se crea un fel de nostalgie colectivă/ plină de duioșie/ de care toți aveau nevoie” (În ziua în care cascada Bigăr/ s-a prăbușit) – și-l caută cu încăpățânare să-l reveleze și cititorului – arătându-i-l cu indexul cam ca și când icoanele canonice ale Bizanțului ar fi înlocuite de o fotografie a Familiei Sfinte, făcută cu cronovizorul –, care râde sănătos, cu o bucurie care locuiește ființa umană, chiar dacă totul stă sub semnul, aparent abisal, al dizolvării în orice clipă.
Doar o abordare superficială ar putea considera că obsesia fericirii și iminența dispariției sunt incompatibile. Încât Bogdan Tiutiu, așa cum bine remarcă și Mihai Vieru dovedește o intuiție corectă a cotidianului, cel care ne umple viețile. Însă dacă acest fapt confirmă atitudinea antimetafizică a poetului, a oricărui poet, în definitiv, lucrurile sunt mai puțin valabile în cazul non-minimalismului: sunt necesare câteva paragrafe substanțiale de eseu, dacă nu chiar studii încheiate la toți nasturii, pentru a putea proba că notația poetică a celor mai mulți dintre douămiiști și postdouămiiști e altceva decât minimalism pur, înrădăcinat, de altfel, în poetica postmodernistă a optzeciștilor, pe care doar trecerea ineluctabilă a timpului îi situează într-un estetism aparte. Literatura, inclusiv poezia nu mai au de multă vreme mize existențialiste tari, fiindcă mai toate discursurile publice se întemeiază pe tipuri soft de relativism și relativitate, lucru explicabil, de înțeles, chiar dezirabil. Iată de ce iminența dispariției, evocată poetic de către Bogdan Tiutiu poate fi văzută, concomitent, ca spoiler, disclaimer, duios retorism. Lucrurile grave, serioase, profunde și-au pierdut solemnitatea, fără a deveni bagatele, ci prilejuri inspirate de textualizare.