Des-in-tra-macula joubertiană

161 vizualizări
Citiți în 9 de minute
Tiberiu Neacșu, Sindromul Joubert, Cartier, Chișinău, 2023

Cu Acrobat în zece pași, Tiberiu Neacșu a forfecat nișe neașteptate pentru generația MM mai ales din punct de vedere stilistic. A torsionat limbajul urmând formula optzecistă, dar a adăugat conținut brutal. O ieșire din ramura nouăzeciului dominat fervent de stări la fel de brutale ale simplului adăugat poetic de un Cristian Popescu, dar mai înrudit cu Robert Șerban concitadinul prin tușa rapidă și ascuțită, polizând situații poetice similare lui Daniel-Silvian Petre, preferând imediatul, scurtimea și scurtcircuitul poetic ca pârghii de livrare spre public. Desigur neavizat, nimeni nu a dat un curs poeziei lui Neacșu pentru că flow-ul 2000 curgea mai aluvionar și mai puternic decât ceea ce fusese optzeciul bine dirijat de contraatacul la ideologie.

În Sindromul Joubert, așa-zis lunaticul din parabolele evanghelice, care nu se ține pe picioare și cade în foc și în pâraie, care suferă de toate complexele psiho moderne, Tiberiu Neacșu creează reflexia în oglindă a unei stări valabile unui stasis al omului din post-umanitatea proximă. Asaltat de crescendoul de situații sociale de platforme de comunicare, de inteligență artificială, la care se adaugă un opus al funcționărimii cu legi/platforme/articole/zeci de formulare, omul lui Neacșu este depășit de umanitate, este depășit și de formula robotică, trece visceral dincolo de sistemul fiarei riscând, prin însăși lunatismul său, să rămână un uman bucuros de fiecare dintre experiențele prin care, narativ, îl putem urma în fiece text poetic din Sindromul Joubert. Acesta aparent și paradoxal fiind un soi de scăpare din contextul lucrurilor în care toată lumea ia în serios posibilele scenarii apocaliptice de ultimă oră.

            Cu Sindromul Joubert, Tiberiu Neacșu sare câteva niveluri mai sus, păstrându-și în același timp și firul narativ al structurii poemelor, și închiderea discursului narativ în poetic: „Calcă peste omul care cere pâine,/ (…)/ E atâta liniște încât poți adormi oricând/ Urcă-te pe umerii mei, uite:/ am și eu o ciupercă/ am și eu o bombă atomică” (trei camere) sau apoftegme-un vers (one-liner): „Singurătatea e următoarea bombă atomică” (idem). La fel, există pasaje în care discursul poetic, în mai multe variante chiar, se intersectează cu acela al lui Cristian Popescu: „cu tine ar vorbi la masă/ ar vorbi despre el și soarele ar curge ca o miere încinsă/ ia un om și spune-i că urmează și el după Virginia/ și Adrian Nicușor, că nici pe el n-o să-l ierte/ nimeni cum niciodată nu se iartă aici (…)/ ia un om și arată-i dezastrul ca pe o jucărie// apoi strânsul în brațe” (ia un om). Inclusiv că poetul mai recurge la o tehnică, și anume aceea a insuportabilului poetic care presupune stare după stare exprimată poetic, vers după vers nelăsând loc de respiro lectorului, dar până la urmă, hei, se caută ieșiri care înlocuiesc realitatea aproape complet. Toată lumea fuge după asta de la Neuralink până la Meta: „Îți scriu din mațele unei balene albastre. Mici/ câmpii verzi apucă lumina și-ntorc oceanul/ pe dos. Cai neîmblânziți aleargă prin iarbă// și aruncă din copite praf de păpădii peste câmp./ Mai încolo, pe cărare, copiii bat mingea, părinții/ fac paharele să ciocnească disperat// (…)// Libelule, transparente/ și lucide, visează că sunt altceva care se visează/ libelule. Un crin răsare de sub pământul negru// incandescent. Aici și acolo, pe iarba proaspătă/ căpușe și buburuze apucă țărâna și fac țăndări/ soarele. Melcii se ascund cu întunericul// de sub pleoape. Râmele adună cercuri de corpuri/ cafenii, șopârle îngheață, se-ncălzesc și-și/ pierd cozile și echilibrul pentru un timp” (Darul). O epifanie ar fi recursul la lumea mică, insectele cu trimitere spre universul animat al copilăriei, dar nu mai puțin coșmaresc al realității naturale; o alta ar fi trecerea spre regnul diafan libelule, fluturi și Lao-Tze ca însoțire ideatică, o alta ar fi aluzia la universul în univers și Iona auto-reflectat prin însuși actul scrisului, neuitând să fie la fel de necruțător poetic și în conchiderea poemului: „Îți aduc acest plancton să-l păstrezi în palme – / un glob și atâția ani irosiți” (idem). Încrucișarea regnurilor cu lumina și elementele, dintr-o răsuflare, pare să fie firul roșu care leagă discursul poetic. Omul apare mereu cufundat, pe rând, în contemplările de acest tip, intervine cu observația și re-creează lumea unei ordini perceptive neașteptate.

Scrisoare de pe Jabel Hafiz – o piesă de forță cu trimiteri livrești, din care am să speculez nu sursa reală, cât pe Hunter S. Thompson și scena cadillacului roz, și nu pe Mo cu Mustangul roșu, culori tari, parfumuri, adieri în colectivul poetic de Alhambră, de călduri generatoare de fata morgana, poate un pic exagerat, dar în siajul concluziei pe care Cristina Ispas o trage în Observator Cultural, și anume că „Tiberiu Neacșu blurează granița dintre vis și realitate”, la care aș adăuga halucinație, simptom, stare de – până la urmă – dezîntremare, așa cum ea înseamnă etimologic provenientă din latinescul in-tra-macula (plasă cu ochiuri înnodate de trei ori) tocmai pentru a nu scăpa nici peștii cei mai mici, adică in the tripple drag net,care în limba engleză a dat verbul to trammel,care înseamnă „a se împiedica”, iar în limba română a dat verbul „a se întrema”, cu antonimul său „dezîntremare”. Iată o direcție pe care o putem îngloba, spre o reîntregire semantică, poeticii Sindromului lui Joubert, tel quel.

Mihai Vieru s-a născut în 1974 la Ploiești. A urmat cursurile Facultății de Litere și Științe din aceeași urbe. Asistent doctor la Universitatea din Oradea, Facultatea de Arte, Departamentul de Muzică, unde predă limba engleză.
Debut în revista de cultură „Familia”, în 2000.
Volume de poezie: Thermidor@Ketamidor (2003), Leul Greu (2005), Hai-ku Miki (2007), ShiNoBi (2008), Aer în iarbă (2012 – volum premiat de USR), Ieri Park (2014), Hotel Sud No. 2 (2017).
Coautor, împreună cu Ramona Novicov, al volumului bilingv „Oradea. Imagini posibile” / „Nagyvárad. Tünékeny képek” (2016).
Prezent în numeroase antologii, printre care: „Colocviul Tinerilor Scriitori”, edițiile I, II, III, V, volume colective (2006, 2007, 2008, 2010), „Colocviile Tomitane” (2006), „Zile și nopți de literatură” (2006), antologiile taberei de creație de la Săvârșin: „Poate ne vedem” (2010), „Deranj” (2011), „Alții” (2012), „Treizero” (2013), „Jde Jderi” (2014), „Psiholog” (2017), „#Rezist Poezia” (2017).
Semnează volumul de critică literară monografică „Ion Stratan” (2016).
A tradus mai multe volume (inclusiv de gnoză egipteană și gnoză chineză) și a semnat peste 500 de articole în reviste literare autohtone.

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Critică”