Uniunea scriitorilor din romane

Cred că, asemenea oricărui filolog (alias Cititor profesionist, așa cum îmi place mie să le amintesc studenților mei că am fi noi!), o re/întâlnire cu scriitori-deveniți-personaje, centrale sau tranzitorii, într-o ficțiune istorică cu caracter biografic sau într-o biografie romanțată, creează un context provocator pentru o altfel de interpretare a vieții acestora, prin descoperirea unui mod nou de a-i reașeza pe o hartă istorico-geografică; acest lucru se poate întâmpla doar în funcție de reacția noastră culturală la invitația lor de a comunica cu noi, prin relația intimă, particulară, pe care o mediază paginile cărților, cu o atât de mare putere transformatoare. Rescrierea (ficționalizată, firește) a prezenței unui scriitor (mai cu seamă dacă este unul bine cunoscut!) contribuie la asigurarea unui echilibru substanțial oricărui roman, pentru că declanșează procesul prin care o persoană, respectiv, un poet sau un prozator în cazul acesta, adică, un „EU, conștiință, cugetare, discernământ, deliberare, decizie, [care] percepe și vehiculează informații, participă afectiv la lume, execută deciziile luate, are un ideal, acționează în funcție de unele comandamente, se sacrifică voluntar la nevoie” (Alexandrescu, 1988: 205), devine un comunicator competent al textului, asigurând acuratețea transmiterii de „informații, idei, opinii, păreri, de la un individ sau un grup” (Tran et al., 2003: 11) înspre cititori. Așadar, prezența scriitorilor în perimetrul narativ al unui roman, înseamnă, pe de o parte, redimensionarea acestora prin transformarea lor în personaje, menite să sintetizeze un tablou complet al „potențialului de activitate, al excesului de energie, al excitabilității – emotivității unui subiect” (Alexandrescu, 1988: 226); pe de altă parte, așezarea lor intenționată în formula optimă pentru o relaționare intrinsecă/extrinsecă, ușurează stabilirea unei comunicări cu alte personaje și, cel mai important, cred eu, cu cititorul, prin punerea în comun a unui set de „informații, idei, atitudini (…) pentru a le asocia și raporta și a stabili legături între ele” (Sachelarie et al., 2006: 7), în vederea dezvoltării unei relații coerente între emițătorul și receptorul mesajului transmis de un anume personaj pentru care a optat autorul romanului, respectiv, un anume scriitor distribuit în textul respectiv.

Alianțe generaționale

Teoreticienii privesc comunicarea interumană ca un fenomen amplu, bazat „pe un ansamblu de procese psihomotorii specific umane” (Sachelarie, 2006: 18), susținut în special de limbajul utilizatorului, dar și de mijloacele neverbale sau tehnice (telecomunicații) pe care acesta le poate introduce în orice comunicare interpersonală și interactivă, care, se știe, e determinată de, și poate categoric determina „schimbarea, dezvoltarea, spiritualitatea umană” (5) prin implicațiile de ordin psihologic, comportamental, educațional, cultural pe care le antrenează. Când romancierii reconstituie cotidianul comunicațional al protagoniștilor lor literați selec(ta)ți, ei decid ce aspecte din cariera lor sau care laturi ale caracterului lor pot fi accentuate prin modul specific în care se operează cu elementele lingvistice și culturale, expresiv surprins în dialogul cuplului Hemingway-Gellhorn; este o sistematizare a unei conversații profesionale, consultative, anume, faptul că Maria (personajul din Pentru cine bat clopotele) „are amestecul tău [Gellhorn] de  tărie și delicatețe. Și tot ce scriu despre cum e să iubești pe cineva. Da, e despre tine. Pot să scriu asta doar fiindcă te am pe tine (…). I-am dat Mariei părul tău (…) ca un lan de grâu (…). Ea îți aparține și ție. Cartea e a noastră. Suntem noi” (McLain, 2018: 189). Martha Gellhorn introduce o formă de comunicare mai intimă, folosind codul personal al confesiunii față de cititori când că admite că în viața ei era „deja destulă neliniște și nesiguranță (…). Așa că mi-am mutat personajele în Praga, în loc de Madrid – și astfel totul părea să se rezolve. Eroina mea era o jurnalistă americană foarte asemănătoare cu mine, trimisă să scrie despre război, însă ajungând să se îndrăgostească fără speranță de un bărbat pe care n-ar fi trebuit cu nici un chip să și-l dorească, dar și-l dorea. Asta, e sigur, era o poveste  pe care o cunoșteam” (190).

Mergând pe urmele aceleiași generații, a neadaptaților (The Lost Generation) într-o altă secvență de istorie literară textualizată, cititorul poate opta pentru o invitație la Paris, la librăria Shakespeare and Company a americancei Sylvia Beach, o librărie transformată într-un adevărat spațiu al comunicării prin  faptul că devine locul preferat de întâlnire al aceluiași Hemingway, cu congenerii săi, printre care Ezra Pound, remarcat prin îndemânarea sa domestică – „a reparat câteva dintre scaunele în suferință pe care se așază clienții. Mulțumită lui Ezra, la Shakespeare and Company nu se mai clatină nimic” (Maher, 2023: 82); mai  apoi, James Joyce, de regulă ocupant al bibliotecii, așezat, „extraordinar de calm, într-un scaun de lemn” (80), soții F. Scott și Zelda Fitzgerald, el, gata mereu de ceartă cu Ernest „de la orice: cărți, baruri, orașe din Vestul Mijlociu” (204), drept pentru care „Ernest îi considera pe soții Fitzgerald răzgâiați și superficiali” (205), și uneori, Ford Madox Ford, „de obicei atât de enervant” (225), populând locul devenit astfel renumit în Montparnasse-ul acelor ani, și ajuns legendar în timp. Modelele lor de comunicare profesională sau personală, surprinse în diferite romane, justifică oarecum ideea că literatura și literații pot crea un spațiu virtual în care „realul și imaginarul se întâlnesc și se împletesc atât de strâns, încât nu mai pot fi separate fără riscul de a desființa terenul pe care se produce simbioza: a le separa înseamnă a-i refuza literaturii propria ei natură, însuși statutul ei” (Anghelescu, 2008: 203).

Semnale către cititori

În configurația comunicării interpersonale (scriitorii noștri din romane între ei) sau de masă (scriitorii din romane și cititorii acelor romane), există o suită de elemente importante care facilitează acest proces dialogal, anume, semnalul, adică „orice element purtător de informație, produs în mod deliberat de cineva care se așteaptă ca acesta să fie înțeles ca atare” (Tran et al., 2003: 24), apoi mesajul, reprezentând „un semnal sau ansamblu de semnale transmise în cursul unui act de comunicare” (25), și, nu în ultimul rând, codificarea, „operațiunea care face să corespundă unei semnificații anumite semnale” (25); sunt elemente identificabile în conversația dintre Salman Rushdie și Saul Bellow, bunăoară, când acesta din urmă mărturisește, vorbind în numele tuturor scriitorilor, că, în zilele noastre, ei nu au „îndatoriri”, ci doar „aspirații”, argumentând că „în 1986 încă mai părea firesc ca scriitorii să pretindă că sînt, după cum spusese Shelley, ‘legiuitorii nerecunoscuți ai lumii’, să creadă că arta literaturii poate contrabalansa puterea și să vadă în literatură o forță măreață, transnațională și transculturală care (…) ar putea deschide și mai mult universul. Peste douăzeci de ani, într-o lume idiotizată și înspăimântată, va fi mult mai greu să atribui asemenea roluri exaltate unor biți  făuritori de texte. Mai greu, dar, poate, la fel de necesar” (Anton, 2012: 93).

Semnificația mesajului este completată în mod curent de comunicarea non-verbală, fie de natură kinetică – expresia feței, gesturi, poziția și mișcarea corpului, fie de natură proxemică – limbajul spațiului, interpretat „în funcție de mărime, grad de intimitate, înălțime, apropiere/depărtare, înăuntru/în afară” (Tran et al., 2003: 77); semnele comportamentale emise către receptor/cititor au un caracter natural, firesc, așa cum apar în contextualizarea momentului de relaxare a lui Joyce în librăria Shakespeare and Company, în zona ei de împrumut: „Joyce era în bibliotecă, extraordinar de calm, într-un scaun de lemn. Stătea cu lungile lui picioare încrucișate, și cu mâinile mari atârnându-i din brațele rezemate de spătar (…), cu degetele acelea lungi,. Două dintre ele împodobite cu inele, la ambele mâini. Capul avea forma aproape perfectă a unui ou, și el se uita pe fereastră la un copac stufos în care ciripeau doi sticleți, de parcă în ei se ascundea  sensul vieții” (Maher, 2023: 80).  

Jocul teritoriilor și modul de a percepe spațiul în diferite culturi, respectiv „efectele simbolice ale organizării spațiale, distanțele fizice ale comunicării” (Tran et al., 2003 :77) constituie împreună un motiv de cunoaștere și identificare, regăsit în descrierea reședinței pariziene a Getrudei Stein, aflată „într-o clădire fără pretenții din epoca Haussmann (…); interiorul apartamentului lui Stein transforma apartamentul într-un adevărat Versailles boem. Salonul ei avea o calitate dublă unică: de la înălțimea bărbiei  musafirului până la parchet era o încăpere zugrăvită în culori închise, populată de obiecte de anticariat, menite să ancoreze zborul operelor de artă. Deasupra capetelor,  pe pereții albi ce se avântau în sus erau agățate tablouri care, într-o zi, aveau să triumfe în cele mai importante muzee ale lumii; era suficient să te ghidezi după  traiectoria carierei lui Picasso” (Maher, 2023: 98-9).

Privit din perspectiva intimității pe care o poate genera între scriitorii din cărți, respectiv, dintre ei și cititorii curioși ai acestora (nu doar filologi!), fenomenul comunicării, pe care autorii îl explorează din mai multe perspective, are o contribuție consistentă în economia oricărui roman, prin complementaritatea și contextualitatea funcționale pe care le asigură în relațiile intenționat stabilite și prin aportul de expresivitate și unicitate adus întregii structuri narative.

Referințe

• Alexandrescu, Ion, 1988, Persoană, personalitate, personaj, Iaşi: Editura Junimea, Colecţia Humanitas-40
• Anghelescu, Mircea, 2008, Mistificțiuni. Falsuri, farse, apocrife, pastișe, pseudonime și alte mistificații în literatură, București: Editura Compania
• Anton, Joseph, 2012, Salman Rushdie, Iași: Editura Polirom (trad. Dana Crăciun)
• Maher, Kerri, 2023 (2022), Librăreasa din Paris, București: Editura Humanitas Fiction (trad. Rodica Ștefan)
• McLain, Paula, 2019 (2018), Hemingway și cu mine, București: Editura Humanitas Fiction (trad. Veronica D. Niculescu)
• Sachelarie, Octavian Mihail, Petrescu, Victor, 2006, Sociologia comunicării, Pitești: Editura Paralela 42
• Tran, Vasile, Stănciugelu, Irina, 2003, Teoria comunicării, București: comunicare.ro