/

„Ceea ce a rămas cu noi de la primul album încoace este lipsa de respect pentru specificitatea genului muzical”

Interviu cu Pain of Salvation (I)

238 vizualizări
Citiți în 26 de minute
1

Acesta e interviul pe care l-am lăsat cel mai mult la dospit din tot ce am realizat în materie de rock progresiv și alte genuri și subgenuri înrudite. Daniel Gildenlöw, liderul și fondatorul Pain of Salvation, a fost extrem de deschis în a ataca orice problemă, indiferent de sensibilitatea subiectului. Am vorbit despre normalitate și Normalitate, despre temele recurente din muzica PoS, despre clișeele care străbat metalul progresiv de mai bine de 25 de ani, despre marginalii societății (Suedia și România se încadrează deopotrivă în discuție), dar și despre diferențele de clasă ce pornesc de la costurile educației. Aceasta este prima parte a dialogului, care s-a întins pe durata a 55 de minute. Interviul a fost realizat vineri, 28 iulie, în Piața Mică din Sibiu, cu câteva ore înainte de spectacolul suedezilor din cadrul ARTmania 2023.

Andrei Zbîrnea: Una dintre temele predilecte ale muzicii voastre este conceptul de normalitate. Am observat că evitați constant să definiți normalitatea într-un mod prea direct sau nepoliticos. Nu putem evita polarizarea generată de pandemia de coronavirus. E deja o constantă a ultimilor ani. De aceea, vă întreb cât de dificil este să fii diferit într-o societate extrem de ostilă?

Daniel Gildenlöw (voce și chitară): Trăim niște vremuri ciudate. Cred că lupta pe care o duce fiecare pentru a arăta cine este cu adevărat a devenit stranie. Chiar dacă susțin necondiționat acest demers, nu pot să nu observ procesul. Sunt profesor de muzică și de chitară de foarte mult timp și e din ce în ce mai clar că suntem mult mai critici atunci când apăsăm pe pedala că nu îl judecăm pe cel de lângă noi. S-au pus foarte multe diagnostice de ADHD[1] în școli zilele acestea. Și chiar dacă sunt conștient de intențiile pozitive, apare și acea izolare a indivizilor de foarte timpuriu, într-un mod foarte diferit de ceea ce am experimentat eu și cei din generația mea. Cu siguranță aveam și eu ADHD, nu am fost niciodată diagnosticat și nu a fost nevoie să mă uit la mine altfel sau în afara normalului. Într-un fel, toata lumea era diferită, fiecare cu o altfel de personalitate.

„Am crescut într-o epocă în care încercam să dărâmăm rolurile de gen.”

DG: Acum, din postura de profesor, am elevi în clasa a doua care nici măcar nu încearcă, pentru că li s-a spus sau au fost diagnosticați. În consecință, nu pot face x sau y. Că e peste puterile lor. Ceea ce în sine este trist într-o oarecare măsură, mai ales că li s-a pus această etichetă extrem de devreme. Și e ca și cum am spune că îi iubim pe toți, inclusiv pe tine, chiar dacă nu ești normal. Iar ultima parte a propoziției este o formă de prejudecată. Asta simt. Apreciez sentimentul și intenția respectivă, dar e similară cu ceea ce se întâmplă în cazul discriminării de gen. Consider că am crescut într-o epocă în care încercam să dărâmăm rolurile de gen. Dacă erai bărbat și te nășteai cu penis, puteai să devii orice îți doreai. Nu era nevoie să te comporți bărbătește în sens tradițional dacă nu voiai. Dacă voiai să ai sâni, se putea și asta.

Iar acum trendul a luat-o exact în direcția opusă. Și, repet, apreciez lupta. E absolut necesară într-o societate în care prejudecata era pe primul plan în momentul în care trebuia să bifezi punctele din grila de bărbat, atunci când te nășteai bărbat. Însă mi-ar fi plăcut să văd lucrurile invers. Ca și cum nu ar conta. La modul, tu ești tu, și, dacă ai un penis sau nu, e irelevant. E doar un mod de a descrie dacă ai sau nu un penis. Nimic altceva.

Definiția clasică a bărbatului a ajuns să fie și mai îngustă, iar socialul joacă un rol important în asta. În sensul în care nu simt să etichetez ceea ce ar trebui să reprezinte un bărbat. Prin urmare, nu mai sunt bărbat și e nevoie să-mi găsesc propria definiție. Și e mult mai greu, deoarece la final nimeni nu se simte exact la fel ca alții. Fiecare dintre noi crește simțindu-se ușor diferit și e nevoie de foarte multe definiții. În loc să renunțăm la aceste definiții.

AZ: În loc să ne trăim viața pur și simplu.

DG: Exact. Simt că am venit dintr-o lume în care definițiile de gen erau foarte specifice și distructive. Femeia era femeie, iar bărbatul – bărbat. Asta era tot, îngrozitor! Apoi au venit anii ’60 și ’70 și timpurile s-au mai liniștit un pic. Vedeam că ne îndreptăm spre o lume în care genul nu mai era la fel de important. În zilele noastre a redevenit super-important, iar eu îmi doresc un focus mult mai scăzut pe această chestiune.

AZ: Scuza celor din anii ’50 era că ei tocmai trecuseră printr-un război și, deci, încercau să se redescopere. Care sunt scuzele noastre în 2023?

DG: Bunele intenții sunt scuzele noastre. Majoritatea chestiilor nasoale se petrec datorită bunelor intenții. În esență nu e nimic rău în asta. Avem bune intenții, dar când direcția e greșită, poate că ar trebui să ne oprim. Și există un risc la un moment dat. Pendulul va riposta și o va face într-un mod extrem de distructiv. Și cine va avea de câștigat? Exact acei oameni care spun că bărbatul trebuie să fie bărbat și femeia, femeie. Ei vor beneficia de pe urma contextului creat și vor împinge pendulul înapoi în epicentrul prostiei. Și, uite așa, ne întoarcem în anii ’40-’50. Și nu-mi doresc deloc să trecem prin asta. Vreau ca genul și normalitatea să fie din nou neimportante.

Johan Hallgren (chitară): Eu unul cred că genul nu e o persoană. Dacă cineva scrie un text și tu nu cunoști autorul, poate fi produs de o persoană având orice gen. Bărbat, femeie sau ceva între cele două.

AZ: Să trecem acum la muzica Pain of Salvation (PoS): aș vrea să știu care sunt elementele cheie pe care le-ați păstrat de la primul disc, Entropia (1997) și până la Panther (2020). Cum a evoluat lumea muzicii progresive în aproape 25 de ani? Și cât de greu este să introduci astăzi în acest univers muzical un adolescent (băiat, fată sau un individ cu gen fluid)? Ținem cont de faptul că progul e mult mai dificil de digerat decât baladele rock din anii de glorie ai heavy-metalului și glam-metalului?

„Nu m-am simțit niciodată confortabil să mă pliez pe un anumit stil musical.”

DG: E o întrebare dificilă, dar să ne concentrăm puțin. Ceea ce a rămas cu noi de la primul album încoace este lipsa de respect pentru specificitatea genului muzical. Nu m-am simțit niciodată confortabil să mă pliez pe un anumit stil. Ăsta e și motivul pentru care am fost atras de metalul progresiv. Era un anumit tip de rock metalic, aflat în căutarea unor noi căi de comunicare și descoperire. Totuși, după doi-trei ani de la momentul în care ne-am apucat serios de treabă, au apărut rețete specifice și în metalul progresiv.

Lucrurile au început să se coaguleze la finalul anilor ’90, când au explodat solourile de chitară și clapă la unison și piesele de 20 de minute, măcar una pentru fiecare album în parte. Nu voi spune că genul prog a murit pentru mine, dar interesul vizavi de el a început să scadă. La fel pățisem și cu metalul clasic la un moment dat. Eu am crescut cu Beatles, cu piesele mai ciudățele de la ABBA, pe care încă le consider foarte bune și cu ceva punk suedez. Pentru că ajungi la o vârstă la care consideri atractivă orice piesă care-ți transmite să nu crezi în sistem, într-un deziderat sau în altul, și să mergi în direcția ta, oricare ar fi ea.

AZ: O muzică anti-sistem.

DG: Exact! E o formă de rebeliune grijulie față de lumea din care încă vrei să faci parte. Însă ai vrea să spui și acel cuvânt. E frumos, DAR… Iar mișcarea organică, firească va fi tranziția spre hard-rock și metal. Cel puțin în anii aceia. Cu Judas Priest, KISS, Iron Maiden, iar mai târziu cu W.A.S.P. Dar vei spune că apreciezi muzica, nu și imaginea asociată cu aceste formații.

Nu am reușit să mă imersez deloc în discurile Guns N’ Roses. Dar cu cât îți permiți mai mult să descoperi un anumit tip de muzică, cu atât mai mult se schimbă tabloul, căpătând amplitudine. De la un punct încolo, când gusturile se rafinează, toată muzica pare că se repetă. Acorduri similare, aceleași voci înalte de heavy-metal. Și mi-a sunat mult mai fals toată această nișă.

Apoi mergi pe ramificare și adaugi trupe și albume noi. Descoperi Faith No More și ți se pare foarte proaspătă în comparație cu Iron Maiden. Mai ales că atacă mult mai frontal emoțiile, ceea ce mi-a plăcut întotdeauna. Îmi amintesc momentul în care am dat peste Simon & Garfunkel, cum m-au dat peste cap cu versurile lor și cu modul de raportare la viață, în general. Mundan, dar în același timp îți rupea inima prin raportarea la microuniversuri. Asta am încercat să produc și eu încă de la primul disc Pain of Salvation. Să mă uit la subiecte majore prin scenarii foarte mici sau să mă uit la subiecte foarte mici prin scenarii foarte largi.

De la un punct încolo am simțit că scena metal devine o mare pastișă, bazându-se prea mult pe rețete. Iar metalul progresiv se simțea ca o modalitate de evadare din spațiul acela. Era o nouă modalitate de a ne uita la lucruri și de a amesteca orice ne trecea prin minte. Funk, rap, la mijlocul anilor ’90. Cu toate astea, nu știu nicio trupa care să fi încorporat sonorități country în metalul progresiv. Plaja rămâne suficient de îngustă chiar și cu această mega-deschidere.

Zona de evadare pentru prog nu a durat atât de mult, m-a cam dezamăgit și încă o mai face. Mi-aș fi dorit ca scena de metal progresiv să fie mai mult decât ceea ce-a ajuns. Există însă speranța că unele trupe din noul val încearcă să privească și „din afara cutiei”. Nu voi da nume de formații.

„Mereu mi-am dorit ca Pain of Salvation să fie un vagon de dormit.”

DG: Revenind la întrebarea despre tineri, pot spune că mă uit la generația ce vine din urmă și ca profesor de chitară. Am observat multe lucruri. Când eram adolescent, aveam MTV, trupe și informația mergea din gură în gură. Dacă cineva auzea despre un album, se vorbea mult despre el în cadrul grupului. Și apoi stăteai și ascultai o casetă la oricine deținea un casetofon. Se făceau copii la albumele respective și astfel circula informația. Era o parte importantă a culturii contemporane. Punând în oglindă cu prezentul, am observat că orice lucru la care vei fi expus te va interesa la un moment dat. Sau, oricum, are capacitatea să-ți stârnească interesul. Cele mai mari influențe în prezent sunt Youtube și TikTok. Cel puțin asta cred. Orice se află pe aceste platforme are puterea de a influența generația nouă și de a deveni viral.

Copiii mei și elevii pe care îi pregătesc vin la mine spunându-mi că au descoperit o melodie nouă pe TikTok și că vor să învețe să o cânte. Și eu mă mir de descoperirea lor, mai ales că sunt piese pe care le știau oameni cu trei ani mai în vârstă decât mine.[2] (Râde, n.r.) Chiar și eu sunt prea tânăr pentru ele. Și bucăți din piesa respectivă circulă pe TikTok sub forma unui trend sau ceva de felul acesta.

O altă posibilitate este lansarea filmelor cu tematică muzicală. Cum a fost cazul celui despre Elton John[3] sau al celui despre trupa Queen. În momentele respective, interesul pentru piesele artiștilor crește exponențial. Și mai e un aspect. Există melodii pop din trei acorduri care încă mă fascinează și există foarte multe melodii complicate care pur și simplu sunt de rahat. Complexitatea per se nu este un aspect pozitiv al muzicii. Ea trebuie conectată la un fel de calitate emoțională, scop ori direcție. Complexitatea este doar o unealtă și nu un scop în sine.

Întotdeauna mi-am dorit ca Pain of Salvation să fie un vagon de dormit. Atât de multe lucruri se întâmplă sub capotă, dar ar trebui să funcționeze destul de normal la culoarea roșie a semaforului. Am eșuat lamentabil. Album după album. (Râde, n.r.) Dar asta e intenția mea, de a produce un construct complicat, care nu este inaccesibil cuiva care nu prinde complexitatea. Sper ca ascultătorul să găsească adâncimea emoțională și… încă ceva. Se întâmplă la fel și cu filmele. The Big Lebowski devine din ce în ce mai bun cu fiecare nouă vizionare. Așa și muzica noastră scoate la iveală, cu fiecare audiție, învelișuri pe care nu le știai.

AZ: Proscrișii și persoanele marginalizate de societate. Sunt teme și personaje esențiale și recurente pentru Pain of Salvation de-a lungul anilor. Se poate observa asta și pe albumul The Perfect Element, Part I, din 2000. Cum putem rămâne pe linia subțire de demarcație dintre vocile minorităților și toleranța pe care o arătăm ca omenire în ansamblul ei?

DG: Cred că atunci când suntem răniți, avem tendința să rănim și noi la rândul nostru. Asta cred că s-a întâmplat pe parcursul istoriei omenirii și nu văd semne că s-ar modifica paradigma. Niciun om fericit nu merge să măcelărească alți semeni sau să propage ură pe internet. Trebuie să fii nefericit ca să acționezi în felul ăsta, să existe dezechilibre în ființa ta profundă. Dar întrebarea ta se referă la cum putem parcurge acea linie fină de demarcație. Nu cred că putem și nu cred că am fost vreodată capabili să facem asta. Dacă vom trăi suficient de mult, am putea, însă nu o vom face.

AZ: Scandinavia a dat multe trupe extraordinare de metal progresiv în ultimii 30 de ani. Nu are sens să le enumăr, le știți voi mai bine. Totuși, care e rețeta? Puteți da vina pe aer sau pe munți? Cum de se nasc atât de multe capodopere ale genului în Norvegia, Suedia sau Finlanda?

„În Suedia, până la un punct, să înveți muzică era o formă de educație 100% gratuită.”

DG: E întuneric jumătate de an, iar noi, scandinavii, avem tot felul de probleme. Din punct de vedere istoric, nu am fost noi cei care să vorbim despre sentimentele noastre și despre alte lucruri sensibile. Aveam nevoie să investim aceste aspecte în ceva. Așa ar putea să arate un posibil răspuns la întrebarea ta.

În Suedia, până la un punct, să înveți muzică era o formă de educație 100% gratuită. Dacă voiam să învăț chitara, o puteam face fără niciun cost. Și cred că pentru generația noastră de muzicieni asta a însemnat foarte mult. Să trăiești într-o societate în care statul sprijină 100% educația muzicală, asta nu mai poate fi numită o problemă de clasă. Nu se punea în discuție ca un copil să-și dorească să învețe să cânte la chitară, iar părinții lui să nu-și permită.

Faptul că am trăit într-o lume și într-o epocă în care educația era importantă pentru guvernanți a echivalat cu un mod de gândire constructiv. Indiferent dacă ajungeam sau nu să folosim în final acele resurse. Asta e mai puțin important. În zilele noastre, dacă vrei să-ți dai copilul să învețe un instrument muzical în Stockholm, vei scoate din buzunar 250 de dolari la fiecare 6 luni. Pentru fiecare copil în parte. În 2023, educația muzicală a devenit o chestiune ce ține de clasă, nu mai este accesibilă oricui. Dacă ești o familie cu venituri modeste, nu îți vei permite să le oferi copiilor tăi șansa să se dezvolte prin muzică.

(Va urma.)


[1] Tulburarea de deficit de atenție și hiperactivitate.

[2] Daniel Gildenlöw e născut în 1973.

[3] Rocketman, 2019.

Născut în ’86 în Urziceni, dar adoptat în (stil mafiot la fel ca-n) ’98 de Berceni. Jurnalist, copywriter, câteodată poet. Om bun la toate la Atelierul Mornin’ Poets. Speră ca într-o zi să poată scrie și proză (momentul e destul de aproape). Coordonator al proiectului de recenzii Kooperativa Poetică de pe site-ul citestema.ro. Cea mai recentă carte publicată, volumul trilingv (română-engleză-daneză) Pink Pong (Editura frACTalia, 2019), alături de Claus Ankersen. A participat la FILIT 2019 (Festivalul Internațional de Literatură și Traducere Iași) și la Poezia e la Bistrița 2021. A fost tradus în limbile cehă, daneză, maghiară, engleză și franceză. FAN al echipei Borussia Dortmund și al serialului The Office (versiunea din State).

Cărți publicate:
• Rock în Praga (Herg Benet, 2011);
• #kazim (contemporani cu primăvara arabă) (Herg Benet, 2014);
• Turneul celor Cinci Națiuni (frACTalia, 2017);
• Pink Pong (alături de Claus Ankersen, frACTalia, 2019);

• nick cave@bergen (Casa de pariuri literare, 2021).

1 Comment

  1. Ca să fiu totuși on topic, am ascultat primele două piese de pe Remedy Lane, albumul din 2002 al celor de la Pain of Salvation, album pe care rateyourmusic îl menționează ca fiind cel mai bine cotat. Spun de la început că prog metal-ul nu m-a dat niciodată pe spate, hibridizarea părându-mi-se, în acest caz, mai puțin reușită decât variantele prog și metal, separate, ceea ce nu se întâmpla, imho, cu mixtura hard-psihedelic, în anii 60 și 70. Dar admit că e o chestie de gust, iar cei de la PoS fac o treabă foarte bună în aria prog metal. De asemenea, constat că-și spun cuvântul cei patruzeci de ani de existență a trupei, în sensul că artistul intervievat de către Andrei Zbîrnea e nostalgic față de timpul în care problematica genului nu era atât de importantă, el considerând că e o simplă modă ceea ce se petrece, previzionând că lucrurile sunt reversibile și vor avea de suferit tocmai aceia și acelea profund ideologizați și ideologizate astăzi. E o părere. Oricum, în percepția publică generală, de cel puțin două-trei decenii, aproape tot ceea ce e legat de muzica rock apare ca reflectând mai degrabă masculinul, inserția feminină fiind mai mereu exotică, the other side. Cel puțin asta am înțeles și simțit, de multă vreme. În fine, muzica propriu-zisă e, slavă Domnului, dincolo de diferențieri, e trans, imanente permanent fiind prejudecățile noastre, fără de care, probabil, nici gândirea n-ar fi posibilă. Zic și eu, deși aș vrea să fie altfel. Dar aproape nimic nu e ceea ce pare, iar timpul le răscolește și le netezește pe toate, în egală măsură.

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Discografic”