Când stările sufletești ne spun adevărul despre sine prin black-metal

Discograficul din numărul acesta atacă un district puțin diferit față de obicei. Am stat de vorbă cu Yusaf Parvez, solistul trupei norvegiene de black-metal Dødheimsgard (DHG), un nume legendar în evoluția fenomenului în Scandinavia. Formația a participat la SoundArt Festival, unde a închis seara de vineri, 26 aprilie 2024.

Discuția cu cel supranumit Vicotnik a atins teme precum reinventarea în orice gen muzical, influența puternică pe care a avut-o Darkthrone asupra grupului, procesul creativ de la un proiect la altul și mai ales luptele fizice dintre DHG și fanii lor la finalul anilor ’90. Le mulțumesc Oliviei Ignătescu și lui Octav Medis pentru sprijinul acordat în realizarea interviului.

Andrei Zbîrnea: Cum poate rămâne black-metalul relevant pentru o masă critică de ascultători în 2024? Cum arăta lumea și cum arăta lumea ta cu precădere în 1995, când Dødheimsgard (DHG) a lansat primul album, Kronet til konge?

Yusaf „Vicotnik” Parvez: Lucrurile stau în felul următor: black-metalul nu poate fi la fel de relevant față de cum era atunci când a apărut prima oară. Același lucru se poate spune despre orice alt gen muzical, fie că vorbim de muzică rap sau country. Orice fel de cultură sau de subcurent al unei culturi are o importanță mai mare la momentul apariției sale. Tot ceea ce putem face mai apoi este să-l promovăm, să-l ducem mai departe și să-l transformăm în altceva decât a fost în mod inițial.

„Mi-am dorit foarte mult o trupă care să aducă un omagiu locului din care proveneam, influențelor mele muzicale, precum cele dinspre Darkthrone”

În 1995 mă ocupam deja de black-metal de câțiva ani buni. Eram activ pe această scenă din 1991 și aveam o oarecare vechime și experiență. Organic a venit și apariția proiectului Dødheimsgard, pentru că făceam muzică de mult timp, însă nu lansaserăm niciun fel de album de black-metal. Eu mai făcusem parte din proiectul Ved Buens Ende, o formație ceva mai experimentală și de avangardă. Mi-am dorit foarte mult o trupă care să aducă un omagiu locului din care proveneam, influențelor mele muzicale, precum cele dinspre Darkthrone[1].Pe lângă asta, tot în acea perioadă l-am cooptat și pe colegul meu Fenriz, pentru a se ocupa de linia de bas. Îl știți sigur din Darkthrone.

AZ: Cum i-ai descrie unui adolescent sau unei adolescente subcultura black-metal? Ce trupe i-ai recomanda la început pentru a se familiariza cu sonoritățile? Să presupunem că a descoperit o bucată de piesă pe un reel de Instagram și acum vrea să sape mai adânc în problemă.

YVP: Fiecare dintre noi ar trebui să găsească valoarea istorică a muzicii pe cont propriu. Ce pot spune este ce m-a format și m-a influențat pe mine atunci. Acele formații au fost speciale pentru mine în anii aceia și le simt în continuare speciale și în prezent. Mă refer în principal la primele patru discuri semnate de Darkthrone: Soulside Journey (1991), A Blaze in the Northern Sky (1992), Under a Funeral Moon (1993) și Transilvanian Hunger (1994). Și acolo m-am oprit. Știu că multora le place și Panzerfaust (1995), dar pentru mine nu mai are aceeași intensitate ca în cazul celor patru menționate mai sus.

Totuși, ascultătorii de black-metal, care se concentrează doar pe numele esențiale ale scenei, pot rata trupe contemporane cu Darkthrone mai puțin cunoscute. Precum Master’s Hammers (black-metal din Republica Cehă, n.r.), primul album Samael, primele două albume produse de Root (black-metal din Republica Cehă, n.r.). Albumele acestor formații sunt foarte dificil de găsit în ziua de astăzi, dar nu imposibil. Există câteva urme pe YouTube.

AZ: Îți poți imaginaun viitor în care să existe un muzeu dedicat bogatei istorii a black-metalului din Norvegia? Poate în Bergen sau în Oslo, cine știe?

YVP: Nu văd o valoare intrinsecă în venerarea trecutului, deși iubesc istoria, pe care am și studiat-o la universitate. Dar închinarea la ceva care a fost nu poate aduce nimic benefic. Voi fi întotdeauna de părere că trebuie să depunem eforturi în prezent și de asta e nevoie în majoritatea timpului.

AZ:  Cum s-a schimbat stilul muzical al Dødheimsgard de-a lungul vremii? De la începuturi, ca o trupă de black-metal pur, către o tranziție spre un sunet mai contemporan de la albumul 666 International(1999) încoace? Care sunt factorii-cheie care au influențat această schimbare?

„Nu ne-a fost frică să rămânem blocați în propria noastră cultură”

YVP: E o întrebare foarte complicată, dar am să vin cu un singur răspuns, care să înglobeze toate nuanțele. Când am pornit Dødheimsgard, Fenriz avea proiectele sale. Aldrahn (fostul solist și chitarist al formației norvegiene, n.r.) avea o trupă care se numea Hærfærd. Erau proiecte mai degrabă experimentale și ne-am dorit cu toții o abordare care să ne aducă înapoi la rădăcinile noastre, de unde proveneam muzical. Pe această filieră am realizat două discuri, Kronet til konge (1995) și Monumental Possession (1996). Asta pentru că deja creaserăm tărâmul în care să ne construim propria muzică. Ne interesa să compunem chestii de avangardă. Din aceste motive a luat ființă Dødheimsgard.

Cum s-a produs tranziția? Dacă te uiți pe broșura care însoțește materialul 666 International, poți vedea că piesele au fost scrise în 1992, 1993, 1994. Deci ele erau deja piese vechi, la momentul respectiv. Îmi era foarte clar unde voiam să ajungă muzica mea. Voiam să ne depășim limitele. Vizitaserăm multe subculturi urbane la momentul respectiv, eram adânciți în zona drogurilor. Și de aceea poți merge în anumite locuri și să întâlnești anumiți oameni, care reprezintă anumite lucruri. După aceste vizite rămâi și tu cu ceva. Totuși, nu ne-a fost frică să rămânem blocați în propria noastră cultură.

AZ: Sunt etichetele importante pentru mintea omenească? Dacă vorbim de muzică, am în vedere simplificarea misiunii ascultătorului, prin includerea unei melodii într-un anumit subgen. Ce părere ai de etichetele puse pe pagina de Wikipedia a trupei tale? De exemplu, pentru albumul din 2023, Black Medium Current, sunt prezente următoarele taguri: avant-garde metal, post-metal, rock experimental, black-metal și chiar progressive metal?

YVP: Când adăugăm cuvinte unei experiențe trăite, experiența deja se va fi consumat. Pentru mine, toate aceste etichete nu înseamnă nimic. Mă interesează doar arta care precedă toate acele etichetări. Înțeleg totuși că ai nevoie de ele pentru a comunica.

AZ: Cum navighezi de la un album la altul? De exemplu, cum ai compara A Umbra Omega din 2015 cu Black Medium Current? Cum arată călătoria muzicianului?

YVP: Punctul meu de plecare pentru un nou material este întotdeauna precedentul album. Și dezvolt proiectul de acolo. Câteodată ajung la final cu un nou disc, poate chiar cu două discuri întregi și, deoarece nu sunt mulțumit cu ce am realizat, arunc totul și o iau de la capăt. Poate că materialul nou e prea aproape ca idee și sunet de cel vechi, ăsta ar fi un motiv pentru care o iau de la capăt.

Pornesc din nou, și din nou, și din nou până dau peste criteriile mele mentale legate de ceea ce vreau să reprezinte albumul nou. Iar în cazul Black Medium Current acestea se referă la o limbă a introspecției. Mereu dau acest exemplu cu femeia din munți sau din pădure.

Îmi imaginez mereu o femeie în mintea mea. Ea se află în munți sau în pădure, nu contează foarte mult locul. Ne aflăm acum o mie de ani. Copiii ei au murit de niște boli cumplite. Femeia este foarte afectată și tulburată. Își ocupa mintea cu anumite munci. Transportă lemne, transport pietre sau altceva.

„Polarizarea se adâncește chiar în interiorul subgrupurilor care se antagonizează”

Dar această femeie, în același timp, fredonează anumite melodii pentru sine, pentru liniștea ei interioară. Pentru că și-a pierdut copiii. Și vreau să ajung la aceasta esență, să o pot simți tactil. Care sunt aceste melodii? Care sunt melodiile intrinseci stărilor noastre de spirit? Pentru că există foarte multă facticitate în stările sufletești. Stările sufletești spun adevărul. Cum ne exprimăm, învelișurile, nu cuvintele per se. Mai ales cum sunt cuvintele stratificate cu emoție.

Ca să simplificăm, mă refer la cum interpretăm stările de spirit. Am vrut să le ating și să văd dacă pot valorifica sunetele acelor stări sufletești, ca ulterior să le transform în muzică. Știu cum să plâng, dar nu știu cum să exprim plânsul.

AZ: Care sunt influențele Dødheimsgard în afară de cele care vin din muzică? Am discutat deja despre importanța Darkthrone în toată această ecuație.

YVP: Sunt practic pâinea și untul meu, dacă vrei. Pot fi foarte multe. De exemplu, filozofia e o cale foarte bună pentru mine. Arta și filozofia merg mână în mână. Vorbim de nevoia unor răspunsuri confruntată cu anumite lucruri la care nu avem răspunsuri.

La momentul actual mă interesează foarte mult politica americană. Procesul lui Trump, dar și războiul din Ucraina, războiul dintre Palestina și Israel. Cumva, ele sunt conectate de legătura pe care o au cu Statele Unite.

America e deja foarte polarizată. Iar cu aceste două conflicte, polarizarea se adâncește chiar în interiorul subgrupurilor care se antagonizează. Avem rupturi în extrema dreaptă datorate de pildă costurilor pe care le produce războiul. O parte din ei sunt antisemiți și nu vor să susțină Israelul în acel război. În contrapartidă, partea evanghelică, dreapta creștină din SUA, susține cu tărie poporul israelian în conflictul cu Palestina. Deci avem ramificații în cadrul ramificațiilor din polarizare.

AZ: Cum reușește Dødheimsgard să amalgameze muzică electronică, experimente jazz, rock, black-metal și instrumentații clasice în același ghem muzical, cu rezultate atât de bune? E poate vorba și de știința din spate?

YVP: Nu e vorba despre știința muzicii. Nu știu ce fac, știu doar ce caut. Când mă aflu în urmărirea a ceea ce caut, uneori găsesc, alteori nu. E atât de simplu. Când creez artă și mă întorc la ea la finalizarea procesului, voi găsi și explicația pe care am căutat-o. Vine întotdeauna cu un răspuns sau cu un stimul emoțional. Și-mi spun că asta e ce căutam. Dar nu cunosc teorie muzicală, nu-mi pasă foarte mult de treaba asta. Normal că aș fi putut să o învăț, însă a fost mai puternică dorința de a fi un artist în cel mai pur sens al cuvântului.

AZ: Ți s-a întâmplat să revizitezi un cântec vechi al DHG și să-l vezi într-o perspectivă diferită? Să zicem după 10 sau chiar 15 ani?

„Nu vreau să devalorizez niciun disc realizându-i o copie la un interval de timp”

YVP: Cred că toate melodiile scrise în trecut capătă mai mult sens pentru mine după o perioadă, devenind proprietate istorică. Și-mi spun lucruri despre mine: unde eram, care era modul meu de gândire atunci și experiențele din perioada respectivă. Albumele DHG sunt foarte diferite, pentru că îmi doresc acest lucru. Nu vreau să devalorizez niciun disc realizându-i o copie la un interval de timp. Motivul? Îmi doresc mult ca respectivul album să fie o reprezentare finită a existenței trupei și a existenței mele în epoca în care a fost realizat. Răbdarea e un factor-cheie în modul în care mă raportez la muzică și în care vreau să funcționeze aceasta. E motivul pentru care lăsăm perioade atât de lungi între un material și altul.

AZ: V-ați confruntat ca trupa cu manifestări de ură în mediul online? Grupuri religioase sau fani care nu au apreciat schimbarea de stil a Dødheimsgard de la un moment dat?

YVP: Îți voi spune o poveste care încapsulează totul. Ne aflam în turneu, în 1999, cu albumul 666 International. Nici nu fusese lansat oficial pe piață. Și la final de concert, unii spectatori ne înfruntau. Ne întrebau ce facem, de ce am schimbat stilul. Deși, repet, albumul încă nu fusese publicat. Ne aflam pe scenă cu machiaj albastru, cu rochii și cu toate celelalte. Într-un fel era o abordare extremă. Și oamenii efectiv nu înțelegeau. Iar eu și colegul meu Aldrahn eram literalmente în mijlocul unor lupte cu pumnii la fiecare nouă reprezentație. Pură violență. Și cu cine ne luptam? Cu fanii DHG, care purtau petice cu Kronet til konge pe hainele de concert.

Pe repede înainte, 16 ani mai târziu, din nou în turneu de promovare a albumului. Eram la un bar, după un spectacol și un tip a venit la mine. M-a întrebat dacă îl recunosc, am spus că nu, și apoi mi-a zis că era unul dintre cei cu care ne luptaserăm cu pumnii în 1999. Și mi-a mărturisit că atunci nu înțelesese, dar că acum înțelege. A fost o închidere a cercului de care avea mare nevoie.

AZ: Care sunt activitățile tale principale când te afli în turneu cu DHG? E un mit că muzicienii au timp suficient să viziteze muzee, monumente și alte obiective turistice din orașele în care cântă?

YVP: Depinde foarte mult de condițiile de turneu. Cât de apropiate sunt orașele între ele, de cât timp ai nevoie să ajungi dintr-un loc în altul. Dar, din fericire, nu am mai fost în turneu de foarte mult timp. Prefer să particip la festivaluri și apoi să mă întorc acasă. Trupa nu e jobul meu principal, am altă activitate pe lângă și de aceea nu avem mereu turnee. Mă bucur să nu fiu pe drum 350 de zile pe an, deoarece nivelul meu de entuziasm s-ar evapora la un moment dat.

AZ: Cum sunt ascultătorii norvegieni de black-metal? Cei din Oslo, cei din Bergen?

Portretul fanului norvegian de black-metal

YVP: Fanii norvegienisunt foarte tăcuți. Nu se exteriorizează foarte mult. Stau nemișcați și contemplă. Dar cred că apreciază foarte mult munca trupelor din țara lor. Fanii norvegieni sunt și foarte mândri pentru faptul că am reușit să avem un impact atât de mare pe scena de black-metal europeană și internațională.

Un exercițiu de imaginație: dacă am scoate Norvegia din istoria black-metalului, poate nu am mai fi stat la masă astăzi, să purtăm aceasta discuție. Mai ales că în orașe precum Oslo și Bergen se întâmplă și zece concerte de black-metal în fiecare weekend. Totuși, când primești prea mult din ceea ce apreciezi, chiar și mâncarea favorită, ajungi la sațietate. E și cazul muzicii. Nu vrei să ți se întâmple asta.

AZ: Cum a fost pentru DHG concertul de aseară din Quantic? (26 aprilie 2024, la SoundArt Fest, n.r.)?

YVP: E a treia oară când venim în România. Ne place sentimentul de a fi aici. Mai ales că civilizația voastră este prinsă undeva în mijloc. Pe de o parte democrație, Occident și chestiuni de felul acesta. Și apoi, pe de altă parte, istoria adâncă și bogată, care se oglindește în oamenii care trăiesc aici. Mai e și ospitalitatea și felul în care ne primiți, fapt pentru care mă simt foarte special. Am trăit momente autentice și neregizate ieri seară la Quantic.

27 aprilie 2024 – Quantic Club din București

---

[1] Unul dintre cele mai influente nume de pe scena black-metal norvegiană, trupa care s-a format în 1986 în Akershus. Fenriz, pe numele său adevărat Leif Nagell, este membru fondator Darkthrone, însă a făcut parte și din Dødheimsgard.