Se ridică de pe scaun și privi prin deschizătura ferestrei spre cei doi bărbați care se apropiau prin câmpia străbătută de praf și de ciulini. Cel din față, înalt, robust și bălai, cu o pelerină de lână pe umeri, ținea un cal de căpăstru, iar cel din spate, la fel de blond, dar cu tunica boțită și murdară, dădea din când în când o palmă pe crupa calului cocoșat sub povara unui sac de pânză aruncat de-a curmezișul pe spatele patrupedului.
Când călătorii se apropiară într-atât încât să le vadă fețele, Daniel se frecă la ochi. Bărbatul din față, cel care ducea calul de căpăstru și era mai înalt decât toți oamenii pe care îi văzuse în toată viața lui, purta pe chip exact grimasa diavolului pe care îl visase azi-noapte.
Deschise ușa și ieși în grabă din chilie. Străinii care se apropiau nu erau primii călători care băteau la poarta mănăstirii, dar după ce dădură veste că nu țin odoare, că biserica și obștea lor e săracă și chiar dovediră acest lucru atunci când întindeau la praznice mâncare de ștevie și de urzici, de parcă s-ar fi aflat într-un post continuu, hoții începură să-i ocolească. Cei care le băteau în poartă erau bolnavi sau muribunzi veniți pentru spovedanie, fete care abia lepădaseră prunci și veneau pentru iertare, sau văduve cu inima friptă care căutau mângâiere. Uneori se opreau și străini plini de praful drumurilor, căutând adăpost doar pentru o noapte de teama hoților care țineau drumurile spre marea cea mare.
Când ieși în curtea mănăstirii, îl văzu pe fratele Antonie așezat la umbra streșinii, curățind trestii pentru coșuri, uitat în gândurile sale. Nu avea de gând să îi ceară părerea și lui dacă să le deschidă poarta străinilor sau nu, încredințat că n-ar fi fost de acord să deschidă poarta unor necunoscuți în miezul zilei, când la fel de bine puteau să caute adăpost într-un han de pe drum. De câte ori cineva se apropia de poartă, Antonie, cel care curăța răchițile de dimineață, îi adulmeca asemeni unui ogar și îi anunța pe toți, însă de data aceasta Antonie își curăța mai departe răchițile, de parcă străinii de dincolo de gard ar fi fost umbre din alte lumi, pe care nasul lui nu le putea detecta.
— Ce gânduri ai în dimineața asta? îl întrebă pe Antonie, trecând grăbit pe lângă el.
Antonie nu îi răspunse, mormăi doar ceva în barbă, ca și cum gândurile lui nu ar fi fost treaba nimănui.
Deschise poarta mare și se așeză în mijlocul ei, în timp ce Canut se opri la câțiva pași, încetinind calul cu o mângâiere scurtă pe bot, scrutându-l pe bătrânul călugăr ca nu cumva să aibă o sabie sau o măciucă cu vârful ghintuit ascunse prin faldurile anteriului. Valaha lui nu era suficient de bună, iar Wulf, obosit și încâinit de drum, începuse deja să privească neîncrezător în jur, pregătit să spintece pe oricine. Canut trase aer în piept, ca un om pregătit să vorbească despre o mare grijă pe care vrea să și-o ia de pe suflet și se hotărî să-și încerce norocul și să vorbească în greacă:
— Venim de departe, părinte. De trei zile am urcat și coborât munții pe jos. Vrem să trecem marea spre Constantinopol, însă înainte de asta avem de încheiat o socoteală.
Daniel îl asculta urmărindu-i fiecare mușchi al feței. Înțelegea foarte bine greaca pe care o vorbea străinul. Cărțile copiate în Constantinopol aduse pe măgăruși după ce erau descărcate de pe corăbii de la marea cea mare erau toate în greacă.
— Ducem pe cal trupul prietenului nostru mort, pe care am vrea să-l îngropăm creștinește, pentru ca la vremea cuvenită să îi culegem oasele și să le ducem acasă, în Dania.
Dumirindu-se ce e în sacul mare de pe spatele calului, Daniel îi răspunse:
— Pe tovarășul vostru mort îl puteți îngropa sub un brad sau la picioarele unui pod, sau în oricare alt cimitir din satele prin care ați trecut. Aici e mănăstire și ne îngropăm numai pe ai noștri, bărbați care au încercat să trăiască o viață virtuoasă măcar înainte de ceasul morții.
În timp ce vorbea, călugărul Daniel îl auzi pe fratele Antonie intrat în chilia lui, deschizând cu mare zgomot și cu multe scârțâieli capacul cufărului unde ținea halebarda ruginită la care renunțase în ziua în care intrase în mănăstire. Zgomotele fuseseră acoperite însă de vocea lui Canut, continuând de data aceasta în tonuri înalte, ca și cum începea să-și piardă răbdarea:
— Viteazul al cărui trup îl ducem a fost un om curat până în ceasul morții. Nici trup de femeie n-a atins și nici de omorât n-a apucat să omoare pe cineva. Vrem să-l îngropăm aici, cu slujbă de înmormântare și cu candelă adevărată care să ardă pe mormântul lui până la întoarcerea noastră.
Cei doi varegi văzură ezitarea din ochii călugărului. Wulf scuipă înciudat într-o parte. Era gata să măcelărească pe oricine l-ar fi împiedicat să-l îngroape pe Rollo în cimitir și să incendieze totul drept candelă până se vor întoarce să-i ducă oasele acasă într-o cutie de lemn de fag.
Călugărul Daniel oftă privind peste capetele străinilor, știind că nimeni din sat nu va apuca să îi scape de sabie dacă lunganului blond din fața lui îi va trece prin minte să le taie capetele și să facă apoi ce poftește în mănăstire. Se gândi la biserica mică a mănăstirii, la firele de păr din barba Sfântului Nicolae pe care le păstrau într-un sipet de argint, și la cele cinci icoane afumate din altar pe care nu le-ar fi vrut pângărite în ruptul capului. Înainte să zică ceva, îl auzi pe Antonie pășind șontâc, apropiindu-se de poartă. Se întoarse și îl văzu sprijinit în halebardă, ca într-un toiag. Canut și Wulf traseră săbiile, însă în aceeași clipă pe Wulf îl pufni râsul.
— Hverjir eru þessir brjálæðingar, îl întrebă pe Canut în limba lor de acasă, vilja þeir virkilega að við berjumst við þá?[1]
Daniel și Antonie ciuliră urechile la auzul acelor cuvinte aspre pe care nu le mai auziseră în viața lor. Până și varegii care ajunseseră la Murfatlar, nu departe de obștea lor, vorbeau în limba greacă între ei.
— Ce facem, așadar? întrebă Canut în greacă. Vreți să vă ajutăm să ajungeți acum la viața veșnică sau mai așteptați puțin?
Ceilalți trei călugări din obștea mănăstirii plecaseră de dimineață în sat să citească rugăciuni la căpătâiul unor bolnavi. Prezența lor nu le-ar fi folosit însă la nimic. Trupurile lor, chiar dacă luptaseră cândva, erau acum slăbite de post și de bătrânețe.
— Să intre, să rămână, spuse Daniel, cu glas șovăitor, muncit de aceeași îngrijorare. Știa că vor muri dacă nu se vor da la o parte ca cei doi străni, calul și mortul lor să intre în curtea mică a mănăstirii.
Daniel mai avea un motiv, pe care nu putea să-l recunoască nici față de sine însuși. Limba aceea în care vorbise străinul, niciodată auzită până acum, îl fermeca prin asprimea și prin știința ascunsă în ea, ca orice altă comoară necunoscută.
Mănăstirea în care intraseră avea geamuri pătrate și mici, decorate la marginea superioară cu sculpturi în lemn închipuind scene din Noul Testament. Erau acolo nașterea Mântuitorului, fuga în Egipt, uciderea pruncilor, închinarea Domnului la templu, scena din Capernaum, Iisus mergând pe Marea Galileei, ultima cină, trădarea din grădina Ghetsimani, crucificarea și Învierea. Toate sculptate în pătrățele mici de fratele Antonie, care se pricepea la mult mai multe când era vorba de lucrul în lemn decât la curățarea răchiților pentru coșuri. Deasupra fiecărei scene scrisese anul în care fusese sculptată, legând prin aceasta ceva care se întâmpla în eternitate cu anii în care își duseseră ei viața pe pământ. Spătarele înalte ale celor cinci scaune din sala mare a mănăstirii erau sculptate însă cu scene lumești, ogari la vânătoare, fântâni cu ciuturi înalte și căsuțe îngrămădite pe malul mării peste care cădeau boabe mari de struguri sculptate în relief. Pe picioarele mesei picurau ghirlande mărunte de roze și stele, însă placa mesei era curată, limpede și lucitoare ca un ochi de apă. Acolo îl întinseseră pe Rollo, după ce îl dezveliseră din pânzeturile și foile de brusturi în care îi păstraseră trupul timp de două zile.
Mirosul de carne în putrefacție umplu încăperea într-o clipă. Canut își puse palmele mari pe obrajii mortului, încercând să-i îndrepte capul căzut pe umărul stâng. Din culoarea de pergament a feței ieșeau perii blonzi și lungi crescuți cu o unghie mai mult decât în ziua în care îl văzuseră călărind voios spre poalele Cserhalomului. În creștetul capului, acolo unde căzuse ghioaga, luând în nituri bucăți de carne și os, începuseră să colcăie viermii. Călugărul Daniel aduse din chilia lui canceul cu oțet amestecat cu sare amară, care oprea înaintarea gândacilor pe sub podele, și îl turnă tot pe creștetul lui Rollo. Apa i se scurse din păr amestecată cu cheaguri de sânge și viermi amorțiți.
— Să-l îngropăm în seara asta, spuse Canut năucit la vederea trupului care nu mai semăna deloc cu Rollo.
#
Canut fusese zămislit pe una dintre băncile din thingul din Aros, după una dintre desele adunări care se încheiau cu mult vin și multă uitare. Fiii și fiicele născuți la nouă luni după aceea erau acceptați de familii, fiind cu toții încredințați că erau os din regii mărilor, ai nobililor și ai altor războinici, bărbați liberi aduși în vânzoleala thingului de socoteli care nu suportau amânare, precum moartea unei căpetenii sau împărțeala bunurilor după un seceriș. Canut simțea deseori repulsia în sângele lui și chiar supunerea oarbă a mamei lui de tânără fată care nu se putuse opune poftelor unui războinic ce tocmai pe ea o alesese să îi ridice poalele în cap. Și oricât se rugase de ea să îi spună cine îi era tatăl, tot ce scosese de la ea fusese: „Urmează-ți căutătura ochilor și firele de păr din vârful capului.” „Ce prostie să fie asta”, își spusese în tinerețile lui, însă de când începuse să plece în expediții cu Hrafn, stăpânul fermei din Fregerslev, cel care avea un ochi leneș, și apoi, de când amândurora începură să li se rărească părul din vârful capului, silindu-i să-și poarte părul prins în coadă, înțelesese că, deși Hrafn nu îl putea pune la masă cu feciorii lui legiuiți, avusese întotdeauna pentru el o grijă vădită, așa cum face un meșter cu ucenicul lui. Atâta doar că meșteșugul lor era să taie capete, brațe, picioare sau orice altceva le ieșea în cale fără să se dea la o parte. Cunoscându-l pe Hrafn, se întrebă dacă șușotelile pe care le auzise uneori în copilărie în hambarul de afară, în pivnița casei când era iarnă, în pod, pe afară în nopțile de vară nu fuseseră chiar ale lui Hrafn, nobil respectat și războinic temut, care nu și-a mai lăsat niciodată ibovnica să își găsească un bărbat numai al ei. Dar astea erau trecute de mult și în seara aceea, stând la masa de lemn sculptată de călugări cu mai multă râvnă decât cu credință, chipul lui Hrafn, pierit demult în pustia Islandei, îi veni în minte doar pentru că din icoana care înfățișa fuga în Egipt, chipul preocupat al lui Iosif îi adusese în minte expresia de pe fața lui Hrafn. Toți tații au câte ceva de uitat și de iertat înainte să moară, își spuse ștergându-și mustățile cu mâneca hainei.
Cei doi călugări făcuseră ce știuseră ei mai bine ca să scoată din trupul lui Rollo mirosul de putreziciune, și acum îl lăsaseră întins într-un sicriu simplu de lemn chiar pe prispa camerei de masă. Îi spălaseră trupul cu leșie, îl unseseră cu untură de porc amestecată cu cimbrișor și unt de iasomie, și apoi îl îmbrăcaseră în ce mai găsiseră prin lăzile cu hainele lor lumești. O cămașă aspră de cânepă și o pereche de pantaloni din piele de vițel. În picioare îi puseseră niște încălțări țuguiate, din piele de porc, pe care Rollo nu le-ar fi încălțat de bunăvoie niciodată, în ruptul capului. Chipul i-l acoperiseră cu o pânză fină, care îi acoperea schimonoseala și rânjetul morții, lăsând să se vadă prin ea doar frumusețea frunții înalte a nasului drept și a gurii alungite, aproape zâmbind.
Wulf urcă treptele prispei, aplecându-se să intre în odaie, ferindu-se să-i arunce mortului mai mult decât o privire fugară:
— Să nu crezi că atunci când o să ne întoarcem să-i ducem oasele acasă vom lua cu noi ceva din țoalele astea, îi spuse lui Canut scuipând disprețuitor într-o parte.
— Așa e, răspunse Canut, dar nici gol pușcă nu poate fi îngropat.
Sforăielile lor treceau prin ziduri, peste capetele plecate ale călugărilor care se rugau în biserica mănăstirii până în urechile lui Daniel, care se căznea icnind să mute scriptoriul de lângă perete în mijlocul chiliei. „Doi diavoli din iad”, ăștia erau Canut și Wulf grohăind în somnul lor.
Wulf se întoarse apoi spre sicriu, ca un om care își amintise brusc că mai are ceva de făcut. Canut îl văzu scoțând din mânecă un sul din acelea pe care scriu călugării și, aplecându-se asupra trupului lui Rollo, i-l îndesă în sicriu sub umărul stâng.
— Ce faci, îl întrebă, ridicându-se de la masă?
Wulf nu îi răspunse imediat, ci aranjă mai întâi pânza care alunecase de pe fața lui Rollo.
— Ce ai pus în sicriu? întrebă din nou.
— Am pus o scrisoare pentru cei care-l vor găsi și-l vor dezgropa dacă-l vor găsi și-l vor dezgropa vreodată.
Canut îl privi mai întâi cu nedumerire, apoi cu furie, înjurând vinul mănăstiresc și slăbiciunea lui Wulf.
— Ce vorbești? Noi vom veni și-l vom dezgropa. Și îi vom duce oasele în Jutlanda.
— Da, dacă nu ne înghite marea, dacă nu ne străpung sarazinii, dacă nu ne otrăvesc grecii, dacă nu ne răpune molima, dacă nu ne omoară în somn femeile noastre când ajungem acasă.
Canut îl privi din nou, cu nedumerire, însă de data asta cuvintele lui Wulf începură să aibă un înțeles.
— Și ce-ai scris acolo?
— Nu eu am scris, îi răspunse Wulf, așezându-se oftând. Călugărul a scris în grecește: „Acestea sunt oasele viteazului Rollo, ucis pe Cserhalom, în anul 1068 de la nașterea domnului nostru Iisus Hristos. Pomenirea lui în veci.”
— Asta i-ai zis tu călugărului să scrie?
— Eu i-am spus să scrie: „Aici zace Rollo din Jutlanda, ucis mișelește pe Cserhalom.” Dar călugărul ăsta, Daniel, știe mai bine cum e cu moartea și cu morții.
— O fi știind el, spuse Canut, dar Rollo e mortul nostru. Și peste șapte ani o să venim să îi ducem oasele acasă.
Wulf nu îi răspunse. Îl văzu pe celălalt călugăr, Antonie, grăbindu-se să deschidă poarta mănăstirii și asta îl făcu să strângă ușor plăselele cuțitului ascuns sub pelerină. Ce știau ei despre ținutul ăsta și despre oamenii care îl locuiau? Ceilalți trei călugări intrară pe poartă, la fel de slabi și de livizi precum Daniel și Antonie și, la vederea lor, Wulf se liniști.
#
Pe Rollo îl îngropaseră în aceeași seară, într-un mormânt săpat în grabă de doi călugări, ca nu cumva varegii să își dea seama că groapa se afla în mijlocul cărării care ducea spre grădina de zarzavaturi. Adică, în cimitir, dar oarecum în afara lui, pentru că nu se afla pe linia celorlalte două morminte ale fraților morți de oftică doar cu doi ani în urmă. Mănăstirea fusese ridicată de boierul Pamfile după ce se întorsese dintr-un pelerinaj la Ierusalim în Anul Domnului 1064. După înmormântare, fratele Antonie mătură în șanț frunzele căzute din ramurile de salcie pe care le așezaseră în sicriu și, odată cu ele, mătură și amintirea lui Rollo din locurile acelea.
Canut și Wulf primiseră chiliile fraților plecați și ei pe lumea cealaltă, în care nu mai intrase nimeni de doi ani de teama molimei care îi ucisese. Dar nici nu era mare lucru de dereticat între un pat de lemn și o masă cu o lumânare stinsă pe ea. Boarfele de pe pat fuseseră arse demult. Varegii aveau câte un săculeț umplut cu paie uscate să și-l pună sub cap. Închiseseră ochii pentru un somn scurt, până se crăpa de ziuă, urmând să găsească în port o corabie care să îi ducă a doua zi la Constantinopol.
Sforăielile lor treceau prin ziduri, peste capetele plecate ale călugărilor care se rugau în biserica mănăstirii până în urechile lui Daniel, care se căznea icnind să mute scriptoriul de lângă perete în mijlocul chiliei. „Doi diavoli din iad”, ăștia erau Canut și Wulf grohăind în somnul lor. După ce se străduise toată ziua să le găsească varegilor un loc al lor în catastiful făpturilor de care Dumnezeu avea grijă până la judecata de pe urmă, întorcând capul în altă parte ori de câte ori îi sărea în ochi vreo dâră de sânge pe încălțările lor, pe poalele tunicii, sau în încâlceala bărbilor, seara, în chilie, sângele oamenilor pe care varegii îi uciseseră striga către el cerșind rugăciuni de dezlegare. Și el le murmura spunându-le că stă în catastiful făpturilor lui Dumnezeu să plecăm din lumea asta fie de boală, fie de bătrânețe, fie de sabie.
Murmurând așadar rugăciuni pentru vii și morți, printre icneli și gâfâieli, Daniel trăgea după el spre mijlocul chiliei scriptoriul de lângă peretele îngropat în întuneric. Nu din cauza întunericului îl muta, ci pentru că literele atât de frumos rotunjite în tinerețele lui se alungiseră în ultimele zile spre vârf, de parcă toate voiau să fugă în sus, pe perete, și de acolo în icoana Maicii Domnului. Daniel se gândi că dacă schimbă locul, va schimba și forma literelor, știind în sinea lui cât de naiv poate fi un astfel de gând.
Așeză opaițul pe sciptoriu și reciti versetul din Evanghelia pe care o copia în grecește pentru boieroaica Pamfile, o femeie trupeșă venită la Murfatlar tocmai din arșița insulei Zakinthos. Ἰησοῦς δὲ πλήρης Πνεύματος Ἁγίου ὑπέστρεψεν ἀπὸ τοῦ Ἰορδάνου. Da, acolo rămăsese: „Isus, plin de Duhul Sfânt, S-a întors de la Iordan și a fost dus de Duhul în pustie.” Înțelesese de ce îl visase pe diavol doar cu o noapte în urmă și de ce primul străin intrat în mănăstire îi purta grimasa pe chip. „Cel care vine să tulbure liniștea aducând mort străin în liniștea unei mănăstiri nu poate fi decât de la diavol.” Cu gândurile acestea, Daniel își înmuie bețigașul în cerneală și continuă fraza lăsată copiată doar pe jumătate.
[1] Cine sunt nebunii ăştia, chiar vor să ne batem cu ei?
