Cutezătorii. O poveste cu pionieri

 

Omagiu

Chiar în mijlocul capitalei e un cartier nou care se numește Centrul Civic. Mama mi-a povestit că, pentru a-l construi, comuniștii au demolat multe case vechi, au intrat pur și simplu în ele cu buldozerele fără să le pese, după care au mutat oamenii care locuiau acolo de-o viață întreagă te miri unde, la marginea orașului, au dărîmat chiar și biserici, transformîndu-le în mormane de moloz, pînă și rîul cel mic care trece prin Bucu ­rești l-au îndiguit, prinzîndu-l într-un brîu de beton. În Centrul Civic nu mai crește nimic, niciun copac, nicio floare, dar arată nou și curat de parcă e scos din cutie.

— Au distrus un oraș întreg, a spus mama. Dar tu nu trebuie să știi asta.

— Nu știu.

Mie îmi place Centrul Civic – blocurile care au înlocuit casele cele vechi sînt altfel decît cele de pe Calea Moșilor, albe și elegante, ca niște vapoare gata să navigheze pe mare, doar că nu e nicio mare pe aici, deși mi-ar plăcea să existe una, în schimb sînt o puzderie de pescăruși care țipă pe limba lor, nimeni nu știe de unde vin. Există și un bulevard larg cu fîn­tîni arteziene, iar în capătul lui se va construi cea mai mare casă din lume, Casa Poporului. Încă nu e gata, dar se înalță pe zi ce trece, acolo e un șan­tier uriaș, plin de macarale și schele, muncitorii muncesc fără oprire. În Casa Poporului, vor locui tovărășul Nicolae Ceaușescu, cu tovarășa Elena Ceaușescu și cu copiii lor, dar pentru că e atît de mare, cred o să încapă acolo și poporul.

Odată, în iarna din clasa a III-a, pionierii din școala noastră au fost chemați la o acțiune pionierească importantă pe care cu siguranță puteam să o consemnez în caietul meu de comandantă de detașament – să parti­cipăm la o filmare pentru emisiunea duminicală „Lumea copiilor”. De cînd îmi doream să mă văd la televizor! Mai ales că „Lumea copiilor” era un fel de revista „Cutezătorii” filmată, adică tot cu pioneri fruntași care recită poezii și cîntă cîntece patriotice, care fac fapte bune, luptă pentru pace și plantează puieți.

Ne-au chemat la ora opt dimineața și cu toate că afară erau 0 grade și apa din bălți era înghețată, ne-au zis să venim doar în uniformă, adică fără palton, căciulă sau mănuși.

— Eu îți pun un pulovăr gros pe sub cămașa de pionier…, mi-a zis mama, în timp ce mă îmbrăca pentru acțiune. Asta mai lipsește acum, să faci pneumonie!

— Mamă, nu vreau pulovăr, o să arăt umflată ca un balon la televi­zor! am urlat eu, apoi am început să plîng.

Dar mama a țipat la mine, că n-o să îmbolnăvesc pentru pro-pa-gan-da lor de căcat și m-a obligat să port puloverul din lînă tricotat de mama mare.

M-am uitat în oglindă și am văzut o pionieră bosumflată și rotundă care parcă înghițise o minge, abia puteam să-mi mai ridic brațele de grele ce erau, mă simțeam ca un urs mare de pluș. Iar în mîini, mama mi-a înde­sat niște mănuși din acelea călduroase cu un singur deget.

— Mamă, dar nu avem voie cu mănuși! am urlat eu din nou.

Acum arătam ca un explorator obez la Polul Nord și categoric nu asta era ideea. Trebuia să arătăm decent, ca niște pionieri fruntași.

Dar cînd am ieșit din casă, mi-am dat seama că mama avea totuși dreptate – era atît de frig încît îmi înghețau pînă și lacrimile de pe obraji pentru că am continuat să plîng pe drum – cum o să mă prezint în halul ăsta la emisiunea „Lumea copiilor”?

Cînd am ajuns în Centrul Civic, am întîlnit sute de pionieri de la toate școlile din oraș. Arătau la fel ca mine – înfofoliți bine de mamele lor, fetele aveau pantaloni de trening pe sub fustele plisate, unii băieți aveau chiar căciuli din acelea cu urechi, legate cu șnur sub bărbie și la toți începuseră să le curgă mucii de frig. M-am mai liniștit.

Dar tovarășilor de la televiziune nu părea să le pese prea mult, ne-au încolonat și ne-au repartizat în mai multe sectoare, în jurul fîntînilor arteziene, din care culmea! țîșnea apă de parcă am fi fost în miezul verii. Eu nu le văzusem niciodată pînă atunci în stare de funcționare, pentru că în tot orașul se făcea economie la apă, uneori se oprea de tot zile în șir. Dar acum bazinele de marmură erau pline de apă care, din cauza gerului, se transforma aproape instantaneu în „țurțuri cristalini”, ca în compune­rile mele de la limba română. Era oarecum frumos.

— Copii, vă e frig, nu-i așa? ne-a întrebat o tovarășă care părea foar­te sportivă, îmbrăcată doar într-un trening, după care ne-a împărțit niște stegulețe – unul tricolor și altul roșu, al Partidului. Hai să ne încălzim împreună! Mens sana in corpore sano, adică sportul înseamnă tinerețe și sănătate. Trebuie doar să repetați mișcările după mine! Unu, doi, trei patru… mîinile sus, coroniță deasupra capului, reveniți și iar unu, doi, trei, patru.

M-am prins destul de repede că asta era tot ce trebuia să facem pen­tru filmare – să repetăm mișcările pe care ni le arătau tovarășele sportive, căci erau mai multe, sute și sute de pionieri făceau aceleași mișcări, în același ritm, fluturînd stegulețele. Iar niște tovarăși ne filmau din toate direcțiile – dintr-o parte, de sus, de jos, chiar și din elicopter sau de pe o macara specială. Nu era mare lucru, ba chiar era plictisitor. La un moment dat nu-mi mai simțeam mîinile, iar picioarele erau înghețate bocnă pentru că pe astea, din păcate, nu le mișcam deloc.

— Unu, doi, trei, mîinile sus! ne strigau tovarășele sportive prin megafoane, cocoțate pe niște platforme. Zîmbim, copii! Ne mișcăm cu voie bună! Aducem prinosul de recunoștință!

Uneori făceam pauze și ne înghesuiam cu toții în niște corturi de la Armată, montate special pentru noi, unde era, de altfel, la fel de frig ca afară. Dar primeam ceai fierbinte în niște căni de tablă și cu toate că mie nu-mi plăcea să beau după alți copii, am băut, iar ceaiul ăla era tare bun și dulce, simțeam cum mi se dezmorțesc mîinile și picioarele. Mai pri­meam și cîte o ciocolata „Pitic” ca să ne dea energie pentru filmare. Tot într-un cort, am văzut Balerinele – erau niște fete mai mari, adolescente, slăbuțe și grațioase, chiar erau îmbrăcate în rochițe de voal și încălțate cu cipici cu poante, doar aveau niște colanți albi mai groși. Păreau atît de fragile, ca niște bibelouri gata să se spargă, iar pielea lor albă era aproape transparentă de la frig.

— Și din nou unu, doi, trei, patru, revenim! Fluturăm stegulețele. Hai, mai multă energie, copii!

Cu puloverul cel gros tricotat de mama mare pentru care îi eram recunoscătoare Mamei, mă simțeam în continuare ca un balon gata să se desprindă de la pămînt și să-și ia zborul deasupra fîntînilor arteziene și a Centrului Civic, deasupra orașului București. Iar undeva, dincolo de nori, urma să mă întîlnesc și cu Balerinele în rochițele lor albe și vapo­roase, ca niște îngeri mici care dansează.

— Cum a fost la acțiune? m-a întrebat Mama cînd am ajuns acasă, rebegită de frig.

— A fost bine, am răspuns eu fără convingere. Am făcut mișcări sportive și ne-am adus prinosul de recunoștință.

Emisiunea s-a difuzat abia în vară și a durat două minute pe ceas. S-a numit „Omagiu” și am stat lipită de televizorul nostru alb-negru ca să mă văd undeva în mulțimea de pionieri care făceau mișcări sportive și fluturau stegulețe. N-am reușit. Mi s-a părut că m-am zărit la un moment dat, în mulțime, însă camera a trecut mai departe și toate chipurile copiilor erau parcă șterse cu guma.

Plecarea

Mi-am amintit de această întîmplare pentru că autocarele destinate pionierilor care mergeau la Forumul de la Crevedia plecau tot din Centrul civic, din dreptul fîntînilor arteziene, iar de data asta nu mai curgea nicio apă, deși afară erau 40 de grade, dar probabil că nu urma să mai aibă loc nicio filmare. Ne adunaserăm acolo cîteva sute de pionieri. Toți îmbrăcați în uniforme pline de trese și de șnururi, mie chiar mi-a fost rușine cu șnurul meu galben printre atîtea șnururi albastre și azurii, însă am văzut și cîteva șnururi roșii – de comandanți de grupă și m-am mai liniștit, copiii ăștia au avut pile ca să ajungă în tabără, ar fi spus Mama. A durat ceva timp pînă să ne strige pe toți de pe listă și să ne repartizeze în autocare. Am urcat în unul dintre ele și n-am mai găsit loc decît lîngă o fată înaltă și slabă, cu o claie de păr creț. Am aflat destul de repede că o chema Mădălina de la Școala 50.

— Tu ești doar de detaşament? m-a întrebat.

— Da, dar or să mă facă locţiitor de unitate de la anul, într-a cincea! am spus eu repede, chiar nu voiam să mă fac de rîs din prima în fața Mădălinei care era, desigur, comandantă de unitate. În ce clasă ești?

— Trec a șasea, mi-a zis ea.

— Păi și se fac comandați de unitate elevi de-a șasea?! m-am mirat eu. La noi în școală, doar dacă ești a șaptea sau chiar a opta…

— Da, dar eu am zece pe linie și am fost la „Cîntarea României”, a mai spus ea, dar nu părea că vrea să se laude.

Brusc, m-a cuprins admirația față de Mădălina. Eu nu aveam chiar zece pe linie, din cînd în cîte mai luam și cîteun nouă, iar la „Cîntarea României” care era un fel de spectacol pe țară atît cu copii cît și cu oameni mari care cîntau cîntece patriotice și dansau, nu mersesem niciodată. Se pare că la forumul ăsta veneau pionieri chiar mai fruntași decît mine.

— Și ce trebuie să faci dacă ești de unitate? am mai întrebat eu foarte curioasă, fiindcă mă gîndeam să mă pregătesc pentru ce va urma.

Mădălina a ridicat din umeri.

— Nu mare lucru. Să mergi la careu, să dai raportul, să saluți dra­pelul, să îndeplinești sarcinile din caietul program… adică „Școala noastră ca o floare”, colectarea de sticle și borcane, muncă patriotică, știi și tu…

Păi nu era greu deloc! Exact sarcinile astea le aveam de îndeplinit și eu în calitate de comandantă de detașament, doar că aveam grijă doar de clasa mea, nu de toată școala. Dintr-odată mi-am dat seama că aș putea sări peste funcția de locțiitor de unitate, chiar dacă șnurul azuriu era atît de frumos și să devin direct de unitate. Poate că Alexandrescu Mihaela de la 8 C va fi bolnavă mai mult timp, cine știe? Și la anul vor trebui să aleagă pe altul… în fond, de ce n-aș fi eu? Zece pe linie aș putea avea, iar pentru „Cîntarea României” trebuie doar să mă înscriu în ansambul de dansuri populare de la Casa pionierilor și șoimilor patriei.

Mă uitam pe geam la blocurile cele noi din cartierul Titan, visuri legate de împliniri mărețe mi se învălmășeau în cap, cînd Mădălina mi-a dat cu cotul și m-a întrebat:

— Vrei să vezi o poză cu mine din revista „Cutezătorii”?

— Vreau.

A scos din ghiozdan o revistă mototolită și veche de cel puțin un an, probabil că o arătase altora de mai multe ori. Era acolo o poză cu vreo douăzeci de copii pe o scenă care dansau, îmbrăcați în costume populare, poza era făcută din depărtare ca să încapă toți, așa că nu prea le puteai vedea fețele, însă pe ea am recunoscut-o din prima după părul cel creț.

— Nu-i așa că am ieșit bine? m-a întrebat ea și a roșit.

— Da, ești frumoasă, am zis eu, apoi am adăugat șovăind un pic. Știi, și eu am publicat o poezie în „Cutezătorii”, într-a treia, se numește „Pacea”. N-am revista la mine, dar vrei să ți-o recit?

— Vreau.

I-am recitat doar prima strofă, pentru că nu voiam să o plictisesc. Îmi plăcea de Mădălina și simțeam că ne împrietenim, mă gîndeam să-i propun să stăm împreună în cameră. Era o fată la locul ei și nu părea că și-a luat-o în cap pentru că avea numai zece și participase la „Cîntarea României”.

Nu ieșisem încă din București, ajunsesem doar în zona de periferie în care nu se construiseră încă blocuri, erau doar case mici, niște magher­nițe, cum ar fi zis tatăl meu, Anton. Pe geam nu prea aveai la ce să te uiți, iar în autocar era gălăgie – ceilalți pioneri care se cunoșteau de dinainte, din alte tabere, jucau Piticot sau făceau schimb de timbre, ba chiar și de gume cu surprize, unii dintre ei făceau baloane care se spărgeau cu cîte un pocnet, mi s-a făcut și mie poftă de-o gumă, dar nu aveam niciuna, gumele cu surprize nu se găseau chiar pe toate drumurile.

— Îl vezi pe băiatul ăla? m-a întrebat Mădălina și mi-a arătat un pionier care stătea liniștit pe scaunul lui ceva mai în spate.

— Da, ce-i cu el?

— E Mateescu Cosmin! mi-a zis ea în șoaptă. N-ai auzit de el? m-a mai întrebat cînd și-a dat seama că habar n-am despre cine era vorba.

— Nu.

— E un băiat care mereu e ales să-i dea flori Tovarășului, mi-a explicat fata de lîngă mine. Și Tovarășei, desigur, a adăugat ea. Mereu apare la televizor.

M-am uitat mai bine la băiat și mi-am dat seama că da, avea ceva aere de vedetă, mai ales că nu-i băga deloc în seamă pe copiii din jur cu toată gălăgia și jocurile lor stupide, părea adîncit în gîndurile lui pionie­rești și avea o privire meditativă. Plină de deminitate – așa mi s-a părut atunci. Era blond, avea fruntea bombată și ochii exact în nuanța albastră a acuarelelor mele pe care o păstram pentru planșa „Senin de vară”.

— Deci l-a văzut pe Tovarășul în carne și oase? am murmurat eu.

— Cu siguranță, din moment ce i-a dat și flori, a rîs Mădălina.

Am continuat să mă holbez la Mateescu Cosmin, asta e!, deși el se uita în continuare visător la cîmp, căci da, ajunsesem în cîmp unde chiar nu aveai nimic de văzut în afară de niște ciori. Și dintr-odată mi s-a părut frumos ca un prinț. Însă nu am avut prea mult timp să mă gîndesc la asta și la emoția pe care o simțeam privindu-l, pentru că autocarul nostru a și ajuns la destinație. După nici 40 de minute de drum, cea mai scurtă excursie pe care o făcusem vreodată într-o vacanță de vară s-a încheiat și am ajuns în tabăra pionierească din comuna Crevedia, Județul Agricol Ilfov, un loc prăfos și pîrjolit de soare, faimos doar pentru faptul că aici exista o fermă de pui.

Crevedia

După ce am coborît cu toții din autocare și ne-am încolonat și des­colonat de vreo cinci-șase ori, a durat din nou foarte mult ca să ne împartă pe sectoare, apoi pe camere, și era cumplit de cald, mi se uscase gura de sete, dar nu vedeam nicio apă prin preajmă, nicio tîșnitoare, toți pionie­rii își mai pierduseră din energie, erau doar scurși și obosiți. Tabără noas­tră se găsea chiar în mijlocul cîmpului, înconjurată de niște garduri, iar în mijloc se afla un platou ca o parcare mai mare unde flutura Drapelul, dar deocamdată nimeni nu avea chef să-l salute, iar în jurul platoului erau niște construcții cărora le voi afla mai tîrziu destinația – terenurile de sport, cantina, librăria, sala de spectacole și mai ales locurile de cazare, niște blocuri de patru etaje. Blocurile abia dacă fuseseră văruite și păreau terminate în grabă de muncitori – pe holuri, încă te mai împiedicai de găleți cu var și bidinele uitate, mirosea puternic a clor și a proaspăt-vopsit. Adică, dacă eu îmi imaginam că vom sta în niște cabane drăguțe de lemn, ca-n orice tabără și că în spatele lor curge vijelios pîrîul, și că există pajiște verde și brazi, ca-n tabăra de la Predeal, mi s-a spulberat repede acest vis. Însă am acceptat situația pentru că noi nu ne aflam acolo pentru „odihnă și relaxare”, noi venisem cu treabă, era acțiune pionerească în toată regula, și încă cu pionieri fruntași.

— Și va fi misiunea voastră a pionierilor să înfrumusețați Forumul nostru pionieresc… veți primi sarcini în acest sens precum plantarea de copăcei și panseluțe, sînt convinsă că vor fi activități pe care le veți înde­plini cu hărnicie, ne-a spus o tovarășă imediat după ce am coborît din autocare.

Într-adevăr nu zăream nicio floare, nici un fir de iarbă, parcă eram în deșertul din „Micul prinț” de Antoine de Saint-Exupery. Și apropo de prinț, Mateescu Cosmin a fost primul care a pus mîna pe o lopată care să strîngă niște moloz și să-l ducă la o grămadă și i-a îndemnat și pe alți băieți să facă același lucru. Ce exemplu de cinste și omenie! – mi-am zis. Mai ales pentru că eu habar n-aveam cum să folosesc o lopată, dar asta nu era oricum o treabă pentru fete.

Tovarășa supraveghetoare, Nicoleta era o femeie mică, slabă și ridată care părea că s-a trezit „cu fața la cearceaf”, cum ar spune tatăl meu, Anton, adică stătea îmbufnată, ca și cum mereu îi tună și-i fulgeră. Dar m-am obișnuit repede cu ea, în fond era o tovarășă foarte practică, iar rolul ei era să ne organizeze și să împartă sarcinile.

Încă de la început ne-a împărțit niște tricouri de vară, cu mînecă scurtă care ne vor deosebi de pionierii din alte sectoare pe parcursul taberei. Sectorul 1 avea tricouri de culoare roșie, sectorul 2, adică noi, aveam tricouri galbene și așa mai departe, doar Sectorul Agricol Ilfov avea tricouri albe care se murdăreau foarte repede, ăștia erau cei mai năpăstuiți. Am desfăcut tricourile, erau în țiplă, bănuiesc că erau noi.

— La acțiunile oficiale, adică dimineața și seara, la careu, la vizite, la spectacole, veți purta uniforma de pionier. În rest, la celelalte acti­vități, la masă, la competițiile sportive, precum și la discotecă, da! aveți și discotecă seara (și aici s-a auzit un cor de urale), veți purta tricourile pe care vi le-am dat, ne-a lămurit tovarășa Nicoleta. S-a înțeles?

Am nimerit în cameră cu Stanciu Mădălina, de fapt m-am rugat de tovarășa Nicoleta să mă lase cu ea, pentru că listele erau deja făcute. Și cu încă două fete – Gheoghiță Amelia, clasa a VI-a, Școala 74, o fată căreia mereu nu-i convenea cîte ceva sau se plîngea că o doare burta. Și Mincu Loredana, o fată mică și foarte tăcută care toată tabără nu a făcut altceva decît să rezove probleme de șah pe mica ei tablă portabilă cu piese cu magneți. Am aflat mai tîrziu că era campioană națională la șah.

Și, în sfîrșit, ne-am văzut în camera noastră, după ce am privit cu jind în urmă cum Mateescu Cosmin dispare în căminul de băieți după ce a tot dat vreo jumătate de oră la lopată. Iar Mădălina a fost atît de drăguță încît mi-a cedat patul de jos, după ce i-am explicat cu multe argumente convingătoare că chiar nu pot dormi în patul de sus, cu sigu­ranță o să cad din pat și o să mă lovesc la cap mortal și nici ea, nici cele­lalte fete nu și-ar dori să stea în cameră cu un cadavru. Gheoghița Amelia se lăfăia în celalălat pat de jos, probabil că cel de sus s-ar fi rupt sub greu­tatea ei, în timp ce Mincu Loredana se instalase de una singură și nesilită de nimeni în cel de sus, își scosese tacticoasă tabla de șah și își instala pie­sele.

Apoi toate patru am dat o fugă pînă la baie care era la capătul cori­dorului pentru că eram pur și simplu terminate de sete, iar cînd am des­chis robinetul, am fost foarte dezamăgite să vedem că nu curgea nicio apă.

— Tovarășa Nicoleta, nu curge apă la baie! am reclamat eu imedat, cu gura încleiată. Am mereu inițiative în acest sens.

— Nu vă faceți griji, acum e oprită, dar va curge diseară ca să puteți face și duș, ne-a asigurat ea. Dar vedeți că e un furtun cu apă în spatele căminului…

Și noi patru ne-am repezit toate acolo, iar tovarășa a strigat în urma noastră:

— Vedeți că la șase e festivitatea de deschidere. Pe platou, îmbră­cate în uniformă!

Însă noi eram deja departe, găsiserăm furtunul de unde am băut, în sfîrșit, apă pe săturate. Apoi am început să ne stropim una pe alta pînă ne-am făcut leoarcă pe uniforme, pe cravate și pe șnururi, dar era tare bine și răcoare și rîdeam ca proastele. Eram doar patru fete în vacanța de vară.

---

Un fragment din romanul în lucru „Cutezătorii – o poveste cu pionieri”, care a fost scris în timpul rezidenței de la Oradea (Bursele și rezidențele de creație literară „Familia”).