În încercarea de a recupera trecutul familiei mele și a unei puțin probabile moșteniri, mă hotărăsc să plec pentru o lună în Aledonia, o țară europeană atît de puțin cunoscută încît nici nu există pe hartă. Romanul Dede. O călătorie în Aledonia este o incursiune într-o istorie de familie ficțională și povestea unei călătorii într-o țară imaginară care, la o adică, ar putea să reprezinte toate țările greu încercate din Est și popoarele lor atît de amestecate.
***
6.30
Mă uit pe panou ca să văd daca s-a afișat zborul meu. Da, e acolo, 8.15. Bucharest – Besthepe, capitala statului aledonez. Din fericire, încă din anii 80, de cînd cu prietenia tradițională din cele două țări, avem un zbor direct, operat de Tarom. Doar unul pe săptămînă, însă e suficient. Avionul face două ore, e timpul standard în care poți ajunge aproape oriunde în Europa. Aledonia nu e membră a Uniunii Europene, nici nu și-a propus să devină vreodată. Moneda lor, alek-ul, e destul de stabilă, nu există inflație. Am încercat să schimb niște lei ca să am la mine măcar o sută de aleci, însă n-am găsit pe nicăieri.
— Ce monedă e asta? m-a întrebat arabul care se consideră însă persan, patron al unei case de schimb valutar de pe Calea Moșilor.
— Moneda oficială a statului aledonez, i-am răspuns.
— Nu avem bani din asta, mi-a spus arabul-persan. Dar avem leva sau kuna. Și lira turcească. Asta dacă mergeți în vacanță la Bulgaria, Croația sau Turcia.
— Nu merg în vacanță, i-am răspuns sec.
Și am renunțat să mai caut aleci. Însă un vecin chinez care a avut la un moment dat o tonetă cu mîncare în bazarul din Besthepe, m-a asigurat că exista ATM-uri chiar în aeroport și că se poate plăti cu cardul aproape oriunde, mai puțin transportul cu căruța. Mereu cînd merg într-o țară străină, mi-e teamă că voi rămîne fără cash, mi s-a întîmplat de nenumărate ori în satele bulgărești de la mare să mă bazez pe ATM-ul din centrul satului care era în permanență out of service și să fim nevoiți, la finalul unei mese la restaurant, să ne urcăm în mașină ca să dăm o fugă pînă în satul vecin și să scoatem bani. Apoi să ne întoarcem rapid ca să achităm nota de plată.
E încă devreme, dar mă îndrept spre check-in. Așa cum mă așteptam, nu e nicio coadă, alături, la un birou al unei curse low cost, se înghesuie muncitorii români care se întorc în Italia, după o scurtă vacanță în țară. Iau avionul așa cum odinioară părinții lor luau rata de la sat la oraș, gălăgioși și încărcați cu sacoșe cu chiftele și zacusca de acasă, orice țară din Europa e acum peste deal.
Mă aștept ca avionul meu să fie gol. Fata de la check-in îmi ia bagajul de cală și-mi urează călătorie plăcută. Pentru că nu mai are rost să mai pierd timpul prin aeroport, trec de security gates și mă îndrept spre poarta de îmbarcare. Nu e nimeni aici, în afară de un singur om, un aledonez – mă gîndesc eu. E tînăr, nu are mai mult de 35 de ani, stă pe un scaun, cu căștile pe urechi și moțăie, capul i-a căzut în piept. Mă așez chiar în fața lui și pentru că tot nu am altceva de făcut, încep să-l studiez. Pare mic de statură, cel mult un metru șaptezeci. Mic și îndesat, genul de bărbat voluntar și cu vînă. Genul care poate merge ocazional la sală. Are capul perfect rotund, ca o bilă și ușor supradimensionat față de restul corpului. Îmi amintește cumva de unii bărbați din Maramureș, mici și înfipți, ca niște cocoși de luptă. Tatăl meu, Anton e ceva mai înalt, dar nu cu mult, un pic peste un metru optzeci. Are mîinile și picioarele mai subțiri, osatura mai fină, mai aristocratică. Însă are capul mare, exact ca o bilă înșurubată de corp, niciodată nu și-a găsit șepci și căciuli pe măsura lui. Mă uit la chipul bărbatului din fața mea și încerc să recunosc ceva din trăsăturile lui Anton. Sau din trăsăturile bunicii mele, Maria Victoria Dedu. Aș scoate și mapa din rucsac ca să mă uit mai bine la fotografiile lui Menelas Dedu, dar mi le reamintesc – același cap mare, căruia barba îi dădea și mai multă prestanță. Dacă i-aș desena bărbatului din fața mea o mustață parcă că ar semăna un pic cu Dede Gjon.
În căutarea lui Dede Gjon (1)
În mapa mea verde, există o fotografie decupată dintr-un ziar vechi, îngălbenit și lipită cu scotch. Peste coala de hîrtie este și o folie de protecție, dacă aș îndepărta-o și aș scoate de acolo pagina de ziar probabil că mi s-ar fărîmița printre degete, iar personajul din fotografie ar dispărea ca și cum nici nu ar fi existat. Fotografia e alb-negru, neclară și de proastă calitate. Totuși se poate observa acolo un bărbat îmbrăcat într-o uniformă militară. Se pot distinge vag și un șnur și multiple decorații pe umărul stîng. Chipul bărbatului e întunecat ca de la un bronz nenatural. Are o imensă mustață albă. Și are capul perfect rotund, ca o bilă. Mai are un nas mare și cărnos exact ca cel al bunicii Maria Victoria Dedu. Ochii îi sînt ușor alungiți în jos, dînd aparența aceea de ochi îngrijorați sau triști. Exact ca ochii mei.
Sub fotografia din ziar e un text decupat dintr-un caiet, nu pare scrisul bunică-mii, aplecat mult înspre stînga, cu litere extrem de alungite ca niște plante cățărătoare care încearcă să se agațe cu orice preț de rîndul de deasupra. E un scris diferit, al cui oare?, mult mai lăbărțat și în felul lui mai lipsit de înțelesuri, seamănă mai degrabă cu o scriere cuneiformă.
Am stat cîteva ore, eu și tatăl meu, aplecați asupra fotografiei, atingîndu-ne frunțile – el cu capul lui mare ca o bilă care cîteodată parcă iese dintr-un șurub și se bălăngăne într-o parte și alta a gîtului, eu cu capul meu normal, moștenit de la mama. Am încercat să descifrăm ce scrie.
Și am aflat așa:
„Ded sau Dede sau chiar Dedi sau poate Dude Gjon, intrat în țară în anul 1712 – refugiat politic din Aledonia – fost conducător revoluționar din regiunea de Nord a Aledonei. Stabilit la București.”
— Uite, ăsta e primul nostru Dedu! a exclamat tatăl meu, într-un tîrziu.
7.45
M-am plictisit să-l observ pe aledonez care între timp s-a și trezit, a băut apă dintr-o sticlă de plastic, s-a dus la toaletă și a măsurat cu pași mici, conform staturii lui, spațiul din fața porții de îmbarcare.
Pentru că se apropie deja ora de plecare, la gate se mai adună și alții. Vin în grupuri, cîte doi, cîte patru și după toate aparențele sînt români. Ochelari rotunzi cu rame mai groase, cămăși cadrilate, ceasuri clasice la mînă, nu smart watch, genți de umăr pentru laptopuri. Hipsteri. Și doar bărbați! Ce caută ăștia tocmai în Aledonia? Mor de curiozitate, așa că încep să trag cu urechea, însă conversațiile lor sînt neesențiale, nici nu aud mare lucru pentru că hipsterii vorbesc mai mult pe șoptite ca să nu deranjeze. Înțeleg doar că avionul de Besthepe mereu întîrzie, pleacă înainte Londra și Paris, e ca la trenuri aici, trebuie să treacă întîi trenurile rapide, de mare viteză, ca să i se permită și unui tren regional să o ia din loc.
Timpul trece, trebuie să ne îmbarcăm, autobuzul ne duce la pistă, pe mine și pe ceilalți treizeci de călători dintre care vreo douăzeci și nouă sînt hipsteri și unul singur e aledonez.
Autobuzul se oprește și dintr-odată mi se face rău. Avionul e un ATR, folosit în general doar pentru zboruri interne pînă la Cluj sau la Timișoara. De ce n-oi fi luat un Xanax mai devreme?
Cursa București-Besthepe
Stăm așezați pe scaune, doar cîte două pe fiecare parte, ca în orice avion ATR și așteptăm. Avionul ar fi trebuit să decoleze de o jumătate de oră. Am luat Xanax-ul la repezeală, reușind să-l înghit fără apă, am în gură un gust amar. Urăsc să zbor, însă cel mai tare urăsc să zbor cu un avion ATR. Priviți-l doar cum arată! Ce încredere poți să ai într-o astfel de mașinărie zburătoare? Care te zgîlțîie prin aer, scîrțîie din toate balamalele, își pierde pe drum pe rînd roțile, elicele, motoarele, o căruță pe un drum de țară, toate țările Europei sînt peste deal, ATR-ul sucombă în gropile aerului.
De ce nu decolează? Mă uit neliniștită pe geam – s-o fi stricat ceva la avion? O prietenă la fel de anxioasă în privința zborurilor ca și mine, mi-a povestit că atunci cînd a zburat cu un ATR la Timișoara, tot așa, nu decola, iar ea se tot uita înspăimîntată pe geam pînă cînd a văzut că se ridica fum dintr-o aripă, a anunțat-o pe stewardesă, echipajul se pare că nu observase nimic, „da, avem o problema!”, a lămurit-o stewardesa după altă jumătate de oră în care s-au dus să verifice, „însă nu e nimic grav, se rezolvă, puneți-vă, vă rog, centura!”, însă nu s-a rezolvat. Prietena mea a trebuit să aștepte încă vreo două ore ca să aducă un alt avion ATR.
Însă acum nici un fum nu se ridică din aripă, lîngă mine e un hipster care și-a scos calm cartea din rucsac, citește Camus – Ciuma și Străinul, în ediția Biblioteca pentru toți din anii ’80, și din cînd în cînd își ridică privirea din carte ca să se uite urît la mine pentru că mă tot foiesc.
Încep să transpir abia atunci cînd numele îmi este anunțat prin difuzor – pasagera Adina Popescu este invitată să urmeze însoțitoarea de bord și să coboare din avion. Așadar, e vina mea pentru că nu decolăm? Am stricat eu ceva la avion? – mă gîndesc și mă întreb ce-oi fi făcut cu mîinile în ultima jumătate de oră, să fi tras de vreo manetă, ceva?, nu-mi amintesc. Mă ridic de pe scaun, douăzeci și nouă de hipsteri și un aledonez se holbează la mine de parcă aș fi avea ciumă sau Covid sau pe ambele în același timp. Însă stewardesa îmi zîmbește înțelegător – aha, deci am făcut ceva, însă se poate repara! – îmi zic și cobor din avion.
Bagajul meu de cală e desfăcut pe pistă, s-a scotocit în el cu încredere, medicamentele din pungi sînt împrăștiate peste tot, toate hainele mele, geaca pentru vreme bună și cea pentru vreme rea se revarsă din valiză. Mă așteaptă un domn de la Securitate care ține în mînă spray-ul care ar trebui să mă apere de urșii aledonezi.
— Nu știați că nu aveți voie să zburați cu un astfel de obiect potențial periculos în bagajul de cală!? mă întreabă el, cu autoritate.
— Habar n-aveam! încep eu să mă bîlbîi. Credeam că e un spray obișnuit cu piper care are efect asupra ursului aledonez. Nu știam că e periculos.
— Este! îmi confirmă tipul. Adică, ursul aledonez e periculos… așadar, orice obiect îndreptat împotriva lui e potențial periculos. S-a înțeles?
Am dat din cap în semn că da.
— Spray-ul se confiscă! decide omul de la Securitate. Dacă vreți, îl puteți găsi pe aeroport, la întoarcere, dar vă costă chiria pentru el.
Și atunci simt nevoia să mă revolt.
— Păi ce nevoie să mai am de el la întoarcere, din moment ce în România nu sînt urși aledonezi? Știți cînd m-a costat spray-ul ăsta? E mai scump ca biletul de avion… unde scrie că n-am voie cu el? E un abuz.
— Dacă vreți să zburați în Aledonia, urcați acum în avion, dar fără spray, îmi zice bărbatul. Haideți, hotărîți-vă repede, ca să decolăm și noi!
Am lăsat spray-ul, ce era să fac? Însă n-am plecat de pe pistă pînă cînd nu mi-am strîns la loc bagajul și m-am convins cu ochii mei că pleacă la cală. După ce că rămăsesem fără spray, asta mai lipsea, să mai rămîn și fără bagaj!
M-am întors la locul meu din avion, hipsterul citise netulburat jumătate din Ciuma, m-am simțit obligată să-i explic ce se întîmplase ca să nu creadă despre mine că îi dau nu știu ce boală sau că mă ocup cu terorismul internațional.
M-a ascultat atent și a început să mă privească cu o oarecare bunăvoință
— N-am văzut niciodată urși în Aledonia și doar merg acolo de cîțiva ani, you know?…, mi-a zis el, în vreme ce avionul se ridica de pe pistă, înclinat într-o parte ca un păsăroi bătrîn și șontorog de-un picior, iar eu eram fericită că aveam cu cine să mă conversez, ca să nu mă concentrez asupra pilotajului imaginar. I mean, teoretic știu că există, însă nu am întîlnit niciunul. Însă the locals zic că nu-s chiar așa de speriat, dacă vezi unul e suficient să te apuci să fluieri o melodie și pleacă! Nu le place fluieratul uman or something.
Și începe să fluiere o melodie obscură a hipsterilor, poate chiar ceva din repertoriul lui Aurelian Andreescu, un cîntăreț român de muzică ușoară de prin anii ’60.
Dar, eu nu știu să fluier – mi-am dat seama, cu groază. Orice încercare de fluierat îmi iese doar ca un soi de șuier care nu ar speria nici măcar o furnică. Însă m-am hotorît să schimb subiectul cu urșii pentru că anticiparea unei frici viitoare se suprapunea peste frica deja prezentă, cea de zbor. Așa că am îndrăznit să-l întreb ceea ce mă intrigase încă din aeroport. Se știe că cel mai bun remediu împotriva atacurilor de panică e manifestarea curiozității.
— Dar ce faceți în Aledonia? În vacanță?
— God, no! mi-a răspuns el pe tonul unui om mult prea ocupat ca să-și permită vreo vacanță, nici măcar n-are timp să se gîndească la ea. La job.
L-am privit cît se poate de mirată.
— Nu știam că sînt români care muncesc în Aledonia! Adică nu-mi închipuiam că ar avea nevoie de forță de muncă din România, în fond e o țară atît de mică. Ce fac românii acolo? Lucrează în construcții, în agricultură sau în hoteluri? Sau poate îngrijesc bătrîni? am înșirat eu ceea ce știam că se face de obicei în străinătate.
Mi-a dat seama imediat că l-am jignit, s-a înroșit la față, însă a catadicsit totuși să-mi răspundă.
— IT, programming. Își pun la punct sistemul informatic și au mare nevoie de IT-iști din România. Plătesc mai bine decît nemții sau francezii. Doar că nu sînt contracte pe termen lung, mergi două luni, faci o aplicație, take the money și gata! Sîntem cum s-ar zice niște IT-iști sezonieri, you know? De obicei găsim de lucru doar in the fucking summer, cînd e vreme mișto de mers la mare în Bulgaria, la Krapeț și de lucrat de acolo remote.
Mi-am arătat entuziasmul în mod exagerat ca să treacă cu vederea observațiile de mai devreme – ce-i drept îl făcusem pe om zidar sau chelner în față!
— Bravo! Felicitări! Chiar nu mă așteptam! Și… sînt mulți români care muncesc în Aledonia?
— Păi să tot fie vreo zece de mii de itiști, zice el. Doar că nu se stabilește niciunul acolo pentru că Aledonia e super boring, e cea mai cheesy țară în care am fost vreodată. Mai boring decît Elveția. Iar ei sînt cringe… sînt încremeniți în sistem pur și simplu! mai adaugă hipsterul aproape în șoaptă ca să nu fie auzit cumva de unicul aledonez din avion, dacă știa cumva limba română?
— Dar văd că sînteți numai băieți, îndrăznesc eu din nou. Nu sînt job-uri și pentru femei?
— Păi nu ți-am zis că-s cringe? s-a enervat brusc hipsterul. Nu suportă femeile din IT. Ei cred că dacă ești femeie, nu ești în stare să faci o programare decentă. De altfel, femeilor le este interzis să meargă la concursuri de pescuit, adică pot merge cu bărbații lor, dar nu au voie să dea la pește… îți dai seama cît de înapoiați sînt? Middle Age, pe bune!
Mi-era teama ca discuția despre femei să nu ia o altă turnură, așa că am schimbat din nou subiectul. O vreme am flecărit despre Camus și interpretarea cărților lui în cheie corect politică, apoi despre alte cărți care ar trebui cenzurate sau pur și simplu scoase de pe piață, apoi, la un moment dat, aproape fără să-mi dau seama am ațipit. Xanax-ul își făcuse în sfîrșit efectul. Dormeam la 7000 de metri deasupra pămîntului, într-un avion ATR care se hurducăia ca o căruță pe drumurile aledoneze, plin de migranți itiști. Cînd m-am trezit începuse de ceva timp aterizarea, m-am uitat prin hublou și am văzut colinele Aledonei și, din loc în loc, lacurile rotunde, albastre, ca niște ochi larg deschiși spre cer.
După ce am coborît din avion și mi-am luat la revedere de la hipster, urîndu-i succes în jobul lui sezonier, am așteptat la o coadă minusculă verificarea pașapoartelor.
— Aveți ceva de declarat? m-a întrebat în engleză aledonezul în uniformă de la ghișeu, cu un cap perfect ras, ca o bilă care se mișca cu repeziciune într-o parte și în alta.
Apoi a început să rîdă. Ce-o fi găsit de rîs?
— Deci, dumneavoastră sînteți cea cu incidentul de la Bucharest? a zis el în engleză și mi-a făcut cu ochiul.
Da, eu eram, puteam să-l mint?
— N-ar fi trebuit să le lăsați spray-ul, a adăugat pe un ton conspirativ. V-ar fi fost de ajutor, iar la noi nu se găsește de cumpărat.
— E chiar atît de rău? am bîiguit eu.
— Da, e rău. Urșii ăștia sînt peste tot, nu știm ce să ne mai facem cu ei. Ședere plăcută în Aledonia! mi-a urat vesel și mi-a dat înapoi pașaportul.
(un fragment din romanul în lucru, Dede. O călătorie în Aledonia)
