Fluturele, creionul și spada

Fragmente de roman

Start
379 vizualizări
Citiți în 35 de minute

Situația lui financiară nu mai era atât de bună ca altădată. Veniturile se bazau acum aproape numai pe vânzările de tablouri. Unii cunoscuți din București încă îi mai datorau bani. Se așeză la masă și îi scrise lui Pascal și altor prieteni, rugându-i să încerce să obțină banii înapoi în numele lui. Apoi îi propuse lui Sainte Suzanne să încerce o nouă escapadă, la sud de Franța.

— O călătorie dincolo de graniță, îi spuse Pallady, ca să vedem Spania.

Sainte Suzanne era de acord.

Pallady își numără banii, constată că îi ajungeau pentru o călătorie de două săptămâni și se pregăti de plecare. Împreună cu Yvonne, împachetă haine, cărți și materiale de pictură în cufere și valize. Sainte Suzanne veni la ora stabilită ca să îi ia cu mașina. Lumina palidă a dimineții deveni intensă odată ce ieșiră din Paris. Soarele strălucea puternic și devenea mai luminos pe măsură ce se îndreptau către sud. Mașina ridica un nor de praf în urma lor. Vizitară orașele obișnuite de pe coastă – Toulon, Cassis, Marseille, Aix-en-Provence –, fără să zăbovească prea mult în vreunul dintre ele. Un teritoriu nou, mai exotic, îi aștepta.

Îi veniră în minte câteva fraze din cartea lui Théophile Gautier despre călătoria sa: „Se mai întorc roțile de câteva ori și s-ar putea să-mi pierd una dintre iluzii și să văd Spania visurilor mele plecând în zbor, Spania romanceroului, a baladelor lui Victor Hugo, nuvelelor de Mérimée și poveștilor lui Alfred de Musset. Trecând linia de demarcație, îmi amintesc ce mi-a spus bunul și plin de duh Henri Heine la concertul Liszt, cu accentul său german plin de umor și răutate: Cum vei vorbi despre Spania când ai fost acolo?

— Chiar așa, cum o să mai vorbesc despre Spania după ce am fost acolo?

Ajunseră în regiunile locuite de basci și, după ce trecură granița, își exprimă uimirea față de cât de frumoase erau ținuturile prin care treceau. Soarele strălucea mai puternic ca oricând, pe cer aproape că nu erau nori, iar pământul spaniol era arid, adesea de o culoare roșiatică, ce se lipsea de orice adaos. Măslinii, cu verdele lor, îmbogățeau peisajul, adăugând pământului o nuanță de ocru.

Drumul trecea prin ținuturi pustii cât vedeau cu ochii: dincolo de cotituri, apăreau sate dominate de biserici catolice, înalte și impunătoare.

— Satele sunt tot de culoare roșie, observă Pallady. Au aceeași culoare a pământului. Parcă s-au ivit din el.

Peste tot vedea câte un măgar minuscul, blând și resemnat, ducând de multe ori oameni ale căror picioare aproape că atingeau pământul. „Aparține peisajului. Îl animă, e vehiculul lui principal”, își zise artistul după o vreme. „Nimic nu se face fără el. Îl vezi cum umblă fără zgomot pe străzile înguste ale orașelor, copleșit adesea de încărcătura mai mare decât el, trecând înaintea omului căruia îi este călăuză și mijloc de trai…”

Uneori se oprea ca să picteze peisajul. Simțea în timp ce lucra că voia să facă altceva; își dădea seama că stilul i se schimbase din nou. Avea acum o viziune bidimensională, o preferință tot mai clară pentru planuri simple și netede.

Se aflau în partea cea mai de nord a Spaniei și se îndreptau către sud. Primul oraș mai mare în care ajunseră era San Sebastián – sau Donostia, cum îi auzeau pe basci că îi spun.

— Cum ți se pare? întrebă Sainte Suzanne.

— E unic! exclamă Pallady. Arhitectura clădirilor e impresionantă.

Apoi ajunseră noaptea la Burgos. Îi întâmpină Catedrala, surprinzătoare ca întindere și impresionantă la prima vedere prin masa ei, care îl duse cu gândul la templul din Angkor. 

În ziua următoare vizitară Catedrala.

— Ce interior bogat, șopti el. 

Parcară mașina aproape de centrul orașului, iar apoi se duseră la Casa Miranda, veche locuință spaniolă în stil renascentist, cu o frumoasă curte interioară construită în secolul 16. Vizitară apoi și câteva monumente, cărora artistul nu le dădu prea mare importanță. După aceea rătăciră o vreme pe străzi. Auzea râul Arlanzón cum foșnea undeva pe fundal. Într-o clădire veche era un anticar, singurul din partea locului. Artistul intră, se uită împrejur pe tarabe, iar privirea i se opri imediat asupra unor basmale țigănești de culori și modele diverse: roz vărgate cu verde, albastre cu benzi de culoare sulfului și una care îi plăcu în mod deosebit – o basma galbenă-aurie cu dungi negre, îmbogățite cu arabescuri arămii.

— Ce noroc pe mine, exclamă el. Face cât catedrala și încape în buzunar.

Se interesă de preț, scoase câteva pesetas din buzunar, plăti și se întoarse cu basmalele la Yvonne și Sainte Suzanne.

Următoarea priveliște care îl impresionă era cea a câmpiei castiliene: întinderi verzi, portocalii sau galbene cât vedeai cu ochii. Apoi Valladolid și, după aceea, capitala Spaniei, în care se plimbară timp de câteva ore.

Eh bien, Toto, ce părere ai despre Madrid? îl întrebă Yvonne.

— Nu îmi place.

Mais pourquoi?

— E un oraș modern, dar cu o populație dezagreabilă, zgomotoasă și antipatică.

Doar la Muzeul de Prado găsi câte ceva care să îl încânte: se duse nerăbdător să vadă Velasquez și Goya, însă fu uluit abia când ajunse la portretul lui Carol Cvintul de Tițian, tabloul „Cele trei grații” al lui Rubens, și pânzele lui El Greco. Altminteri, Madridul îi displăcea în continuare, așa că abia aștepta să scape de acolo.

La doar 60 de km mai la sud intrară în Toledo – un oraș de care artistul se îndrăgosti imediat. Acolo văzu din nou picturi de El Greco, pe care îl aprecia acum din ce în ce mai mult.

— Mi-au depășit toate așteptările! le tot spunea el lui Yvonne și Saint Suzanne.

Insistă să rămână acolo mai mult timp și se plimbă neobosit timp de patru zile pe străzile orașului arab rămas intact, misterios, evocând un trecut întreg de lupte înverșunate. 

— Doar pentru orașul Toledo, câmpia castiliană și operele lui Theotokópoulos, și tot merită călătoria în Spania, zâmbea el încântat.

După 15 zile, se întoarse obosit, însă pe deplin satisfăcut, la locuința din Place Dauphine.

*

Stătea cu Gheorghe Răut la masa obișnuită. Dăduseră comanda și așteptau să vină mâncarea. Pallady se uita în gol.

— Te văd tot mai trist, spuse bancherul.

Artistul se trezi din visare și îl privi gânditor.

— Da, răspunse el. Nu știu. Am aproape șaizeci de ani și simt că a trecut o veșnicie de când n-am mai fost în România.

— Însă mergi cam în fiecare an.

— Așa-i. Dar mi-e dor de țară mai mult ca oricând. Omul trebuie să trăiască în țara lui, acolo unde lucrurile de care e legat și amintirile dau sens activității lui. Acolo găsim, în ciuda a toate, un ecou sentimentelor noastre intime. Restul e snobism…

— Dar Parisul nu îți mai place?

— Nu mai e același oraș ca pe vremuri. Nu e Parisul pe care îl știu din studenție. De fiecare dată când mă întorc dintr-o escapadă, de la ocean, de pe coasta de sud sau din Spania, am impresia că revin într-o duhoare umană tot mai puternică. Parisul se schimbă. Iar eu mă simt tot mai dezorientat și dezamăgit. Ce alcătuiește cu precădere fizionomia unui oraș e atmosfera sa. Iar atmosfera de acum eu n-o mai recunosc.

— Cum era Parisul când mergeai la studii?

— Era un oraș distins, intim și primitor. Patruzeci de ani! Acum, după ce am trăit vreo patruzeci de ani aici, simt că își pierde spiritualitatea. La fel ca Madridul, e un oraș tot mai gălăgios, cu o populație din ce în ce mai antipatică și mai dezagreabilă. Și nici lumea artistică nu mai e aceeași. I-am scris și lui Pascal Vidrașcu despre toate astea. Și totuși, mă simt atât de diferit când le spun cu voce tare. Totul pare mult mai real.

Făcu o pauză, se uită într-o parte și suspină îndelung.

— Câtă energie, câtă viață am cheltuit pentru puținul pe care l-am putut smulge de la reflectorul ăsta care e Parisul…

Răut încercă să schimbe subiectul.

— Am fost zilele trecute la tine în atelier. Am bătut, însă nu mi-ai răspuns. Așa că, iartă-mă, însă am îndrăznit să intru. Te uitai pe fereastră.

— Și visam la trecut, da. Ore în șir fac asta. Visez la trecutul prin care am impresia că am trecut galop. Am călcat în picioare mii de lucruri cu nepăsarea aia tipică a tinereții, fără să mă gândesc că timpul nu se oprește în loc, iar clepsidra se golește. Atâtea femei pe care le-am iubit, atâtea relații sacrificate de dragul Artei.

— Îți pare rău că nu știai atunci toate astea?

— Regret, da. Dar, dacă aș fi știut, aș fi făcut oare altfel? Sau mai bine? Și dacă aș fi făcut mai bine s-ar fi schimbat ceva?

— Kierkegaard spunea că avem două situații posibile – să faci, sau să nu faci ceva. Și dacă facem, și dacă nu facem, tot ajungem să regretăm.

Artistul zâmbi cu amărăciune.

— Și dacă făceam mai bine, poate că nu se schimba nimic. Dar mai întâi putem scăpa de propria fatalitate?

— Nu știu.

— Eu cred că nu. Acționăm în funcție de acea combinație pe care o constituie ființa noastră – produs accidental al însoțirii unor ființe într-un moment anume. Căci în orice alt moment am fi fost altul, sau nu. Asta-i diferența care poate exista între frați și surori.

Răut se uită gânditor în direcția chelnerilor. Nu venea nimeni cu felurile lor de mâncare. Soarele intrase în nori, vântul începuse să bată și părea că va ploua în curând.

— Nu sunt toate astea îngrijorătoare? Acest accident, acest hazard al cărui rezultat și victimă suntem! Și biata inteligență de care suntem câteodată atât de mândri. Am ajuns să tânjesc acum doar după liniște. Mă tot vezi că lucrez, în ultima vreme am lucrat mult, dar cu disperarea lucrului eșuat…

În următoarele săptămâni, continuă să planifice noi desene și tablouri. Cumpără flori și fructe pentru naturile moarte. Însă, o vreme, rareori mai avu curajul să le aducă la viață. Lăsa pensulele neatinse. Nu se mai atingea nici de flori, iar ele se chirceau și se ofileau treptat în vaze. Merele și gutuile putrezeau încet în coșuri. Creionul rămânea pe masă lângă foile albe, de parcă ar fi așteptat să fie folosit din nou.

[…]

Se îndrepta spre Cișmigiu. Evitase Strada Sion unde-și avusese sediul, până la bombardamentele din 1944, Muzeul Kalinderu. Fără să-și dea seama, ajunsese undeva în spatele Palatului Regal. N-o spusese niciodată, însă distrugerea lucrărilor pe care le adăpostise acolo îl marcase puternic. Unii aveau să spună că de-atunci o luase razna. Acum, curtea avea un gard înalt din scânduri dincolo de care nu mai putea vedea nimic. Dintr-odată simți nevoia să vadă ce se mai afla înăuntru. Când descoperi o crăpătură în gard, undeva în partea de jos, nu mai stătu pe gânduri. Aproape că se lipi de caldarâm. Profită că strada era goală, îngenunche și se uită prin crăpătură, însă, dintr-odată, se simți foarte bătrân. Privi pe furiș în curtea goală ca și când s-ar fi așteptat să revadă zecile de pânze în sașiurile cărora ascunsese cu naivitate și bani. Glumise mai demult că și-ar fi dorit un vernisaj ca un fel de autodafé. Iată că vernisajul avusese loc fără artist. Își aminti că, atunci când urca scara în stil parizian din muzeu pentru a-l vizita pe Steriadi, deasupra ușii de la etaj vedea gravată în metal, ca o premoniție, inscripția de pe poarta Infernului dantesc:

LASCIATE OGNI SPERANZA, VOI CH’ENTRATE

Își imagină cum ar fi fost să vadă acum atârnând pânzele sale pe zidurile înnegrite în urma incendiului. Pierduse și Steriadi atunci numeroase lucrări, însă asta nu-i consola nici pe unul, nici pe celălalt. Interiorul curții goale arăta ca o groapă de cimitir. Acum era doar el, un bătrân singur care privea într-o curte goală. Apoi avu puterea să reconstituie momentul dezastrului. Zgomotul cumplit al exploziei. În atmosfera funebră, descoperi însă lujerul unei flori sălbatice care încerca parcă să evadeze de acolo prin fisura minusculă pe care o ochise și el. La Paris folosea culorile cele mai fine, însă acum nu se mai găseau culori de niciun fel. Strecură prin crăpătură două degete și reuși să smulgă floarea, cu gândul să-i folosească sucul pentru a-și colora desenele pe care voia să le facă în Cișmigiu. Floarea i se păru neobișnuită: parcă supsese din pământ toate nuanțele pânzelor sale. Tresări la hărmălaia unor copii. Apoi auzi o voce:

— Uite un călugăr care se roagă.

Apoi începură să râdă.

Pallady se ridică, dar nu încercă să se războiască cu grupul, cum ar fi făcut mai demult, ci se îndreptă spre intrarea parcului.

Banca lui era liberă. Vedea mulți oameni în Cișmigiu, și totuși nu era atât de aglomerat ca pe Calea Victoriei. Un tânăr pe care îl văzuse de mai multe ori era așezat ceva mai departe și desena. Pallady avu la început impresia că-l spionează, dar, mai târziu, înțelesese că e, poate, doar un student la Arte. De la o vreme, tânărul începuse să-l salute cu timiditate, iar Pallady putea să-l recunoască chiar după glas. Lângă el, un bărbat în toată firea deschisese ziarul Scînteia și mișca liniștit din buze. Pallady privi către copacii lui și încercă, încă o dată, să le pătrundă sufletele. Apoi fu absorbit de muncă și încetă să mai acorde atenție la ceea ce se întâmpla în jur. Hârtiile caietului se întunecară când voia să adauge câteva pete de galben și verde cu sucurile lujerului pe care-l avea în mână. Observă cum în stânga apăruseră pantaloni albaștri și bocanci militari plini de praf. Apoi, simetric, același lucru și în partea cealaltă. Când ridică privirea, observă că îl flancau doi milițieni și se uitau la el. Unul îi ceru permisul pentru a putea desena în parc. N-avea ce să le arate. Prietenii îl avertizaseră că trebuia să trimită cerere pentru o astfel de hârtie. Pallady refuzase. Nu voia să se umilească. Oricum, spusese de mai multe ori că ăștia vor să-i ia până și demnitatea. Celălalt milițian adaugă că nu avea voie să rupă florile din parc și-i arată o tablă pe care scria că e interzis. Nu încercă nici măcar să se scuze. Nu era genul de om care să se sperie. Altădată ar fi ripostat. Acum, cu ăștia, nu mai era de glumit. Trecătorii vedeau scena și se adunau curioși în jurul lor. Unul dintre milițieni îi citi dintr-un regulament noile reglementări privind dreptul de a desena în parc. Citea ca și cum ar fi silabisit dintr-un abecedar. Pallady auzise și alte lucruri absurde în ultimii ani, însă asta era prea mult.

— Acum parcul este al poporului, adaugă el.

Se temeau să nu le fure parcul? Artistului îi venea să zâmbească. Se gândi la poveștile călătorilor despre primitivii care refuzau să fie fotografiați de teamă că o să li se fure sufletul. În chestia cu sufletul aveau și milițienii dreptate.

— Acolo este Ministerul de Război, spuse unul dintre ei.

Îi cerură pe un ton sever să-i urmeze. Cum nu se mișca, îl grăbiră. În spatele lui auzi mai multe voci care începuseră să comenteze.

— Lăsați-l, maică. Mâzgălea și el ceva acolo. Am văzut eu că trăgea doar niște linii strâmbe. Așa se desenează? Vai de el! numai petice.

— Trebuie să eliminăm rămășițele burghezilor și ai moșierimii, dușmanii de clasă.

— E un moșneag cu hainele pline de petice, vai mama lui.

— E un mare artist! mai auzi el, și recunoscu imediat vocea băiatului care-l saluta de fiecare dată.

Acum și-ar fi dorit să-l mai întâlnească.

Se deplasa încet, ca la înmormântare. Nici milițienii nu se grăbeau. Încerca să câștige timp, în speranța că va găsi o ocazie de a ieși cu bine din povestea asta. Avea impresia că era pierdut, fiindcă nu întâlnea niciun cunoscut care ar fi putut să-l ajute. Speranța îi reveni când ajunse aproape de casa lui Victor Eftimiu și simți mireasma trandafirilor. Poetul scrisese că Pallady și-a muiat penelul „în lumina de gând”. Pallady ar fi vrut să-l strige, dar se răzgândi. Eftimiu privea neclintit din fața casei sale spre Cișmigiu. Pallady zâmbi când își aminti că soția poetului, actrița Agepsina Macri, și-ar fi trimis în fiecare dimineață servitoarea în curte, „să îl șteargă de praf pe conașu’”. De asemenea, se spunea că Eftimiu admira dimineața, din balcon, bustul de bronz pe care i-l făcuse Paciurea prin anii ’20. Acum, poetul se dăduse cu noua putere. De-a lungul timpului, Pallady îi desenase câteva portrete în creion, iar Eftimiu îi cumpărase pânze și scrisese cuvinte pline de admirație despre el, rememorând întâlnirile de dinainte de război, când frecventau La Butte Montmartre.

Ajunseră la circumscripția de miliție și intrară într-o sală îngustă de așteptare. Cei doi îi ordonară să se așeze lângă câțiva indivizi nebărbieriți, cu haine uzate. Un bec din tavan răspândea o lumină palidă. Toate ușile din jurul lor erau închise. Se făcuse liniște. Din când în când, cineva răcnea din spatele ușilor. Artistul își aminti de curtea funebră de la Kalinderu pe care o văzuse dimineața. După o așteptare îndelungată, unul dintre milițieni dispăru. Se întoarse după câteva minute. Milițienii îl luară și-l duseră într-o încăpere mică și întunecată pentru percheziție. Îl obligară să scoată actele și să își golească buzunarele. El se conformă. Ultimul obiect pe care îl scoase și îl puse îngrijorat pe masă era unul circular, metalic, frumos ornamentat, care ticăia zgomotos. Curios, unul dintre milițieni îl luă în mână. Obiectul metalic începu chiar atunci să sune. Speriați, milițienii țâșniră afară pe ușă. După câteva momente, intră în încăpere un ofițer de miliție care rânji, luă obiectul de pe masă, îl privi cu admirație și le strigă celor doi:

— E doar un ceas deșteptător, bă, prostovanilor!

Apoi ieși din încăpere. 

— De ce ați fugit? îi întrebă artistul pe milițieni, care reveneau în încăpere.

— Credeam că-i o bombă cu ceas.

Pallady izbucni în râs. Milițienii se uitară unul la altul, în timp ce artistul continua să râdă. Îi luaseră deja și bastonul, însă de ceas se despărțea cel mai greu. Poate că nici nu mai avea vreo importanță. Avea șapte ceasuri vechi pe care le întorcea în fiecare seară.

— De ce nu vă faceți datoria? îi întrebă artistul.

— Uite, tovarășe, du-te în plata lui Dumnezeu.

Furioși, îi dădură lucrurile înapoi și îl redirecționară către biroul pentru cereri de permis de desen. Pallady ieși din încăpere.

— Bine că am scăpat de nebun, auzi el în urma lui.

Ajunse în biroul respectiv, unde îl găsi pe ofițerul de mai devreme. Ofițerul repetă plictisit textul de lege pe care-l silabisiseră milițienii, îi atrase atenția că nu mai poate desena în Cișmigiu fără permis și-i zise ce trebuia să facă mai departe.

Pallady ieși în sfârșit din clădire. Lumina îl orbi. Scoase ceasul, îl privi cu afecțiune și zâmbi. Își dădu seama că trecuseră câteva ore de când îl luase miliția în arest. Era din nou pe Calea Victoriei. Se îngrijoră, totuși, la gândul ca nu cumva să-i fie suprimată pensia, după ce numele său intrase în registrele circumscripției. Li se întâmplase multora. Zilele următoare, cât parcurse toate procedurile birocratice, simți că îmbătrânește cu câțiva ani. Însă apoi avu voie să deseneze iar în Cișmigiu: în baza autorizației de la Miliție, Uniunea Artiștilor Plastici din R.P.R. îi permitea tovarășului Pallady Theodor să meargă în localitatea București și împrejurimi pentru a face schițe în vederea unor lucrări de artă.

Se bucură să își regăsească banca. Se așeză și scoase carnetul. Cu toate astea, problema florilor rămăsese nerezolvată.

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Ficțiune”