A mai aranjat un lemn în șemineu și, cu un pahar de whisky în mână, s-a așezat în fotoliul din mijlocul încăperii. Așa-i plăcea să stea și acasă, cu fața spre intrare. Acum vedea focul și intrarea și, deci, se putea concentra la ce avea de făcut: să scrie.
S-a emoționat. Era din nou față în față cu foaia goală. Vorba vine. Era din nou față în față cu ecranul pe care pâlpâia imaginea albă a unui nou document denumit „Nou”. S-a uitat la teancul de cărți de pe măsuță. Avea ce citi. Asta-l bucura. O singură dată a pățit să nu aibă ce citi și s-a înspăimântat. Tocmai se mutase, iar cărțile și mobila întârziau să ajungă. A ieșit zăpăcit din casă, doar în boxeri și șlapi, și era să fie amendat pentru că voia să citească un ziar fără să-l plătească (uitase, printre altele, și portofelul). Frica sa cea mai mare era să rămână fără texte noi de citit.
Dar, acum, asta era imposibil. În 2024 cititul postărilor de pe social media tot citit e. Și asta-l întrista. I-ar fi plăcut ca tinerii să citească romane, cărți adevărate, ficțiune. Să citească horror, sau despre detectivi. Despre naufragiați, balene imense sau Ion și Ana. De fiecare dată când trecea pe lângă un copil sau tânăr pe stradă, respectivul avea fie căștile pe urechi, fie ochii în telefon, fie ambele, mișcându-se teleghidat, încercând să ajungă în cine știe ce tărâm nechibzuit. Era un hazard. O lipsă de atenție și activitate în realitatea imediată care putea cauza dezastre. Ce este filtrat este mai ușor de digerat, iar mass media și Elon Musk o știu. Asta îl întrista și mai tare.
Dar privirea i-a revenit asupra ecranului. Liniuța neagră clipea. Primul cuvânt, prima literă. Începe cu „A” sau cu „Cândva”? Cel mai simplu e să deschizi o poveste cu dialog.
— Auzi, ce ne facem cu mortăciunea asta?
— Putem s-o ardem.
— Și dacă eliberează ceva toxic în aer?
— Eu să știu?
Și povestea, odată începută, e despre cum cititorul vede, detaliu cu detaliu, lips cu lips, amintire, șoc și groază, întortocheat și legat cu ața misterului, ce se întâmplă după arderea respectivei mortăciuni. Un scriitor bun știe să arate și să șoptească în același timp. Un scriitor bun pune capcane și crutoane pentru cititor, îl ademenește cu distracție și satisfacție, cu promisiuni de viață eternă. Dar uneori cititorul nu are imaginația necesară pentru a-și imagina ce a vrut scriitorul să își imagineze, de fapt, cititorul. Iar asta îl întrista aproape la fel de mult ca toate celelalte lucruri care îl întristau.
Revenind. Primul cuvânt. Prima literă. A scris trei cuvinte și le-a șters. S-a gândit că ar vrea să asculte muzică, dar și să audă focul zvâcnind și pocnind în șemineu. De asta existau șemineurile. Focul este distractiv, uneori halucinant. Dansul flăcării te ademenește, vrea să te apropii, să-i simți căldura, să o atingi, iar ea să te prindă prima oară de buricele degetelor. Apoi să coboare în jos pe degete spre articulații. Să-ți acopere palmele. Să-ți dezlipească pielea și carnea de oase. Nici nu-ți dai seama cum ți-au luat foc sprâncenele, dar ești în flăcări. Un om civilizat nu ar menționa Colectiv.
Primul cuvânt, prima literă. „Acum”, nu. „Nu”! Nu. Voia să scrie o poveste din mai multe perspective, să se joace cu mintea cititorului, să-l facă să creadă că e un scriitor neexperimentat, dar el să facă joculețe de care să nu se prindă nimeni, cel puțin nu la prima citire, poate la a doua. Îi plăcea să se joace cu cuvintele. De aceea era scriitor. Și cu perspectiva. De aceea era scriitor.
S-a uitat pe fereastră. Beznă. Cabana era în vârful unui deal, în mijlocul unei păduri. Ar fi putut să vadă frunzișul care se întindea pe kilometri întregi de la ferestre, și verdeață, căprioare, iepuri, cai, poate chiar și urși, dar încă n-a apucat să admire nimic din toate astea. Era prima seară la cabană. Într-o parte erau plantați meri, vișini și cireși, dar erau așa tineri că păreau umbrele pomilor din care proveneau. Mai avea de așteptat mult și bine până să poată gusta din fructele lor. Cine știe unde va fi când pomii ar face primele lor fructe, poate acasă, poate la mare, poate mort.
Ar fi mâncat fructe dacă ar fi avut. Și de fapt avea, dar erau în bucătărie. Iar el era în sufragerie, în fotoliu, cu fața spre șemineu și intrare. Ușa era solidă, din lemne groase așezate orizontal unul peste altul, nu știa ce fel de lemn. Avea un zăvor și două broaște. Nu știa de ce. El doar închiria spațiul. Pentru trei săptămâni! O să moară de foame. Se gândise să aducă multă mâncare congelată, dar nu știuse cât de mare era congelatorul din cabană, așa că luase doar trei pungi de chicken nuggets în formă de dinozauri și o pungă de legume. Ar fi trebuit să fi adus multe mere. Merele erau radiate, ele rezistau cu săptămânile și erau bune. Cât de bune era, de fapt, pentru corpul uman, nu știa, dar se referea la gust.
Ar trebui să se ridice să ia ceva de ronțăit. Bine că și-a adus o duzină de pachete de sărățele cu cașcaval. Asta-i place să mănânce în timp ce se uită la filme și seriale. De ce doisprezece? Trei săptămâni înseamnă douăzeci și una de zile. Va trebui să mănânce doar jumate de pachet pe zi, dar la final îi dai frâu, tată, în ultima zi mănânci tot ce-a rămas. Dacă rămâne ceva, stomac spart ce ești.
Hopa sus, să mâncăm ceva. Ar și fuma. De ce nu și-a luat țigări? Cât de prost ești, frate, să nu-ți iei țigări în vacanță! Trebuia să prevezi fiecare nevoie, oricât de posibilă! Prostule! Ar fi mers niște trabucuri, vai…
Golește paharul. Se duce și ia sticla. Cui îi trebuie pahar când poți bea direct din sticlă?
Textul. Bea și scrie. Hai, știi că așa funcționează. Bei și scrii. Prima oară te apuci de băut, apoi, la un moment dat, nici nu-ți dai seama cum sau când, îți vezi mâinile dansând și troncănind pe tastatura cu luminițe verzi. Nici măcar nu te uiți la taste, te uiți la cum curge textul.
A dat drumul la muzică. Nu e mare lucru, a lăsat telefonul pe masă cu volumul la maximum, dar o aude pe Janis. N-ai cum să n-o auzi pe Janis. Nici boxă nu a luat cu el.
Nu plânge. Mergi mâine și cumperi țigări, ce naiba. Ai mașină, poți să mergi oricând să-ți cumperi orice vrei. Da, e nițel de mers, dar măcar știi că poți să mergi la cumpărături oricând are suflețelul tău nevoie de ceva. Numai bine asculți noul playlist pe care l-ai făcut și o lași să curgă. Miere în gât, miere în inimă. Numai sub roți să nu fie miere. Sau să fie? Oare cum s-ar auzi? Ar încetini mașina sau ar lăsa-o să curgă? S-ar băga în asfalt și pietriș, n-ai cum. Nu aluneci nicăieri. Bine de știut.
Uitase că voia să ronțăie ceva. A simțit sticla sprijinită de îndoitura cotului drept, iar apoi a privit ecranul. Mâinile sale încă scriau. S-a oprit și a citit de la început. Avea un paragraf. A tăiat cel mai lung enunț. A unit două propoziții. A adăugat adjective și două adverbe. Îi plăceau adverbele. A înlocuit o parte dintr-o propoziție.
A tăiat jumătate de text și a împărțit în trei ce a rămas. Mai bine. S-a uitat la ceas. 12:49. Ziua lui Janis. La mulți ani, Janis! Și-a adus aminte că e, într-adevăr, ianuarie, dar nu mai văzuse zăpadă de când plecase din oraș. L-a apucat râsul. A venit la cabană, în vârful unui deal, în mijlocul unei păduri, tocmai pentru a simți și a vedea cum e traiul iarna! Și nu ninsese deloc! A scăpat câteva picături de whisky pe pantaloni. A început să înjure, dar nu s-a mișcat. A mai chicotit o dată și s-a întors la text. Se usucă. Vai, iarna!
Cred că ăsta e primul vis pe care l-am avut în viața mea. Tocmai ăsta, să fiu într-o cabană, iarna, undeva departe de oameni, de unul singur, în fața unui foc, confortabil și fericit, scriind la marele meu roman. Mi-am îndeplinit visul! Nu pot să cred! Bravo, băiete, bravo! Bravo! Sunt mândru de tine! Bine, frate! Dă-i dracului pe toți! Tu ești cu tine și e mai mult decât suficient. Ai și băutură, și muzică adevărată, ai căldură și wifi. Ce mai poți să vrei de la viață? Să-ți aducă cineva un măr!
— Poftim.
Alex a sărit de pe fotoliu. S-a întors rigid spre vocea pe care i se păruse că o auzise. Un măr vinețiu strălucea în fața ochilor săi. Un braț lung, nedeterminat, dar viu, se întindea spre trupul unei creaturi ale căror trăsături erau acoperite de proximitatea mărului. A început să țipe și să-și frece fața.
— Tu ai vrut un măr. Ți-am adus un măr. De ce zbieri de parcă ai fi în suferință?
— Ce se întâmplă? a țipat Alex. Ce se întâmplă?!
A început să se tragă de hanorac, de mâneci, de păr și de urechi. Ochii i se clătinau în orbite. Privea dezorientat obiecte din cameră, tavanul, pereții, șemineul, tablourile, numai la creatura din fața lui nu voia să se uite. Stătea cu spatele la intrare. Nu a simțit când s-a tras zăvorul și s-a descuitat ușa, o capră neagră cu pete gri pășind timid înăuntru. Creatura de lângă ușă era asemănătoare cu cea din fața lui Alex, la care încă refuza să se uite. Și ar fi continuat să strige și să se vaite și să repete aceleași trei cuvinte la infinit, dacă nu l-ar fi atins capra cu capul în fund. A țâșnit în sus ca o rachetă, întorcându-se dintr-o mișcare. A înlemnit când a văzut cealaltă creatură și, mai ales, capra care începuse să-i dezlege șireturile.
— Ce se întâmplă, Doamne? Ce e asta?!
Cele două creaturi bipede s-au uitat una la cealaltă și au oftat. Nu era vina lor că oamenii se adaptau atât de greu necunoscutului. Primul instinct al omului, au descoperit, este să se panicheze. Făceau asta de mult timp, iar experiența le arătase că omul, la rândul său, are nevoie de mult timp pentru a se împăca cu ideea că tot ce cunoaște despre viață este fals. Întâlnirile mereu începeau cu panică, apoi, adesea, urma lupta, încercarea de a fugi, încercarea de a se ascunde, negocierea, rugăciunea către o entitate abstractă construită de om, urmate de, într-un final, acceptarea sorții.
După acceptare urmau explicațiile, dar omul de cele mai multe ori doar se prefăcea că acceptă, iar procedeele trebuiau reluate. Explicațiile se făceau cu cele mai simple cuvinte, omului trebuind adesea să i se adreseze în limbajul dintr-o carte scrisă de unul dintre ei, Biblia, pentru a se face cât mai ușor înțelese. Și chiar și așa, unii dintre ei tot eșuau. Prejudecățile și internetul le stricase imaginea. Abia după explicații și complicațiile explicațiilor urma extragerea.
— Ai pulsul foarte ridicat și corpul ți se încălzește, poate ar trebui să te așezi. Inspiră adânc, ține aerul în plămâni, dă-l afară cu zgomot. Uite așa.
Creatura de lângă ușă a mimat exercițiul de respirație, dar Alex a ignorat-o, corpul său supraîncărcat alegând să leșine.
*
S-a trezit cu un șoc, urmat de alt șoc. Se afla în fotoliu, desculț și dezbrăcat, mirosind a alcool și urină. Soarele îl atingea, încălzindu-i plăcut coapsele și pelvisul. Focul mocnea în continuare în șemineu. Laptopul era stins, așezat pe masă, deasupra teancului de cărți. Behăitul l-a făcut să sară în picioare, sistemul său nervos aducându-și aminte de ultimele clipe de conștiință și intrând din nou în modul de supraviețuire.
Cele două creaturi ședeau pe podea, în spatele fotoliului. Părea că se odihnesc. Capra era între ele, docilă, privind cu interes penisul zbârcit a lui Alex.
Teroarea l-a împins pe Alex să tacă, ceea ce nu-i venea niciodată ușor. Era obișnuit să tacă, sigur, dar tăcea când gândea, când analiza, când dormea, când mergea cu metroul. De data aceasta tăcea pentru a supraviețui. Să iasă tiptil din casă și să ajungă la mașină, asta voia. Dar unde erau cheile? Și dacă scârțâitul podelei trezea creaturile? Păreau ele pașnice așa, nemișcate, dar dacă se trezeau? Capra continua să-l privească. Voia doar să iasă, să dispară, sau poate era totul un vis? De la whisky? Era ăsta un efect advers al băutului de whisky direct din sticlă?
A fost de ajuns să-și întoarcă o singură dată capul, iar creaturile erau în picioare. Alex s-a pus pe țipat, alegând să o zbughească. Tălpile l-au ars de la primii pași făcuți prin rouă. Dârdâind, a dat două ture în jurul mașinii, vrând să găsească un punct sensibil în sistemul Skodei sale din 2010. Creaturile îl priveau de la intrare, una dintre ele jucându-se cu cheile mașinii.
— Ai nevoie de astea pentru a porni motorul, Alex! a țipat ea, dar în zadar. Alex era hotărât să o zbughească.
A luat-o la vale pe drumul din pietriș în loc să o ia prin iarbă. Creaturile știau că omul face tot felul de greșeli stupide în asemenea momente. Știau, de asemenea, că puteau interveni în orice moment. Puteau să-l ia pe sus, să-l dozeze, să-l lege, să pledeze, să se joace cu el, să-l ajute chiar. Dar ele preferau să privească. Oamenii erau plini de surprize, dezvelind nenumărate sensibilități, idei, comportamente. Fiecare vizită era diferită, cu propriile plăceri și lecții.
Au luat-o la pas după el și l-au găsit proptit de trunchiul unui copac, tremurând și suflând când pe o talpă, când pe cealaltă. Era mai elastic decât alți oameni. Și-au comunicat asta, iar Alex a luat-o la sănătoasa când le-a auzit. După câteva zeci de metri s-a oprit din nou, suflând greu. A ridicat mâinile deasupra capului.
— Bine! Mă dau bătut! Gata! Omorâți-mă, faceți ce vreți, dar nu vreau să sufăr, vă rog!
Creaturile s-au bucurat că omul ajunsese la acceptare atât de repede. Totuși, nu înțelegeau de ce oamenii se așteptau la moarte și suferință. Întrebau fiecare specimen asta, fiecare specimen oferind un răspuns diferit. Din acest motiv, creaturile încă nu aveau un procent major după care să programeze răspunsuri corespunzătoare.
— Ne bucurăm că îți accepți soarta! a țipat una dintre ele și s-au apropiat de bărbat.
— Nu vrem să îți facem rău! Ne pare rău că te-ai rănit! a spus cealaltă. Nu era necesar să fugi.
Fără niciun efort, l-a luat în brațe și l-a cărat înapoi în cabană. Creaturile au continuat să comunice, sângele să picure, Alex să fie înspăimântat. Dar nu mai avea putere. Știuse mereu că e un om slab, iar acum avea să moară. Toate momentele în care-și spusese că se apucă de sală, că se apucă de sport… risipite.
Ancorat din nou în fotoliu, una dintre creaturi s-a așezat în fața sa, luându-i talpa stângă între falange. Cu o atingere ușoară a făcut să-i dispară durerea. Cu o altă atingere, o mângâiere mai degrabă, pornind de la călcâi și ajungând la degete, pietrișul și nisipul s-au scurs din răni. A repetat mișcările pe talpa dreaptă. Numai sângele uscat a rămas.
Capra ședea liniștită în fața focului, rumegând cotorul covorului. Senzația era plăcută, de parcă cineva tocmai i-ar fi masat temeinic picioarele. Se oprise și din dârdâit, deși era în continuare gol pușcă. Un val de calm s-a scurs prin membrele sale când a simțit falangele celeilalte creaturi masându-i ceafa. Cu ochii de abia deschiși, sedat parcă, le-a privit pentru a le înțelege pentru prima dată.
Aveau brațe precum oamenii, dar Alex a numărat șapte degete la o mână. Nu aveau piele, sau poate aveau, dar nu o percepea el, nici păr, nici unghii, nici îmbrăcăminte. Nici sex. Corpurile lor semănau cu sistemul muscular uman – vedea liniile fine a ceea ce păreau a fi mușchi întinși, umflați și lați, mănunchiuri și grupuri de mușchi care se mișcau la unison fără să se plieze, să se lungească sau să se îngusteze. Carnea lor, substanța lor, albă cu venișoare gri și maronii, sclipea, iar Alex putea vedea sângele (sau ceea ce el ar fi numit sânge, dar substanța nu era vișinie, ci de un alb mai strălucitor) curgând în interior. Capul creaturii din fața sa nu avea nas, nici sprâncene, nici gene, nici urechi. Orbitele ochilor erau foarte apropiate, circulare și adânci. Nu avea buze, doar o crăpătură subțire de aproximativ doi, poate trei centimetri în mijlocul feței. Forma capului era ovală, mai lungă decât cea umană, iar carnea era întinsă, cu zbârcituri verticale care porneau din bărbie și ajungeau cel mai probabil până la ceafă. În loc de ochi avea două globuri negre cu împunsătura roșie a unui ac în mijloc. I-a bătut ușor genunchiul și a schițat ceva, Alex înțelegând că îi zâmbește.
— Ți-am curățat rănile. Ne-am bucura dacă nu te-ai mai răni. Nu îți dorim răul.
Creatura s-a ridicat, înălțându-se parcă până în tavan. Da, era în prezența a două corpuri extraterestre, înalte și late, cu forță și cunoștințe infinite. Trupurile lor, splendide și terifiante, pulsau la fiecare câteva secunde. Alex încă nu era sigur dacă e treaz, iar ele îl priveau cu răbdare, cum ai privi un șoricel infectat cu un virus letal.
— Ce e cu capra?
Nu voia să moară, nu voia să sufere. Își regreta viața, calitățile care-i lipseau, nedreptățile pe care le împărțise celor din jur. Dar cel mai mult regreta că-și oferise viața scopului de a scrie în loc să trăiască. Privind creaturile, a simțit că este înțeles pentru prima oară în viață. Simțea că ele îl simt fără să spună nimic, fără să se miște, de parcă ar fi putut privi înăuntrul lui.
— Este companie pentru tine. Caprele ajută la reglarea stresului omului, precum câinii sau alte animale domesticite, dar sunt mai ușor de manevrat. Poți să o mângâi. De fapt, te încurajăm să o mângâi.
Alex s-a ridicat, nesimțindu-și greutatea corpului, și s-a așezat lângă capra care încă rumega covorul vechi și închiriat. A început să o mângâie. Un zâmbet molatic i-a crescut pe față. Căldura focului și trecerea degetelor prin părul aspru îi creau o stare de stand by, de relaxare și mai extremă decât odinioară. Nu știa că o asemenea stare e posibilă. Puteau să-l omoare și ar fi murit în cel mai fericit moment din viața lui.
— Și cu mine ce vreți să faceți?
Creaturile au scos un vuiet de plăcere. Nu știa de ce brusc înțelegea comportamentele lor, dar nu îi mai era teamă. Le-ar fi urmat oriunde cu plăcere. Și-ar fi dedicat viața lor. Au zâmbit, comunicându-și ceva. Țuguind crăpăturile faciale, comunicau formând vibrații în formă de „u”. Vibrațiile erau lungi și scurte, groase și subțiri, fără masă și fără tremur gutural, unduieli suave pe care Alex nu le înțelegea, dar care îi făceau capul să se miște în acel ritm muzical.
— Ne bucurăm că ai întrebat! Dorim să scrii o poveste!
Alex a amuțit. Calmul interior a dispărut. Se afla într-un vis, sau un coșmar incredibil de real, sau o halucinație. Cineva îi pusese ceva în băutură. Sau poate că asemenea locuri, ferite de oameni, aveau spirite, iar acele spirite erau malefice și voiau să-l tortureze, să-l chinuie, să-l batjocorească.
— Aha. Vreți să scriu… o poveste. Despre extratereștrii?
— Nu! au râs creaturile.
Hohotele făceau trupurile sclipitoare să tremure într-un ritm alert. Până și ochii caprei păreau să râdă de el. S-a ridicat furios către cele două.
— De ce râdeți de mine? Ce v-am făcut ca să merit asta? De ce nu mă lăsați în pace? De ce nu mă lăsați să plec? Orice, fac orice, doar lăsați-mă să plec!
— Dar, ți-am zis, Alexandru, vrem să scrii o poveste. Nu vrem să îți facem rău. Vrem doar…
— Nu vă mai bateți joc de mine! Nu știu cine v-a trimis, nici ce sunteți, sau dacă totul e în capul meu, dar m-am săturat! Dispăreți! Dispăreți! Aaaa!
S-a prins cu mâinile de cap și a început să se scuture și să se agite, speriind capra. O scânteie a ajuns pe spinarea ei, iar capra a luat foc. A început să behăiască și să zbiere împingându-se în mobilă, în pereți, în grătarul șemineului. A ajuns la ușă și a început să se lovească de ea, presimțind că aceea e scăparea. Creaturile au început să scoată zgomote de zbucium, vibrații atât de puternice, încât ferestrele au pocnit concomitent, o bură de cioburi zvârlindu-se în încăpere. Urechile au început să-i sângereze; rănile făcute de cioburi, la fel. Capra a căzut, într-un final, lată, încă în flăcări.
Cuprinsă de spaimă, una dintre creaturi s-a apropiat de Alex, atingându-l pe umăr. Clocoteala umană s-a potolit la fel de brusc cum începuse. Zâmbetul i-a revenit, moliciunea, la fel, iar creaturile au răsuflat ușurate. Dar acum Alex avea zeci de răni, de diferite dimensiuni, cioburile făcându-i pielea să sclipească în ciuda sângelui care se scurgea în voie. Cu o falangă așezată pe umărul lui pentru a-l ține locului, creaturile încercau să găsească protocolul necesar de urmat într-o asemenea situație. Dar niciunul nu se potrivea.
— Abandonăm?
— Putem. Sau putem încerca ceva nou.
— Dar nu avem datele necesare pentru a construi un nou răspuns.
— Întreb Sursa. Sursa nu are datele necesare pentru a construi un nou răspuns. Probabilitatea unei reușite este acum sub 10%. Este recomandat să abandonăm.
— Cu specimenul ce facem?
Alex se legăna, zâmbind și arcuindu-și sprâncenele cu fiecare oscilație a vibrațiilor. Capra reușise să dea foc perdelei. Flăcările păreau și ele că dansează după vibrațiile emise de creaturi, un cello concerto care ar fi făcut oricui părul măciucă. O lacrimă i-a căzut între buze, gustul sărat potrivindu-se cu dogoarea flăcărilor care deja îi mângâiau gambele. Părul i-a luat foc într-o clipită, coada împletită până atunci stingându-se precum o lumânare prinsă între degete.
Dar focul nu mistuia și creaturile. Cu o falangă încă pe umărul lui Alex, înconjurate de ceea ce omul ar percepe ca fiind însuși Iadul, ele încă scormoneau după un plan pentru salvarea specimenului.
— Probabilitatea de supraviețuire a specimenului este acum de 12,45%.
— Dacă-l luăm cu noi?
— Niciun specimen nu a supraviețuit Transmisiei până acum.
— Îi putem colecta știința.
— Crezi că Sursa poate colecta știința unui specimen atât de deteriorat?
— Verific Sursa. Da, este posibil. Dar trebuie să abandonăm acum.
— Probabilitatea de supraviețuire a specimenului este acum de 11,04%. Să abandonăm.
— De acord. Să abandonăm.
Lemnul cabanei trosnea sub presiunea valurilor de flăcări.
*
După ce Pompierii au reușit să stingă focul, s-au găsit rămășițele unui animal și carcasa unei mașini. S-a stabilit că sursa focului a fost accidentală. În ciuda acestui fapt, ancheta nu a fost niciodată închisă. Existau neregularități privind parcursul focului. Chipul chiriașului, Alexandru Târnăcip, a fost dat la știri și distribuit pe social media ani întregi. Cadavrul său nu a fost recuperat niciodată. Mulți spun că parcă l-ar fi înghițit pământul. Cazul său a fost transpus într-o carte, apoi într-un serial de televiziune, apoi într-un film care a fost ovaționat douăzeci de minute la Festivalul Cannes. A fost primul film despre un român care a cucerit întreaga planetă. Dorința de a fi scriitor combinată cu lipsa totală de talent a lui Alex l-a făcut un star. Textele sale au devenit virale, fiind introduse în programele școlare și universitare românești. Statul român i-a construit o statuie: Alex privind spre cer, cu o sclipire în ochi și o capră drept companie, în speranța de a-i ușura viitoarele aventuri și pentru a nu se simți niciodată singur, oriunde ar fi.
