Roxana

În ziua aia, Roxana m-a invitat la cină la Ceasul Rău, o faimoasă cârciumă din Brașov, la care a venit și Iulian, șeful meu de la Monitorul de Brașov. Că va veni și Iulian nu știam, am aflat doar după ce am deschis ușa. Roxana era o zână a surprizelor, mai ceva ca Andreea Marin. Nu era zi în care să nu mă șocheze cu ceva. La sindrofiile noastre îi chema și pe prietenele sau prietenii noștri, pentru că ei îi plăceau la nebunie petrecerile cu lume multă și se plictisea de moarte să chefuim doar în doi. Data trecută o chemase și pe Ruxandra și am petrecut de minune împreună. Surpriza cea mai mare era că-l chemase pe șeful meu, cu care nu eram cine știe ce mare prieten. Cred că-l chemase ca să-l înduplece să-mi mărească salariul, altfel nu înțelegeam de ce l-ar fi invitat.

Când eu am pătruns în celebrul local al boemei artistice din Brașov, ei deja se aflau la masă, unul lângă altul, cu câte un pahar de vin în mână. M-am apropiat de masa lor cu mandibula căzută, măcar ar fi putut să mă prevină la telefon că nu vom fi singuri. Sau el, căci toată ziua ne-am izbit unul de altul prin redacție. Păreau doi vechi prieteni. M-am așezat în fața lor și Iulian mi-a turnat și mie un pahar de vin și am ciocnit și mie mi-a picat fisa pe loc că urmau să-mi comunice ceva al dracului de important legat de faptul că Iulian mi-a mărit salariul și mi-a dat o pagină a mea în ziar. Știind că sunt foarte timid și nu prea pot să-mi apăr cauza, Roxana deseori discuta în locul meu cu șefii mei, convingându-i să fie mai buni și mai drepți cu mine. Pe fostul meu șef de la liceul Columna ea l-a convins să nu mă dea afară în toiul anului de învățământ doar de aceea că am lipsit două zile de la școală. Ordinul de concediere era deja semnat când ea l-a convins să-l anuleze. Roxana asta a mea era dată dracului, nu altceva.

Prima vorbi Roxana. Partea bună era că toate lucrurile pe care le-am aflat în seara aia mi le-a spus ea, cu gura ei, și nu Iulian, căci, dacă mi le-ar fi spus Iulian, cred că aș fi sărit la gâtul lui. Înainte să-mi vorbească și-a culcat palma peste mâna mea și mi-a mângâiat-o, așa cum numai ea știe s-o facă. Chiar m-a și pupat pe buze înainte să mă pună la curent cu noua mea situație. Care consta în faptul că noi nu mai eram o pereche și că ea se cuplase cu Iulian, șeful meu cel mare de la Monitorul. El îi întări spusele, dar ea nu-l lăsă să vorbească. Știind cât de impulsiv sunt, mă mângâia pe mână și mă mai și pupa din când în când, de parcă asta ar mai fi putut schimba cu ceva noua mea situație. S-a oferit și să mă ajute pentru o perioadă. Nu mă alunga din casa vastă a mătușii ei Tania, de pe Colonel Buzoianu, zicându-mi că pot să mă mut în orice cameră vreau de la oricare din cele trei etaje ale castelului – camera o aleg eu – la fel cum tot eu voi alege și cât să stau în ea. Nu-mi lua nici cheia și îmi promitea că nu va schimba nici lacătul. O țin cât voi sta la ei. Am reținut cum pronumele personal „noi” s-a transformat în „ei”.

Discuția aia atât de prietenoasă o purtam golind sticlă după sticlă de vin și mâncând curcan umplut la cuptor cu legume. Meniul l-a ales Roxana, pentru că-mi cunoștea gusturile. Ce-i drept, e drept, curcanul umplut la cuptor cu legume era mâncarea mea preferată. Neavând un salariu prea gras la Monitorul, o comandam foarte rar. Apreciam faptul că a ținut minte care sunt bucatele mele favorite. Mi-a zis că nimeni nu mă alungă afară, nici în seara asta și nici în serile următoare. Nu am restricții nici când să vin, nici când să plec, nici când să merg la baie sau la bucătărie. Toate astea rămân la latitudinea mea, iar cel mai important e că tot ce se află în frigider e și al meu. Pot mânca fără jenă chiar și mâncarea gătită de ea. Sau să fumez din țigările ei, dacă rămân cumva fără țigări. Iar acasă, din restaurantul ăsta, o să plecăm împreună: o să mergem cu mașina lui Iulian. De ce să te întorci pe jos sau cu troleul, când poți veni cu noi cu mașina, mi-a mai spus ea și eu iar am observat cum încetasem să mai fac parte din pronumele personal „noi”. Așa, dintr-odată, brusc.

Am refuzat-o și i-am împins pe fața de masă cheia spre ea, și ea a prins-o fulgerător cu degetele de parcă se temea să nu mă răzgândesc și s-o iau înapoi sau ca și cum cheia aia ar fi fost un pește și i-ar fi putut aluneca din mână.

După a treia sticlă de Busuioaca de Bohotin – vinul meu preferat, a ținut minte și asta –, am deschis și eu gura, căci până atunci a vorbit doar ea și ei m-au ascultat cu mare atenție. I-am respins toate propunerile, cu un glas otova, nici prea ridicat ca să mă audă și oamenii de la mesele vecine, nici prea stins ca ei să nu mă audă de neam.

Numai gândul că ea și-o va trage la doar doi pași de mine – și eu voi auzi fiecare zgomot pe care-l vor face, fiecare geamăt, fiecare oftat, fiecare țipăt de plăcere, fiecare plescăit și bâldâbâc pe care-l va scoate trupul lui căzând în apa corpului ei – mă făcea să înnebunesc de disperare și groază. Asta da pedeapsă. O pedeapsă modernă. Așa ar trebui să fie pedepsiți soții care-și supără soțiile. Sau le bat. Nu băgați la zdup, ci puși să audă sau să vadă cum fac dragoste iubitele lor cu niște oameni străini. O mai cruntă pedeapsă nu poate exista. Nu trebuie privați de libertate și închiși în te miri ce celulă igrasioasă, ci trebuie lăsați să trăiască mai departe în aceeași casă cu soția lor, care deja va fi fost cuplată cu altcineva. Lăsați să mănânce la aceeași masă. Să se spele în aceeași baie. Să doarmă sub același acoperiș.

Am refuzat-o și i-am împins pe fața de masă cheia spre ea, și ea a prins-o fulgerător cu degetele de parcă se temea să nu mă răzgândesc și s-o iau înapoi sau ca și cum cheia aia ar fi fost un pește și i-ar fi putut aluneca din mână. Bănuiala mea era că ei știau că eu o să-i refuz, de asta mi-au și făcut această propunere atât de avantajoasă. Oare ce-ar fi făcut dacă nu le declinam oferta? Oare chiar m-ar fi lăsat să dorm cu ei în aceeași casă, în casa mătușii ei, plecată de ani buni în America? E greu de spus. Mai degrabă, nu. Ar fi întors-o ca la Ploiești în așa fel încât să se debaraseze de mine odată și pentru totdeauna. Cum? Habar nu am cum. Poate, îmbătându-mă. Îmbătându-mă chiar în seara asta, în caz că eu aș fi acceptat. Îmbătându-mă și lăsându-mă beat mort la această masă, de la care chelnerii m-ar fi aruncat în stradă. E însă doar o bănuială. Nu pot să bag mâna în foc că anume așa ar fi făcut cât timp eu nu am zis da. Eh, ce rău îmi pare că n-am zis da. Aș fi zis da doar ca să văd cât de sinceră e ea. Ca să văd până unde poate merge cu fățărnicia ei. Ca să înțeleg cât de ticăloasă poate fi. Dar eu i-am zis nu și nu voi afla niciodată care-i adevărul. E chiar o femeie nobilă și generoasă sau eu sunt un paranoic nenorocit, care-i suspectează pe toți că vor să-i scurteze cărările?

Am refuzat să rămân și la Monitorul, cu toate că Iulian mă rugase să rămân, flatându-mă că aș fi cel mai bun jurnalist de la ei, iar fără mine ziarul ar pierde o grămadă de cititori și tot ce-au construit ei de ani de zile s-ar prăbuși într-o clipită, pentru că eu eram vârful lor de lance, mie aparținându-mi articolele bombă, în jurul cărora se grupau toate celelalte materiale ale celorlalți colegi ai mei. Mințea, fără doar și poate, așa cum mint oamenii la înmormântări, când țin cuvântări funebre, preamărindu-l pe cel care a fost o simplă nulitate sau o mare canalie, transformându-l într-un salvator al nației sau într-o mare personalitate, cu toate că atât timp cât a trăit nimeni din ei nu a dat nici două parale pe el. Nu era sincer și noi cu toții știam asta, căci dacă ar fi fost sincer, mi-ar fi mărit de mult salariul, iar dacă aș fi avut un salariu ca lumea, poate nici Roxana nu m-ar fi părăsit. Dar oare ce-ar fi făcut Iulian dacă i-aș fi spus că rămân la ziar? M-ar fi păstrat în redacție sau m-ar fi mătrășit chiar a doua zi? Nu știu, pentru că eu i-am zis că plec de la ziar. Așa că niciodată n-o să aflu care era prețul meu adevărat ca jurnalist.

Singurul lucru pe care nu l-am refuzat a fost un plic cu bani. Pe ăsta mi l-au înmânat la urmă, după ce i-am copleșit cu nu-urile mele. L-au pregătit din timp, fiindcă se așteptau la reacția mea. L-a scos Iulian din buzunarul de la cămașă și mi l-a împins pe masă, spre mine. Nu mi l-a dat în mână, ci l-a împins cu degetele de-a latul mesei până plicul mi s-a strecurat sub palmă. Aici nu am mai stat la discuții, pentru că nu mai erau loc de discuții. Unde-s afaceri acolo nu e loc de vorbe. L-am luat și l-am băgat în buzunarul de la cămașă, fiindcă, întâmplător sau nu, dar în ziua aia și eu purtam cămașă. O cămașă gri. A lui Iulian era albastră.

Impresia mea era că ei, în felul acesta, voiau să-mi cumpere tăcerea. Înmânându-mi acești bani, pe care eu nu am mai stat să-i număr, m-am simțit ca un antrenor de fotbal când face o tranzacție reușită cu unul dintre cei mai buni fotbaliști ai lui. Sunt sigur că în plic era o sumă foarte frumușică. Senzația mea era că el a cumpărat-o și eu i-am vândut-o contra unei recompense substanțiale. Ce rău îmi pare că nu am deschis plicul și nu am început să număr banii, ca să-i fac de rușine în tot localul ăla, strigând, știu eu ce-aș fi strigat, ca ei să vrea să intre chiar atunci în pământ de jenă. Regret că nu i-am numărat ca să văd cât valorează Roxana în ochii imbecilului ăla arogant și fudul, care se dă la iubitele angajaților săi. Oare la fel de mult ca și Cristina Neagu sau mai mult?

În timp ce împingea plicul pe fața albă de masă, Iulian îmi zicea că-mi dă acești bani ca să mă pot descurca până o să-mi găsesc un nou job și o nouă casă.

Cina de la Ceasul Rău au plătit-o tot ei.

După ce am ieșit afară, nu au mai stat nicio secundă la vorbă, ci s-au furișat în Jeepul lui Iulian și au tăiat-o din gară, probabil ducându-se acasă la mătușa ei ca să se reguleze.

Am refuzat-o. Nu asta voiam de la ea, dar i-am dat o sută de euro. Doar ca să mă asculte. Nu ca să mi-o facă, ci ca să mă asculte și să afle ce vreau de la ea. Iar eu voiam de la ea ceea ce nu-și dorea nimeni din clubul ăla de noapte.

Înmărmurit pe pragul restaurantului Ceasul Rău, mă uitam cum Jeepul lui Iulian depășește mașină după mașină, până dispăru după colț. Nu știam când s-au combinat și unde, poate la cheful din pădurea de la Codlea, unde ne-am adunat toți ziariștii de la Monitorul pentru a sărbători trei ani de existență a cotidianului nostru, iar eu am venit acolo cu Roxana. La cheful ăla m-am făcut muci cu ajutorul lui Iulian și, cred, și al Roxanei. Nici măcar nu-mi amintesc cum am ajuns acasă și nici de ce dormeam într-un fotoliu, la parter, și nu în dormitorul nostru de la etajul doi, în patul nostru imens. Poate, pentru că nu am fost în stare să urc scările? Dar cine m-a cărat acasă? Roxana? Sunt prea greu ca să mă poată căra ea în spate. Nu s-ar fi descurcat fără ajutorul unui mascul. Oare nu Iulian a ajutat-o? M-a cărat acasă, m-a lăsat în holul de la intrare, iar ei au urcat în dormitor, unde și-au tras-o în prostie. Dacă m-aș fi trezit și i-aș fi văzut cum se întind? Ar fi putut inventa orice. Iulian se pricepe la asta. Să facă din alb, negru și invers. Oare relația lor nu a început încă din acea seară? Dracu să știe. Oricum, toate astea acum nu mai au nicio importanță.

Barurile se închideau unul după altul și eu nu mai știam în care să mai intru ca să nu se închidă și acesta. Am deschis ușa unui club de noapte, având certitudinea că de aici doar lipsa de bani o să mă mai poată face să plec. În barul ăsta am coborât împletindu-mi picioarele. Nici nu știu cum de am putut să cobor toate treptele fără să cad sau să zbor. Ochii nu mi se obișnuiau cu semiîntunericul din club. Îmi părea că lumina e stinsă. Auzeam voci, auzeam muzica vuind, auzeam clinchet de pahare, dar nu vedeam pe nimeni. Abia peste câteva minute am zărit-o pe o fată îmbrăcată doar în slip dansând în jurul unei bare din mijlocul barului. Un chelner se apropie și mă conduse respectuos la o masă liberă, întrebându-mă ce aș vrea să beau. Coniac, i-am spus eu. O sticlă întreagă? Da. De care? Cel mai scump, i-am repetat eu și el m-a privit uimit. Și două pahare, i-am spulberat eu uimirea. O fată îmbrăcată doar în slip se apropie de mine și mă întrebă dacă-i permit să stea cu mine la masă. Mai încapă vorbă, firește, ia loc, i-am spus. Între timp, a venit și chelnerul cu sticla cu coniac și cu două pahare, deja pline, așa mi s-a părut mie, neînțelegând când a putut să le umple. Un pahar i l-am dat Liliei – mi-a spus numele în timp ce se așeza pe scaunul de lângă mine – și celălalt mi l-am păstrat mie, iar apoi i-am propus să se culce în noaptea aia cu mine.

— Când?

— Acum?

— Acum sunt la muncă.

— Și când te eliberezi?

— La ora cinci.

— Atunci la ora cinci, i-am spus, și i-am strâns mâna. Îmi promiți că după ce ai să te eliberezi după muncă ai să vii să te culci cu mine?

— Unde?

— În cel mai scump hotel din oraș.

— Ai tu atâția bani la tine?

— Am.

— Și de ce nu la tine acasă?

— Pentru că azi m-am despărțit de iubita mea.

— Ai tu iubită?

— Am avut.

— Săracul.

— A plecat cu altul.

— Cu cine?

— Cu șeful meu.

— Probabil, fiindcă era mai bogat.

— Exact, de asta m-a și lăsat. De-ai ști cât am iubit-o.

— Te cred.

— Ei, ce zici, vii dimineață să te culci cu mine?

— Acum nu pot să-ți promit nimic că e doar ora unu. Vorbim dimineață.

A venit chelnerul și i-a arătat cu mâna să meargă la una dintre mesele din partea cealaltă de sală. Acolo o aștepta un bărbat cu degetele încărcate cu inele. Fata s-a așezat pe coapsele lui, înlănțuindu-i șoldurile cu șoldurile ei. Se uita la mine, iar el se uita la peretele din fața lui. Dansa. Se unduia de-a lungul burții și pieptului lui ca un șarpe. El o prinse cu mâinile de șolduri și o strângea spre el. Îl călărea. Sărea pe genunchii lui de parcă ar fi fost în șaua unui cal. Se opri muzica și fata vru să plece, dar clientul îi mai băgă în sutien o bancnotă de o sută de euro și ea nu s-a mai ridicat de pe coapsele bărbatului ăla care stătea așezat pe scaun, cu spatele la mine. Reîncepu să cânte muzica și fata să danseze pe părțile sale moi, din ce în ce mai repede, zâmbindu-mi excitată. Parcă tot sângele i se scurse din obraji undeva în josul corpului ei. Mi se părea că-l aud cum i se scurge din tot trupul, adunându-i-se în sex, până când ochii i s-au tulburat și capul i-a căzut pe umărul bărbatului ăla întors cu spatele la mine. Cred că și el ejaculă în același timp cu ea – în văzul tuturor, iar asta-l costa o grămadă de bănet. Sex îmbrăcat. Asta făceau cam toți bărbații din barul ăla – sex îmbrăcat – sex pe scaun, lăsându-le pe fetele alea îmbrăcate doar în slip să stea cu fundul pe părțile moi, încurajându-le să se frece de membrul lor până își pierdeau graiul. Lilia fu chemată într-un separeu, de unde ieși cu fața în flăcări. Parcă ardea la propriu. O trâmbă de fum se ridică deasupra ei și dispăru în tavan. Fata veni la masa mea, zâmbindu-mi ca unui vechi prieten și îmbiindu-mă să mi-o facă și mie, nu e scump, doar o sută de euro, mi-a spus ea. Am refuzat-o. Nu asta voiam de la ea, dar i-am dat o sută de euro. Doar ca să mă asculte. Nu ca să mi-o facă, ci ca să mă asculte și să afle ce vreau de la ea. Iar eu voiam de la ea ceea ce nu-și dorea nimeni din clubul ăla de noapte. Să fiu mereu cu ea, nu doar o oră, și nu doar în dimineața aia, care urma încă să vină, ci în toate diminețile care vor veni de atunci încolo pentru noi în lumea asta. Am servit-o cu coniac și i-am dat să mai mănânce ceva, ca s-o mai țin lângă mine și să-i vorbesc, în noaptea aia care părea nesfârșită, la capătul căreia eu voiam s-o scot din barul ăla și s-o iau cu mine și s-o țin lângă mine toată viața sau măcar până va apărea șeful meu de la ziar ca să mi-o ia și pe ea. Fata mă asculta și părea că nu înțelege nimic din ce-i spun. Adevărat că și discuția noastră era întreruptă din când în când de chelnerul care-i spunea la care masă să meargă. Sala se umplu, iar comenzile curgeau gârlă și ea rămânea tot mai puțin cu mine și tot mai mult cu clienții care o plăteau ca să le procure plăcerea pentru care au coborât scările acelui bar vopsit în negru.

Nici nu știam că atât de mulți oameni singuri și nefericiți sunt în orașul ăsta.

Ca să nu fiu alungat din barul ăla, trebuia mereu să comand ceva, iar toate mâncărurile și băuturile alea erau foarte scumpe. Între timp, am aflat și cum le cheamă și pe celelalte fete: Snejana, Ala, Cristina, dar eu o preferam pe Lilia și pe ea o așteptam. De dragul ei așteptam să vină cât mai repede dimineața, care nu mai venea, iar când, în sfârșit, a venit, am aflat că pe Lilia o mai așteptau doi bărbați: un tip cu un cercel în nas și unul tuns zero. Stăteam așezați în cerc și discutam cu chelnerul în timp ce Lilia se spăla și se îmbrăca în cabina sa, în care nimeni n-avea voie să intre, nici măcar celelalte fete. Negociam cu chelnerul cu cine să meargă Lilia, iar el ne-a zis că va pleca cu cine va plăti mai mult, iar taxa de pornire era trei sute de euro. Bărbatul ăla cu cercel în nas oferi din start trei sute de euro, iar cel tuns zero, trei sute cincizeci. Licitația începu. Am deschis și eu plicul ca să particip la licitație și am văzut că era gol. Cu Lilia urma să plece tipul tuns zero.

În noaptea aia în care eu mi-am spart toți banii pe care mi i-a dat Iulian și Roxana, am ieșit de-a bușilea din barul ăla de noapte, din care foarte mulți clienți nu reușeau să iasă și se rostogoleau înapoi și se înșirau pe podea. Plătindu-le apoi bacșișuri grase chelnerilor ca să-i scoată de acolo. Metoda mea era foarte ingenioasă: să urc scările alea în genunchi, ținându-mă cu mâinile de corlatele balustradei ca de mâinile unui înger.

Afară m-a izbit lumina soarelui și eu mi-am acoperit ochii cu palmele. Parcă niciodată nu mi se păru mai orbitoare ca acum. Stăteam cu palmele la ochi, cu buzunarele goale, izbit în față de zeci de raze de soare. Aerul dimineții era atât de rece că am început să tremur din tot corpul. Mi-am dat seama că mi-am uitat sacoul și șapca înăuntru, dar când m-am întors ca să mi le iau, ușa era deja încuiată. Nici nu știu când au trecut pe lângă mine Lilia și bărbatul ăla tuns zero sau chelnerii sau fetele sau clienții din bar. Eram singur pe o stradă pustie, fără nicio lețcaie la mine, neștiind unde să mă mai îndrept.

Știam doar un singur lucru: că Roxana m-a părăsit pentru totdeauna și viața mea s-a schimbat radical.

Două străzi mai la deal, locuia Traian, un fost coleg de-al meu de facultate, care suferea de scleroză în plăci și nu-și putea mișca deloc picioarele. Era cinci dimineața și eu am sunat la interfon și el m-a întrebat cine e și eu i-am spus și el nu m-a mai întrebat da’ ce-ți trebuie și de ce ai venit și mi-a deschis ușa de la intrare în imobil și eu am intrat și am traversat curtea și el cu căruciorul său cu rotile a ieșit în prag și mi-a deschis ușa casei sale cu cârja. Nu a putut să doarmă toată noaptea, din cauză că și-a vărsat c-o seară înainte cana de cafea pe mâna stângă. Acum durerea l-a lăsat. Am vrut să-i spun de ce arăt în halul ăsta și ce mi s-a întâmplat astă-noapte, dar el nu m-a lăsat să-i povestesc nimic, m-a trimis să dorm, spunându-mi doar atât. Nu trebuie să-mi povestești nimic acum. Acum du-te și dormi. Ai să-mi spui mâine dacă ai să ai chef, iar dacă nu ai să ai, nu-mi spune nici mâine nimic. Lucrurile importante nu sunt acelea care ni s-au întâmplat, ci doar acelea care urmează să ni se întâmple, mi-a spus Traian înainte să adorm sau, poate, când m-am trezit a doua zi dimineață. Nici a doua zi dimineață nu a vrut să afle nimic din ce mi s-a întâmplat cu o zi înainte.