Îmi lipsește puțina ta dragoste, i-a trecut prin cap.
Nici nu și-a dat seama dacă, în gândurile lui, vorbea cu ea, cu el, sau cu vreun prieten. Pentru că deja se obișnuise să vorbească în gând cu unul, cu altul, cu Ela, cu el. Era mai simplu decât să pună mâna pe telefon să sune pe cineva, să deschidă messengerul și să înceapă o conversație pe facebook, sau să trimită ceva mesaje pe wațap.
Sau stătea pe geam, privind afară și așteptând să treacă totuși cineva și atunci, tot în gând, să convereseze cu trecătorul. Dar nu trecea nimeni pe porțiunea de stradă pe care o vedea de la geam. Nu crezuse niciodată despre el că-i place atât să vorbească, nu era un taciturn, dar datul din gură i se păruse până atunci o corvoadă, pe care-o făcea cu plăcere doar când avea în față un client, și, știind că aruncând cu informații în stânga și-n dreapta, cu atât mai ușor clientul uită să se gândească la ce nu-i place la prima vedere și devine o victimă sigură. Vorbești doar când câștigi. Însă singurătatea planetară îl făcuse să simtă altfel. Primele zile lăsase tot timpul, chiar și când dormea, televizorul deschis, și ei vorbeau cu el, el le răspundea. Dar și-a dat repede seama, mai ales după ce s-a obișnuit puțin cu ineditul situației, că nu-l interesează deloc ce vorbesc cei de la televizor. Pe Anton îl interesa să fută femei frumoase și vesele, să facă bani, să se plimbe și să se distreze. Cei de la televizor vorbeau despre moarte, despre boală și despre cum să stai închis în casă.
Acum, lipit de geam cu fruntea, văzuse o tânără, cu fustă scurtă, și cu niște picioare superbe, cum trece pe stradă, în primăvara asta atât de frumoasă, și se gândise la Ela, nu la tânără. Sigur stătea tolănită într-un șezlong, în curtea din spatele casei, doar într-un costum de baie, desculță, cu picioarele în iarbă. Se gândi la coapsele ei rotunde, cum le-ar fi mângâiat, ocolind alunița de pe piciorul ei drept. Bea ceva, un vin sau un aperol șpriț, ba nu, ea nu bea și în niciun caz la ora asta, era cu laptopul în brațe. Sânii ei mari abia încăpeau în cupele costumului de baie. Se gândi să mai încerce încă o dată, să insiste, să fie persuasiv, să se milogească și să-i stârnească mila sau să încerce cumva să-i stârnească gelozia și să vină la el, dar își aduse aminte că, de când începuse totul, doar o dată făcuseră sex și Ela era de nerecunoscut în pat: insistase să se spele amândoi îndelung înainte, nu se sărutaseră deloc, refuzase cu încrâncenare să-și coboare capul spre pântecul lui și nici pe el nu-l lăsase, stătuse doar pe spate, împingându-l cât mai departe de fața ei, nici vorbă de vreo atingere a limbilor, mimase un orgasm și îl grăbise și pe el să termine cât mai repede. Anton își strecură mâna în pantaloni, dincolo de chiloți, privind pe geam strada pustie, până se liniști. Nu avea nevoie de Ela, de spaimele ei tâmpești, de frica ei de boli și viruși, el era invincibil, de el nu se putea prinde nicio maladie, purta în el siguranța tinereții veșnice, era plin de putere, în fiecare dimineață făcea o sută de flotări, iar acum de când era închis în casă în fiecare zi avea cel puțin cinci-șase sesiuni de flotări pe zi, el era tot timpul erect, el era tot timpul sănătos și cu poftă de mâncare, bolile se prind doar de cei slabi, moartea îi ia doar pe cei bătrâni sau pe tinerii fricoși.
Doar de câteva luni începuse relația cu ea, și era cea mai lungă relație a lui din ultimii ani. Până atunci se ferise de orice obligații, avea aventuri des, dar nu le prelungea mai mult de o săptămână-două, după care, pretextând o perioadă foarte aglomerată la firmă, sau o delegație mai lungă, dispărea fără să mai dea vreun semn. Cu Ela se cunoscuse la o conferință în Poiana Brașov, zeci de imobiliari din toată țara, veniți să pună piața la punct, să se specializeze, să-și prelungescă licențele și să se laude, totul pe bani europeni. În a doua seară, cu mai mulți de pe acolo se lungiseră în restaurantul hotelului la niște sticle de vin, printre anecdote și bârfe de breaslă, fiecare încercând să fure o informație în timp ce e atent la ce vorbește, și el remarcase sânii ei mari la care se tot uita, iar ea îi surprinse privirea, și când se îndreptau împreună spre lift ea-l întrebase franc: nu vrei să mai bei ceva la mine în cameră? În camera de hotel, sexul fusese sportiv și mediocru. După câteva zeci de minute, în care ea păruse că se simte bine, dar evident nu avusese niciun orgasm, fără multă plăcere, ușor încurcat, dar presat de urgență, Anton ejaculase pe burta ei. Au mers împreună cu trenul spre București, și nu mult înainte de a ajunge în gară, ea îl întrebase dacă nu îi e greu să o ajute cu bagajele și să o conducă acasă. Minciuna era cusută cu ață roșie, nu avea cine știe ce bagaje, așa că ajunși la ea, s-au dus imediat în dormitor. După cel de-al treilea orgasm al ei, pe care și-l obținuse călărindu-l și înfiptă în el, s-a lăsat pe pieptul lui, i-a atins lobul urechii cu buzele, i-a băgat limba în ureche și i-a spus – poți să termini în gura mea, vreau să-ți sug pula, nu mă deranjază dacă țipi, nu aude nimeni, s-a lăsat în jos și nu s-a oprit până el nu a terminat exact cum anticipase ea, urlând. A revenit aproape de fața lui și i-a spus – îmi place să-ți înghit sperma, și el, topit de o plăcere totală, a știut că vrea să se mai vadă cu ea măcar încă o dată. Ela ieșise dintr-o relație de două săptămâni. Fusese mai bine de un an amanta patronului ei, și se săturase să fie doar amanta, așa că hodoronc-tronc pusese punct, însă păstrându-și, în același timp, prerogativele, beneficiile financiare și puterea de amantă a patronului. Se vedeau de două-trei ori pe săptămână, ba la ea, în vila din Tunari, unde avea o curte generoasă, doar cu gazon, ar fi vrut să pună și niște copaci în curte pentru umbră, dar nu se hotărâse ce copaci vrea, doar decorativi sau să fie și niște fructe, cirrreșe, de ce nu, făcuseră și dragoste pe gazon într-o noapte cu fiorul că ar putea fi văzuți de vecini, sau la el, în centru, în apartamentul lui cu două camere generoase, cu un pod imens – poate în sfârșit se apuca să lucreze la pod, să arunce toate vechiturile de acolo, acum că avea timp și stătea doar în casă – podul fusese motivul pentru care-și cumpărase proprietatea aceea la care mai avea un credit de plătit încă zece ani, într-o zi avea să pună o scară interioară până în pod și apartamentul de două camere se va transforma într-un penthouse spectaculos cumpărat la un sfert din cât face. Ela nu a zis niciodată nimic de căsătorie, de vreun copil, nici măcar nu a bătut vreun apropo că ar vrea să se mute cândva împreună, așa că lui Anton totul i se părea o relație comodă și extrem de confortabilă. Asta până la pandemie, când a început să le fie imposibil să se vadă. Ea nu voia să-și părăsească gazonul și soarele din curte, el era obligat să stea acasă, locuia foarte aproape de agenție, putea să ajungă acolo și fără declarație, de fapt își făcea declarație că merge la Mega și fusese însărcinat să treacă pe-acolo o dată la două zile să verifice severele și corespondența.
În noaptea aceea a dormit neîntors. Când s-a trezit, dimineața, și-a adus aminte un vis. Era în aceeași cameră, în același pat, și de deasupra, din pod se auzeau niște boncănituri regulate, și din când în când, ca un vaier, ca o șoaptă, ca un sunet înfundat care străbate pereții, ca o rugă stinsă, se auzea numele lui: Anton, Anton… Straniu vis, și ce bine și-l amintea. Probabil subconștientul lui îi transmitea că e timpul să urce în pod și să facă ordine pe-acolo. Adică să arunce toate vechiturile din pod, asta însemna să facă ordine. Până la urma nu a urcat în ziua aceea în pod. A stat pe net, a vorbit cu Ela vreo oră la telefon, și ea i-a spus că s-a hotărât peste două zile să vină ea la el și că o să rămână peste noapte, și când ea a spus „o să rămân peste noapte” l-a înfiorat un început de erecție, s-a uitat la două filme pe Netflix și a terminat tot whiskeyul care mai rămăsese în sticla începută în primele zile ale claustrării. Exact când să închidă ochii a auzit din nou vaierul stins: „Anton, Anton.” Sau poate începuse din nou să viseze.
„Noaptea asta mai dorm singur și mâine seară voi fi cu Ela în pat” a fost primul gând al lui când s-a trezit. Ca să-i fie mai ușoară așteptarea, nu a mai stat mult și după suta de flotări și o cafea mică, s-a dus pe scara de serviciu în pod. Luase cu el o lanternă, o mătură, un făraș și niște saci de plastic. Chiar dacă erau murdare, cele două geamuri lăsau să intre multă lumină în pod și nu avu nevoie de lanternă. Teancuri de cărți și reviste, covoare răsucite sau împăturite, scaune cu picioare rupte sau întregi, mormane de haine, câteva piese de mobilier și mult, mult praf peste toate. Și în mijlocul podului, jumătate din el în razele soarelui care veneau pe unul dintre geamuri, cealaltă jumătate în penumbră, cu capacul deschis, un cufăr imens. Parcă-și aducea aminte de un cufăr, dar nu acolo și nu deschis. Se uita la toate, încercând să se gândească la o strategie, de unde să înceapă, de ce să se apuce, și i s-a părut că se mișcă capacul deschis al cufărului. A înlemnit și s-a uitat mai atent, da, iar s-a mișcat. De data asta mai mult, mai evident. Șobolani, șoareci, o pasăre sau pisici, ar fi preferat o pisică. Folosind mătura ca pe o lance și fărașul drept scut, s-a îndreptat prevăzător spre cufărul din mijlocul încăperii. Nimbul de lumină peste capac, fire de praf, și jumătate beznă pentru ochii neobișnuiți cu amestecul de soare și întuneric. Încet, un pas, încă unul ezitant, și încă un pas sub care a trosnit dușumeaua.
Cufărul era tapetat cu niște stofe: mătase, catifea sau atlas, Anton nu știa să le deosebească. Amestecul de culori vișiniu, lila și violet pal era brăzdat de o broderie dezvoltată într-un desen complicat făcut cu fire de aur și argint. Cufărul era tapetat ca un baldachin, ca un pat colonial imens, ca o caleașcă plină de perne mici și plăpumioare. Și în mijlocul cufărului, învelit până la gât, cu două mâini stafidite și galben-verzui, pictate de pete maro și vene vineții care ieșeau de sub plapumă, cu un chip stafidit și buze negre și mici, cu două găuri în care se ghiceau niște ochi negri, cu un nas subțire ce părea fără nări, stătea și se uita la el un bătrânel, un bătrânel mic cât un copil.
— Anton, Anton, ești într-un mare pericol. Dar eu o să te salvez. Viața ta e într-o mare primejdie. Nici nu știi cât rău e în lumea asta. Dar eu o să te salvez.
Asta spuse ființa din cufăr când Anton se apropiase de cufăr. Și după ce a spus asta, a închis ochii și a părut că a adormit imediat. Sau poate a murit. Pleoapele lui erau o hârtie uscată și murdară.
Se întrebă pe cine să sune, cui să ceară ajutor sau de la cine să afle vreo informație. Știa că toată lumea era înnebunită cu boala, cine ar fi băgat în seamă o poveste absurdă: m-am trezit cu un bătrânel în casă, veniți să mi-l luați de pe cap.
Nu știa cum să reacționeze, dar parcă surpriza era mai mare decât spaima. Cine era piticul ăsta, cum ajunsese aici, în pod, acest bătrânel? Era singur, era pierdut, îl căuta cineva? Nici nu realizase că acest bătrânel îi știa totuși numele, și a realizat asta exact atunci când el a redeschis ochii.
— Cine sunteți? Vă ajut cu ceva? Aveți nevoie de ceva? Vă simțiți bine? întrebă Anton, încercând să se obișnuiască cu surpriza și să devină stăpân pe situație. De unde știți cum mă cheamă?
Dar bătrânelul adormise din nou. Se întrebă pe cine să sune, cui să ceară ajutor sau de la cine să afle vreo informație. Știa că toată lumea era înnebunită cu boala, cine ar fi băgat în seamă o poveste absurdă: m-am trezit cu un bătrânel în casă, veniți să mi-l luați de pe cap. Sau să sune și să spună că are boala, dar asta ar însemna să-l bage în spital printre bolnavi adevărați și asta chiar l-ar condamna la moarte.
— Banane, vreau banane.
Deschisese ochii, spusese asta și readormise.
— Nu vreți niște apă?
Niciun răspuns. Câteva minute de liniște și din nou tânguirea:
— Banane. Banane.
L-a lăsat în culcușul lui din cufăr, a revenit în casă, și-a completat o declarație pentru Mega și a trebuit să se întoarcă din fața blocului pentru că uitase să-și ia mască. Oricum nu credea în chestia asta cu masca, dar nu-l lăsau în magazin fără. Când a intrat în magazin și-a tras-o în jos, îi ieșea nasul din mască și a suportat cu ironie privirea panicată a unui pensionar care se uita la el. „Moșule, o să mori, că ești bătrân și masca aia nu te ajută. Eu o să supraviețuiesc pentru că sunt tânăr și nu se ia de mine boala.” A ales doi ciorchini de banane coapte, dar s-a întors de la coada de unde se așezase să mai ia două sticle de whiskey. Avusese de mai bine de un an o sticlă în casă și în câteva zile de pandemie o terminase. Acum se simțea mai pregătit. Doi ciorchini de banane coapte, două sticle de băutură, masca sub nas, impertinent, asta înseamnă să-ți trăiești viața.
I-a adus bătrânului o banană. La vederea fructului, s-a animat, și cu mânuțele lui, ca o maimuță, cu gura stafidită care nu era deloc clar dacă mai are vreun dinte sau molfăie cu gingiile, a mâncat-o în mai puțin de un minut.
— Banane, vreau banane, a spus imediat după ce a terminat banana.
Anton s-a întors cu două banane de data asta. Se simțea mai relaxat, avea senzația că a găsit un cățeluș înfometat și acum se distrează hrănindu-l și uitându-se la el cum prinde viață și chef de joacă. După ce-a mâncat cele două banane, a ațipit câteva minute. Când s-a trezit, deloc imprevizibil, a spus:
— Banane, vreau banane.
A adus toate bananele, i le-a pus lângă el în cufăr, s-a dat deoparte și se uita cum molfăie și, la sfârșit, fără niciun fel de jenă, aruncă coaja. Din ce în ce mai departe de cufăr, cu fiecare banană mâncată. Bătrânul știa că e tot în pod, chiar dacă se trăsese mai deoparte și era în afara vederii lui și, după ce a terminat toate bananele, a ridicat mâna descărnată, acum parcă mai viguroasă, și cu un gest l-a chemat către el.
— Ești în mare pericol. Dar mai e timp, nu e totul pierdut. Acum trebuie să dorm, vorbim mâine.
Și a închis ochii, dar de data asta nu mai părea că e mort, chiar se distingea un sforăit ușor.
Anton s-a întors în casă, s-a tot gândit pe cine să sune, să povestească și el cuiva strania întâmplare, să cheme un ajutor, să alerteze autoritățile, cine știe, poate vreo rudă mai tânără e îngrijorată. Sau poate era un pericol pentru proprietatea lui, se infiltrase în pod și avea un plan machiavelic să-l dea afară din casă și să rămână el acolo. Poate el era pericolul. Ela nu a răspuns. Și când a sunat ea înapoi și-a dat seama că nu vrea să-i povestescă despre piticul din mansardă și foamea lui de banane. A asigurat-o că de-abia așteaptă să petreacă o noapte împreună, de-aia o sunase.
Nu a mai băut cafeaua, nu a mai făcut flotările, cum s-a trezit a văzut o ultimă banană uitată pe masa din bucătărie, a înșfăcat-o și a urcat imediat în pod, imediat la cățelușul lui preferat. L-a simțit, a deschis ochii, a văzut banana și a întins mâna lui de copil către ea. Parcă venele ieșite în afară nu mai erau atât de vineții, erau de un verde de iarba-broaștei.
— Mai e timp. Însă în seara asta ai ceva mai important de făcut. Despre salvarea ta vom vorbi mâine, acum e mai important ce se va întâmpla deseară.
Vocea și-a pierdut din intensitate, bătrânul i-a făcut un semn și Anton s-a apropiat tot mai mult de el, îi simțea respirația. Și bătrânul, din când în când oprindu-se câteva secunde, alteori șuierând, alteori cu o dicție de actor, șoptindu-i în ureche, încet, atât de încet, încât dacă ar mai fi fost altcineva în pod nu ar fi distins niciun cuvânt, i-a sfredelit în minte lui Anton secretul dintre femeie și bărbat.
— Banane, mai vreau banane.
A completat declarația, a alergat la Mega, a luat câțiva ciorchini de banane, niște apă plată. S-a oprit în bucătărie, i-a făcut un ceai de mușețel, a luat sticla de apă plată, cele mai coapte banane, alese cu grijă, și s-a urcat din nou în pod. Nu s-a atins nici de ceai, nici de apă, doar a mai mâncat câteva banane, de data asta nu pe toate.
Mai încolo, după ce a ieșit de la dușul îndelungat și s-a strecurat, goală și încă udă, lângă el sub pilotă, Anton a închis ochii. Nu credea un cuvânt din ce-i spusese bătrânul, dar vocea aceea insidioasă îi încrustase totul în cap, ținea minte fiecare cuvânt, fiecare pauză de intonație, și a închis ochii și s-a lăsat pradă valului acelei învățături. Trupul lui, mintea lui au urmat cu scrupulozitate ceea ce avea de făcut, el nu era acolo. Dar era acolo, întruparea unui secret pe care nu demult îl aflase. A crezut, a trăit, a simțit. Când a redeschis ochii, după vreo două ore, Ela era transfigurată. S-a uitat la ea și nu i-a venit să creadă cât e de frumoasă. Era cea mai frumoasă femeie pe care o văzuse vreodată, strălucea fosforescent, pielea ei avea o irizație albă care lumina dormitorul. Dacă ar fi văzut-o plutind, câțiva centimetri deasupra cearșafului, nu i s-ar fi părut incredibil.
S-au trezit destul de târziu și Ela era deja în mare grabă, nu a băut decât o gură din cafeaua pe care el i-o adusese la pat, întârziase îngrozitor. Abia când s-a închis ușa în urma ei și-a dat seama că, prea grăbit să-i simtă trupul, aseară nu apucase să-i povestească nimic despre locatarul din mansardă. Nu s-a simțit foarte vinovat, putea fi secretul lui binemeritat. Însă se simțea recunoscător, așa că a ales bananele cele mai galbene și s-a dus în pod. După ce a mâncat prima banană, a început să-i povestească.
Toată lumea era blocată în casă în acea primăvară frumoasă. Străzile pustii, porumbeii se hrăneau pe străzi din carnea porumbeilor călcați de mașini, pisicile vagaboande era tot mai costelive, profesorii se străduiau să fie interesanți în ședințe online uitându-se la pătrățele negre de ecran, actorii se zvârcoleau sub plapumă de dorul aplauzelor, amanții tânjeau în case diferite unul de dorul altuia, împărțind dormitorul cu trupuri care nu le mai spuneau nimic, adolescenții zgâriau pereții în dormitorul lor așteptând să poată ieși din case, și urlau la părinți, dădeau muzica la maxim și urlau pe toți cei de peste douăzeci de ani care apucaseră să-și trăiască viața, gospodinele făceau prăjituri sofisticate, pensionarii cu energie văruiau tocurile de la uși și de la geamuri, după ani de amânări, patronii se uitau cum le dispar clienții și banii din bancă, tinerii antrepenori făceau contracte de măști și teste pentru virus și comandau cea mai scumpă șampanie pe care poți să o primești acasă. Iar Anton se urca în fiecare zi în pod, și, pe marginea cufărului, se apleca peste bătrânel și-l asculta. Părea o bunică care stă la marginea landoului și spune povești unui prunc, doar că de data asta poveștile veneau din landou și bunica era cea care asculta.
Zilnic se ducea la Mega și cumpăra banane. Punea din ce în ce mai corect masca pe chip. Nu doar banane. În fiecare zi adăuga în coș: săpun, șampon, mănuși de plastic, măști mai performante, în sfârșit apăruseră și la Mega, chiar dacă erau foarte scumpe, înălbitor, detergent, clor, cif și tix, degresant și spirt. Înțelesese amploarea pericolului.
Ținea telefonul închis aproape tot timpul, nu mai deschidea televizorul, cu o perie de sârmă freca gresia, cu un burete rugos spăla parchetul de două ori pe zi. După care urca în pod, se așeza pe un scăunel mic, cu trei picioare, la marginea cufărului.
Într-o zi l-au dezmeticit niște bătăi în ușă. Freca parchetul care fusese sub patul pe care-l trăsese acum la geam. Și-a pus masca și a deschis ușa. Era Ela, agasantă cu îngrijorarea ei stupidă că nu mai răspunde la telefon. În inconștiența ei, s-a repezit să-l îmbrățișeze și să-l sărute fără să se fi dus mai întâi la baie să se spele pe mâini și pe față. Ești bolnav, să chem salvarea, ai cearcăne, nu am nimic, ți se pare, e de la lumină și statul în casă, doar puțin obosit, am avut niște urgențe cu niște prezentări, avem un cartier de vile pe care e mare bătaie și, deși le-am dublat prețul, toată lumea vrea să cumpere, minți Anton.
— Nu vrei să mergem în dormitor? a întrebat ea.
Lui Anton i s-a părut că-i ies viermi pe gură, că bube spuzite i se văd pe buze.
— Nu pot acum, o să am o ședință pe Zoom.
— Pot să aștept.
— Nu are sens, dureză niște ore și după aia o să am de lucru.
Zâmbetul ei s-a năruit. A vrut să spună ceva, s-a oprit, a încercat să spună altceva, ca un pește care vorbește sub apă, s-a oprit, a ridicat din umeri, i-a întors spatele, a pescuit geanta lăsată pe un fotoliu și a ieșit din casă fără să spună nimic.
El s-a întors la frecat parchetul. După ce a terminat, cu o cârpă înmuiată în spirt a șters toate suprafețele din casă. De-abia dup-aia s-a dus în pod.
Pe marginea cufărului asculta poveștile. A simțit cum îl cuprinde o toropeală plăcută. S-a apropiat mai mult de pitic, care se uita le el cu ochii lui albaștri, a spus ceva, probabil ceva amuzant, a izbucnit într-un râs cristalin și și-a dezvelit dinții. O dantură perfectă, toată viața mâncase mere și nu fumase nicio țigară. Anton s-a aplecat și mai mult și s-a prăvălit peste marginea cufărului. A planat ca un fulg, ca o pană, zborul acela care l-a eliberat de tot ce avea mai greu în stomac a durat mult, mult de tot, și s-a oprit lin pe pieptul piticului. Brațele piticului l-au înconjurat protector. Și-a adus aminte de brațele femeilor cu care plecase din Nuba sau din Gaia, acelea erau brațe de sticlă, de lemn, de metal, de azbest. Abia acum simțea niște brațe moi, care miroseau a levănțică, a petale de trandafir, a lapte. Degetele cu piele moale și fină îi mângâiau părul, îi trimiteau fiori de plăcere caldă până-n tălpi și-i aduceau liniștea aceea pe care o căutase toată viața. Aici era cel mai sigur loc din lume, locul unde știa că vrea să trăiască o eternitate, înconjurat de dragoste pufoasă.
