— Bună ziua! salută Silviu, împingând nesigur ușa atelierului.
— Bună ziua! Intrați, nu vă fie teamă.
Mirosea a lemn, rășină, ulei și substanțe pe care tânărul nu le putea identifica. În lumina cenușie care pătrundea prin ferestre se roteau particule fine de rumeguș. Silviu făcu doi pași în cameră, îndreptându-se spre bancul de lucru. Pe tăblia mesei stăteau împrăștiate unelte: un ciocan, o rindea, freze, fierăstraie. Meșterul tocmai luase în mână o daltă, dar o lăsă să cadă înapoi, cu un pocnet sec.
— Vă pot ajuta cu ceva? întrebă el.
Vocea îi era molcomă, barba albă, îngrijită, iar ochii verzi și blajini. Stătea pe un scaun și ținea în poală obiectul la care lucra. Silviu se uită la el fascinat. Era brațul unei păpuși. Suprafața lemnului rămăsese aspră în dreptul cotului, dar, cu cât cobora privirea spre palmă, detaliile deveneau mai clare, mai bine definite, până într-acolo încât degetele păreau să fie aproape… vii? Zări chiar și un tremur al arătătorului, ceea ce nu avea cum să fie real, bineînțeles. Inspiră adânc și închise ochii pentru două secunde.
— Așa sper. N-am mai făcut asta niciodată.
— Nu vă faceți griji. Există un început pentru toate, zâmbi bătrânul. De ce nu luați loc?
Îi arătă o canapea îmbrăcată în stofă, așezată lângă peretele opus. Nu părea din cale afară de comodă. Tânărul dădu din cap, scoase un obiect din buzunarul interior al hainei și-l puse pe masa de lucru. Era un ciob de sticlă. Banal, la prima vedere.
— Se poate? întrebă meșterul, după care se aplecă, îl prinse între degetul mare și arătător și se uită la el cu atenție, rotindu-l pe toate părțile.
Sticla era pătată cu o substanță întunecată.
Silviu evită canapeaua și se duse la una din ferestre. Cerul avea sclipirea oțelului. Înghiți cu dificultate.
— Nu pot dormi nopțile, spuse încet, ca pentru sine.
— De ce?
— Nu știu. Prea multe gânduri negre, probabil. Se zvârcolesc în capul meu.
— Mă tem că ăsta nu-i un domeniu în care să vă pot fi de folos, rosti meșterul, lăsând jos ciobul de sticlă.
— Raluca citea poezie. Își lua o bere, se îngropa în fotoliu și citea până adormea. Ea mi-a zis c-ai putea pune tot ce simți în numai patru versuri și-atunci neliniștea o să-nceteze. O să dispară pur și simplu.
— Este adevărat, confirmă bătrânul.
— Bun. Sunt obosit și trebuie să găsesc o cale să pot dormi.
— Înțeleg. Voi face tot ce-mi stă în puteri, atunci. Versurile reprezintă una dintre specialitățile mele. Are legătură cu ciobul?
— Cu ciobul? Da, cred că da, răspunse Silviu, melancolic.
Undeva, în depărtare, se zăreau siluetele unor nave maritime ancorate. Păreau niște miniaturi. Bărci de hârtie înșirate pe suprafața de marmură a mării.
Meșterul își drese vocea și rosti:
— Pe drum prăfuit, un ciob de sticlă lucește,
Fragil și mic, în soare oglindește.
O poveste ascunsă în el se regăsește,
Din clipe trecute, ce timpul le șoptește.
Silviu aproape se înecă, luat prin surprindere.
— Nu, spuse apăsat, imediat ce-și recăpătă suflul.
— Nu e bine? Nu vă place?
— De ce vă grăbiți? Versurile mele trebuie să vorbească despre pierdere. Despre despărțire, nu despre o bucată de sticlă.
— Dar ați spus… în fine, despre pierdere, repetă meșterul, dând din cap. Înțeleg acum. Îmi pare rău, voi mai încerca o dată.
Și, înainte ca Silviu să-l poată opri, recită:
— Un ciob de sticlă plânge, sub clar de lună,
Despărțirea noastră în dânsul adună.
E fragil și rece. Oglindește amar
Iubirea pierdută într-un vis hoinar.
Tânărul oftă. Se întoarse din nou spre fereastră. Norii grei, plini, alungaseră turiștii. Plaja era aproape pustie.
— Din versurile astea lipsesc mai multe, dar ce mă deranjează cel mai mult este lipsa mării, spuse el. Marea nu poate lipsi. Cred c-am început cu stângul.
— O să încerc din nou.
— Aveți răbdare! Nu cred că mă puteți ajuta dacă nu aflați mai întâi povestea.
Se îndreptă spre canapeaua de culoarea nisipului. Se lăsă să alunece în ea, așa cum aluneca Raluca în fotoliu. Se înșelase, canapeaua era moale, până la urmă. I-ar fi plăcut să poată adormi, dar, ca de obicei, ceva îl râcâia pe dinăuntru.
Începu să vorbească și meșterul apucă din nou dalta. Silviu o auzi cum scârțâie, săpând în pulpa lemnului. Un sunet monoton, magnetic, diferit și în același timp similar cu basul puternicelor difuzoare din clubul unde lucrase toată vara.
În noaptea aceea, DJ-ul se autodepășise. Muzica electronică dădea naștere unui adevărat vacarm. Mulțimea de tineri, pușlamale invitate la petrecerea de majorat, se unduia frenetic. Silviu servea la bar, cocktail după cocktail. Cosmopolitan, Mojito, Strawberry Daiquiri. Pielea bronzată a fetelor strălucea, acoperită de sudoare. Nu și pielea lui Jen. Pielea ei era perfectă. El o urmărea cum se strecura printre puștani cu tava pe palme. Știa că era urmărită. Când și când, se întorcea și-i surprindea privirea. Un zâmbet îi flutura pe buze.
Apoi muzica se oprise brusc, deși basul avea să-i răsune lui Silviu minute bune în ureche. Se întâmplase ceva. Un strigăt ascuțit se înălțase deasupra grupului de tineri. Câteva fete se îndepărtaseră în fugă. Altele gesticulau precipitat. Ambulanța era în apropiere, îi văzuse girofarurile.
A fost o bătaie, îi șoptise Jen, apropiindu-și fața de a lui, deși nu mai era nevoie, de vreme ce muzica fusese oprită. Un tip i-a spart sărbătoritului o sticlă-n cap și un ciob i-a rămas înfipt în obraz, dacă-ți vine să crezi. Jen era dezgustată, nu speriată.
O oră mai târziu, după ce venise poliția și cei mai mulți tineri dispăruseră, ea îi făcuse semn să plece. Aveau să se descurce și fără el și, oricum, petrecerea se terminase. Nu mai era nevoie de barman. Trecuseră unul pe lângă celălalt, iar ușoara atingere a pielii ei îl făcuse să se înfioreze.
Inspirase adânc afară, sub cerul senin. Nu reușise să audă freamătul mării. Mai multe melodii diferite răsunau de la restaurantele și tavernele înșirate de-a lungul falezei, localuri care rămâneau deschise întreaga noapte. La unul dintre ele lucra Raluca, încercând să strângă suficienți bani încât să se întrețină în ultimul an la Litere.
Îi luase douăzeci de minute să ajungă la restaurant, unul cu specific grecesc. Câțiva clienți, bine chercheliți, dansau printre mese, pe Zorba grecul. În aer plutea aromă de berbecuț și ierburi mediteraneene. Silviu îl zărise pe unul dintre ospătari și-l întrebase: Raluca? Bărbatul ridicase din umeri. A plecat. Dar aruncase o privire fugară spre partea dinspre mare a restaurantului. Ești sigur? Da, da, a plecat acum vreo jumate de oră, răspunsese ospătarul în timp ce strângea sticlele goale de vin, răsturnate pe una dintre mese. O sticlă se rostogolise și se făcuse țăndări pe ciment. Cioburile se răspândiseră peste tot.
— Din nou ciobul, spuse meșterul dintr-odată. E o idee care se repetă.
Silviu ridică privirea. Bătrânul aproape terminase și cel de-al doilea braț al păpușii. Se ridică de pe canapea și se apropie. Ceva nu era tocmai în regulă. Cele două mâini nu semănau una cu cealaltă. Prima era fragilă, slabă, aproape feminină. A doua era musculoasă, încordată, cu palma bătătorită. Părea să fie a unui muncitor dintr-o fabrică.
— Vă rog să-mi dați voie să încerc din nou, zise meșterul.
Silviu înțelese că se referea la poezia lui. Poate povestea îl plictisea pe bărbat, iar acesta abia aștepta să scape de el. Până la urmă, Silviu nu era singurul său client.
— În regulă, dar vă rog să nu mai căutați rima cu orice preț. Raluca mi-a spus că poeziile cu adevărat frumoase sunt lipsite de rimă, fiindcă rima poate fi un lanț care leagă aripile.
Bătrânul suflă rumegușul risipit pe masă, ridicând în aer un mic nor. Își răsuci câteva fire din barbă și spuse:
— În valuri se-ascund povești de despărțire,
Ca un ciob de sticlă, pe nisip, fără mire.
În noapte, amurgul își țese povestea,
La acea tavernă, unde inima geme.
Silviu clipi. Așadar, exista o mică speranță, până la urmă, deși versurile erau departe de a-i duce liniștea. Pe de altă parte, trebuia să-și spună povestea, își dădu el seama. Până la capăt. Poate acest simplu gest avea să se dovedească suficient pentru a-i elibera mintea. Se așeză din nou pe canapea, iar brațele de stofă îl cuprinseră, încurajându-l parcă să-și continue istorisirea.
S-ar fi putut duce la apartamentul lor, însă ocolise foișorul, în jurul căruia se înălțau flăcări decorative, și se strecurase în spatele restaurantului. Observase o alee care cotea pe lângă două tomberoane îndreptându-se spre un platou neiluminat, năpădit de vegetație. Silviu pășise încet pe alee. În stânga lui, în lucirea lunii, vedea suprafața încrețită a mării. Nu era nimeni pe platou. În față fuseseră săpate trepte care duceau spre plaja îngustă, inundată de valuri în timpul fluxului. Se aplecase și privise în jos, spre trepte. Ochii i se adaptaseră suficient de bine cu întunericul încât să distingă două siluete care stăteau cu spatele, cu luna deasupra lor, ca într-un poster tocmai bun de întins pe perete.
O recunoscuse imediat pe Raluca. Gesturile și tonul vocii, deși nu reușise să-i înțeleagă toate cuvintele, o dăduseră de gol. Alături de ea stătea chircit un bărbat. Păreau apropiați. Era ceva familiar în tonul discuției lor. Din când în când, își pasau unul altuia o sticlă, din care sorbeau îndelung. Silviu se ghemuise în spatele unui arbust și-i urmărise de la adăpostul poziției înălțate. Nu pătrunsese întreg sensul conversației lor, dar surprinsese cuvinte precum „iubire”, „alături”, „trădare” și „sex”. Apoi Raluca izbucnise într-un râs colorat, aproape isteric, și-și lăsase capul pe umărul bărbatului. E beată, gândise Silviu contrariat. De când aflase că era însărcinată, nu mai pusese gura pe alcool.
O emoție fierbinte îi strângea abdomenul. Aproape icnise când buzele celor două siluete se atinseseră. Cel puțin, asta văzuse. Buze-meduze. Buze mânjite de picături de alcool și fire de nisip purtat de briză. Unul dintre cei doi aruncase sticla goală în jos, spre plajă. Din spatele arbustului, Silviu auzise clar clinchetul cioburilor.
— Buze-meduze, mormăi, întins pe canapea, cu ochii la particulele fine de rumeguș care se roteau deasupra.
— Ați zis ceva? întrebă meșterul.
— Nu, nimic.
Silviu se simțea sleit, consumat, dar, în același timp, neliniștit, într-un mod pe care n-ar fi putut să-l explice. Dinspre bancul de lucru venea un bocănit. Tânărul făcu un efort să se ridice. Meșterul aproape terminase de asamblat păpușa. Lucrase atât de repede sau Silviu resimțea în mod ciudat curgerea timpului?
Creația era grotescă. Cele două mâini asimetrice fuseseră montate pe un corp răsucit, cu pieptul excesiv de bombat și talia alungită la nesfârșit. Un picior gros ca un dovleac și un altul subțire ca o trestie completau creatura. Arăta de parcă Pinocchio fusese sculptat de doctorul Frankenstein. În plus, îi lipsea capul.
— Ce părere aveți?
— E oribilă.
— Acesta-i stilul care m-a făcut celebru, replică bătrânul, mângâindu-și barba. Probabil nu sunteți la curent cu noile tendințe în sculptură. În fine, ce-ați zice să-ncercăm din nou?
— Versurile?
— Da. Cred că, în sfârșit, le-am găsit.
Păpușa fără cap se deplasă pe masă. Silviu nu reuși să-și dea seama dacă o ghidau sau nu mâinile meșterului. Bătrânul spuse:
— În albastrul adânc, plaja se zbate,
Când vântul îngână taine, povești,
Dar printre nisipuri și valuri, trădarea zace,
Ca un ciob de sticlă, ascuns sub cerul doliu.
Meduzele plutesc amorțite în valuri,
Iar marea șoptește secrete în vânt.
Așa și noi plutim, sub lună și stele,
Pierduți în furtună, încercând să dăm de pământ.
— Opriți-vă! reuși să strige Silviu, într-un târziu.
Cuvintele îi zgâriaseră timpanul, ca niște grăunțe colțuroase. Versurile erau pline de nisip. Și de cioburi.
— Îmi pare rău dacă n-am nimerit nici acum, spuse meșterul strâmbându-se.
Păpușa diformă sări în poala sa, picioarele de lemn frecându-se de tăblia mesei. Silviu înțelese ce era în neregulă cu versurile. Nu formau decât un mozaic din frânturi ale altor poezii. Cuvinte disparate, stinghere. Poeziile meșterului erau precum sculpturile sale. Păreau vii ici și colo, dar în ansamblu nu erau decât niște cadavre.
— În valuri de uitare, se sparg cioburi,
Pe maluri de amintiri, unde rămân doar ură și flori.
În mareea nopții, sufletele pierdute…
— Gata! urlă Silviu, lovind cu pumnul în bancul de lucru.
Meșterul îl privi cu ochi măriți de surpriză. Ochi verzi și tăioși. Tânărul se întoarse spre geam. Cenușiul era omniprezent. I se părea că aude fâșâitul mării. Ca o șoaptă.
Necunoscutul plecase cu ceva vreme în urmă, fără să-l observe, iar Raluca o luase singură în jos, spre plajă. Silviu se ridicase din spatele tufișului și o urmase fără zgomot. Îi admirase profilul în lumina lunii, până când ea tresărise și se întorsese brusc.
— Eu sunt, îi spusese repede, să nu o sperie.
— Silviu? Ce naiba faci aici?
— A fost un accident la club și-am plecat mai devreme. Unul dintre colegii tăi mi-a zis unde ești, nu se putuse abține să nu mintă.
— Ah, ok, spusese ea, pe un ton nepăsător.
— S-a-ntâmplat ceva?
— Nu, nimic. Ce să se întâmple?
— Sigur?
Ea dăduse din mână. Ura când Raluca se comporta așa, de parcă el nu merita nici măcar un răspuns. Ura când ea nu avea nimic. Chestia asta îl făcea să-și piardă capul. Știa că dinamica într-un cuplu trebuia să fie cea dintr-o partidă de poker. Nu trebuia să-ți trădezi sentimentele. Nu-ți puteai irosi cărțile bune orișicum, dar el simțise nevoia atunci să scape de asul care-i frigea degetele.
— Te-am văzut, să știi.
— Ce? întrebase ea, surprinsă.
— Mai devreme, cu tipul ăla. Am văzut cum vă sărutați.
— Serios? Asta ai văzut tu? În întuneric? I-auzi. Mă spionezi sau cum?
Tonul ei era tăios. Îl făcuse să bată în retragere.
— Nu, dar… pur și simplu v-am văzut. Nu-ncerca să negi.
— Ești nebun. Ca să știi și tu, eu și Daniel suntem numai prieteni. Nu c-ar fi treaba ta, țipase ea și un pescăruș deranjat din somn îi imitase tonul iritat.
— Adică? întrebase cu glasul scăpat de sub control. De ce n-ar fi treaba mea?
Simțise cum balanța începea să încline în cealaltă direcție. În direcția ei.
— Credeai că n-o să aflu niciodată despre Gen sau cum pizda mă-sii o chema-o? Credeai că poți să ai un copil cu mine, să locuim împreună și s-o fuți și pe ea? Asta credeai?
El rămăsese trăsnit. Cuvintele nu i se aliniaseră corect în cap, nici atunci, nici mai târziu, când încercase să pună pe hârtie tot ce simțise. Rămăsese pironit în fața Ralucăi, cu adidașii înfipți în nisipul ud. Ea trecuse pe lângă el, furioasă, și începuse să urce treptele.
— Și când mă gândesc c-am avut încredere în tine, fraiere…
Când nu-i mai auzise pașii, el se dezbrăcase și intrase în apă. Marea era caldă. Ceva începuse să-l roadă pe interior, un sentiment de care nu mai reușise de-atunci să scape. Când ieșise din valuri, călcase într-un ciob și sticla i se înfipsese în talpă. Când ajunsese la apartament, hainele Ralucăi nu mai erau acolo. Aflase mai târziu că femeia se mutase cu Daniel.
— Știi? îi spuse meșterului. Între mine și Jen… n-a fost nimic cu adevărat serios. A fost doar… o chestie.
— Nu sunt eu în măsură să emit judecați, replică bătrânul rece.
Ținea în mâini păpușa completă, inclusiv un cap pătrățos, supradimensionat. În trăsăturile feței, Silviu se recunoscu pe sine. Eu sunt, își spuse. Un cap pătrat. Un om alcătuit din bucăți.
Meșterul oftă și se aplecă în față.
— De fapt, mi-am dat seama că nu vă pot ajuta, spuse.
Silviu dădu din cap. Atâta lucru înțelesese și el. Cu toate acestea, se simțea un pic mai liber. Tremurul interior nu mai avea aceeași intensitate.
— Totuși, dacă-mi permiteți, continuă bătrânul, mângâindu-și barba, v-aș sugera să căutați singur răspunsul. Dacă aveți această imagine în cap, atunci versurile ar trebui să vină de la sine.
— Singur? murmură tânărul.
— Singur, murmură bătrânul.
Se pregăti să plece. În timp ce se îndrepta spre ușa atelierului, meșterul îi întinse păpușa.
— Un dar. Vă rog!
Lui Silviu i se încreți carnea pe spate și părul i se ridicară pe mâini.
— N-o vreau! spuse, dar întinse mâna după ea.
Păpușa era caldă în palma sa și vibra ușor, însă ochii ei erau goi. Cumva, îl făcea să se simtă mai bine.
Afară mirosea a alge moarte și a sare. A furtună, a nisip, a cioburi pline de sânge. Silviu privi, pentru ultima oară, firma care atârna sub acoperișul clădirii. „Geppetto – atelierul 3.5”, scria cu litere strălucitoare. Și, ceva mai jos: „Dăm viață”. Viață? Viața era compactă, unitară. Viața era un miracol. Numai viața putea să dea viață.
— Singur, murmură Silviu, din nou, și se îndreptă spre plajă.
* cu poezii scrise de CHAT-GPT, versiunea 3.5
