Cum veneai dinspre Podul de la Politehnică spre Primărie, drumul se îngusta de la două benzi la o bandă, apoi se lărgea din nou. Pentru turiști era un lucru de neînțeles, pentru timișoreni doar o altă povară a trecutului, care nu se mai lăsa dusă. Clădirea, fostul Liceu de Arte Plastice, în prezent pustiu, devenise centrul unei controverse ce dura de atât de mult timp încât nimeni nu mai credea cu adevărat că se va ajunge vreodată la o rezolvare onorabilă. Până una-alta, cetățenii vedeau cum traficul se îngustează, nervii cresc, locul nepermițând crearea unei benzi suplimentare sau măcar a unor piste de biciclete, tot așa cum nici fostul Liceu nu mai ajuta la educarea unor noi generații de elevi.
Adrian se opri la intersecția cu C.D. Loga, se dădu jos de pe bicicletă și așteptă în rând cu ceilalți să se facă verde. Nu era în starea necesară pentru a încerca o forțare a semaforului. În plus, de partea cealaltă, parcă privindu-l numai și numai pe el, erau doi polițiști comunitari. Dintre care unul era Mustață, individul slab și nervos care-l mai amendase de două ori. O dată că intrase cu bicicleta în Piața Operei și o dată pentru că nu avea far și stop. Îl ura pe polițist și, în același timp, îi era frică de el. Un tremur nervos, pe care nu și-l putea stăpâni îl cuprinse. Se urcă pe bicicletă, îi arătă comunitarului degetul mijlociu și pedală rapid pe Loga. Își întoarse capul o singură dată. Mustață nu se mișcase din loc, deși între timp se făcuse verde și pietonii treceau grăbiți dintr-o parte în alta. Se uita lung la el și, chiar dacă știa că nu are cum, zâmbea mulțumit. Strânse din dinți și îi arătă din nou degetul mijlociu. O va lua pentru asta, nu se îndoia. Mustață, știau toți bicicliștii, era răzbunător.
Se opri câteva minute în fața Mitropoliei. Scoase o țigară, sprijini bicicleta de gard și se așeză lângă ea. Era sâmbătă după-amiaza și el încă nu știa unde să se ducă. Taică-său se mutase în Prințul Turcesc, într-un apartament dintr-o casă mare ce avea în mijloc o curte largă, plină de iarbă sălbăticită și pomi lăsați de izbeliște. Colocatarii erau la fel de leneși și indolenți. O adunătură de ratați, majoritatea bețivi sau șomeri. Primăria îi găzduia la grămadă, fără să le pretindă nimic. Nici măcar curățenie. Lui Adrian îi plăcea acolo, chiar și așa. Cândva, înainte de accidentul care-i distrusese piciorul drept, taică-său fusese un bărbat solid, capabil să ridice singur un butoi de 50 de litri de bere. Acum, parcă era Scar, leul de la Animal Planet, alungat de ai lui, trăind la marginea societății, bătrân, slab, dar încă maiestuos. Tatăl, Scart, pregătise o cameră mică, cu o fereastră îngustă și înaltă, cu podea din lemn de brad vopsit în verde. Scârțâia ca naiba și puțea ca într-o canalizare. Camera nu era niciodată aerisită, în schimb avea avantajul liniștii, iar, taică-său, spre cinstea lui, o ținea curată și liberă.
— Băiete, i-a spus atunci când i-a prezentat-o, asta e a ta și numai a ta.
— Nu-mi trebe, e doar o cocină, altceva n-ai găsit?
Îi plăcea să se enerveze, mai ales că nici taică-său, nici maică-sa nu îndrăzneau să-i facă observații.
— Lasă tu șmechereala, că nu ține cu mine. Bagă la cap, când primești ceva moca, nu-l cauți la dinți.
Își aducea aminte că îl înjurase de câteva ori. O făcea fără să se gândească dacă era bine sau rău, o făcea pentru că-i era ciudă pe el. La peste 70 de ani, tot ce avea era un apartament cu două dormitoare, primit de la primărie, și asta pentru că Ilie, fostul lor vecin, inginerul, ajunsese viceprimar și i se făcuse milă de el. Și pentru că împuțitul o angajase pe soru-sa ca secretară. O altă fufă, una care-i stârnea o furie rece, de alt tip.
— Să vă fut!
Puținii trecători, majoritatea pătrunși de importanța clădirilor Mitropoliei, își întoarseră privirea spre el și-și făcură cruce.
— Să vă fut și pe voi!
O slujbă minunată, bani în buzunar, fără carduri și alte rahaturi oficiale, păpică, mașină la discreție și o cameră gratuită, chiar deasupra garajului. Dacă nu veneau împuțiții ăia de la inspecția muncii, tot acolo ar fi fost, trăgând dintr-o țigară, la un pocheraș cu băieții, cu urechile ciulite spre Boss.
Dar nu strigă prea tare, mai mult pentru el. Dacă mergea în Prinț putea să se bazeze pe discreția lui ăl bătrân. Avea cameră, poate și ceva de mâncare, bere sau răchie proastă și liniște. Ferestruica dădea înspre o fundătură cu pubele, de unde venea doar mirosul acru al alimentelor putrede. Cu ele se putea obișnui, gunoaiele erau mai lesne de înțeles decât oamenii.
Se gândea la șef. Boss, cum îi spusese până mai ieri. Boss în sus, boss în jos. Adriene, ia trage tu o fuguță până la Mall și ia două șaorme, ba trei, una pentru tine, că ești băiat de băiat! Imediat, Boss! Și când vii, ia și niște bere, că mi s-a uscat gâtlejul! Acum, Boss! Hai, și niște cola, că pe seară șofez, înțelegi tu. Și repede! Imediat, Boss! Am fugit, Boss! Să trăiți, Boss! Orice, Boss! Oricând, Boss!
Să te fut, Boss! se gândi înciudat. O slujbă minunată, bani în buzunar, fără carduri și alte rahaturi oficiale, păpică, mașină la discreție și o cameră gratuită, chiar deasupra garajului. Dacă nu veneau împuțiții ăia de la inspecția muncii, tot acolo ar fi fost, trăgând dintr-o țigară, la un pocheraș cu băieții, cu urechile ciulite spre Boss.
— Păi și unde să plec?
— Du-te, mă, n-auzi că vin ăștia de la stat?
— Unde, Boss?
— În pula mea, unde altundeva?! Ce-mi pasă mie? Du-te-n sărăcie de pe unde ești. Hai, valea-n pula mea, mă!
Îl mai auzise strigând, dar niciodată spre el. Se simțise vlăguit de toată energia, speriat de furia șefului, care-i cuprinsese trupul mare și gras, de vorbele lui pe care le înțelegea, dar parcă nu le pricepea sensul, ca și cum nu lui i-ar fi fost adresate, ci unui alt Adrian, unul cocoțat pe umerii săi tot mai aduși în față, tot mai plecați. Angajații fugeau în toate părțile, unii pe jos, peste câmpul din spatele garajelor, alții înghesuiți într-o singură mașină.
— Păi și când să mă întorc, Boss?
— Bă, n-ai plecat?! Du-te-n pula mea de milog! Dispari, că-ți crăp capul!
Și a plecat. La început doar nedumerit, apoi speriat, apoi furios, apoi nici el nu mai știa ce să creadă despre sine și despre ce trebuia să facă pe mai departe. Ceilalți se pare că pricepuseră cum stătea treaba, niciunul nu comentase, nu se mirase, nu protestase. Doar fugiseră. Ne vedem! strigaseră unii la alții. Da, da, ne vedem! Unde, când? El ce să facă până atunci?
Ar fi putut merge la maică-sa. Dar ea-l intimida. După accidentul lui taică-său, cei doi se despărțiseră. Fata la mama, băiatul la tata. Cam asta fusese înțelegerea când, de fapt, amândoi ajunseseră să fie crescuți de bunici. Părinții lui taică-său, pentru că ceilalți locuiau prea departe și oricum mai aveau o pereche de nepoți, unii premium, nu ca ei. Andrei și Narcisa, din partea unui unchi, Cristian și Mirel și Ariadna din partea unei mătuși. Toți premianți, cuminți, copiii ideali, ușor de crescut, domesticiți. Pe Adrian îl bufni râsul. La mama acasă totul strălucea de curățenie. Un apartament mare, pe două niveluri, într-un bloc din apropierea Spitalului Județean. Când intra în el trebuia să se descalțe, altfel maică-sa țâțâia nervoasă printre dinți, iar Paul, noul ei soț, își lăsa ochelarii să alunece spre vârful nasului și-l privea așa, cumva, cam cum te uiți la un nespălat slab, cu părul mare și acoperit cu tatuaje.
— Câți ani? îl întrebase ultima dată, și nu bărbatul, tată vitreg, ci chiar ea, mama.
— Șaptișpe, îi spusese el, pe aproape.
— Ești băiat mare, îi replicase ea fără emoție, ai putea să te angajezi, să câștigi niște bani.
El se uitase lung prin bucătăria plină cu ustensile și aparatură modernă, curată ca o farmacie, mirosind plăcut a friptură și a cozonaci. Lui îi pusese în față o farfurie cu ciorbă și chiftele cu piure. La desert avusese compot. Totul bun, atât de bun încât, atunci când ea se întorsese cu spatele la el, profitase ca să se șteargă la ochi. Te urăsc, mamă!
Dar ce să caute la ea? Acolo locuiau alți oameni, unii mai străini decât străinii. Cele două surori vitrege, mici, mici, de nici zece ani, care-l privea de după ușă și chicoteau de fiecare dată când el scăpa câte o înjurătură. Pula mea, zicea el tot la câteva cuvinte, și mama țâțâia fără să-l întrerupă, și soțul mamei, farmacistul, dădea din cap și ofta. Le povestea despre tata, despre Boss și despre cum își rupsese mâna lovind mecla unuia. În pula mea, zicea el, că o meritase.
Până la urmă se ridică de pe bordură. Era tot indecis. Camera mică, simplă, mirosind a gunoi, un tată abia mergând, slab și lipsit de dinți, dar fără întrebări, doar el cu el și cu tăcerea dintre ei, sau camera din fund, mai degrabă o magazie, cu un pat moale, mirosind a detergent și a naftalină și a țâțâială, și a medicamente, și a tăcere, dar de un alt fel, una apăsătoare.
Încălecă bicicleta și plecă spre Prințul Turcesc, mai avea timp să se decidă. Poate va sta în noaptea asta la taică-său, apoi va vedea. Nu știa cât va trebui să aștepte. Boss fusese prea nervos. Îl înjurase așa cum nu o mai făcuse niciodată, dar îl înțelegea. Îi era și lui greu. La garaj veneau tot felul de indivizi, iar mașinile trebuiau rezolvate repede și fără întrebări. Boss era un geniu, în felul lui. Mereu găsea cele mai bune rezolvări. Traversă Michelangelo fără să se mai dea jos, Mustață era departe, nu-l mai putea vedea, și pe roșu. La fix cât să intre în viteză pe Loga, să se strecoare printre pietonii ce traversau.
— Bă, că dau în voi! strigă el către două tinere.
Ele râseră și râse și el. Totuși, se va duce la taică-său. Va cumpăra niște bere de la Lidl-ul din colț, mai avea câteva hârtii de zece lei, și se vor simți bine. Poate mâine dimineață va tăia și iarba din curtea interioară, sau nu mâine, că e duminică, poimâine, luni, apoi se va duce la Boss. Auzi un claxon. Se întoarse și văzu un Audi negru.
— Ce, mă, n-ai loc? strigă când ajunse în dreptul lui și se făcu că dă un pumn în parbriz.
Geamul coborî și văzu un bărbat gras, transpirat și roșu la față.
— Bă, gunoi! Mergi în pula mea pe pista de biciclete!
Se depărtă, apoi îl văzu cum încetinește.
Gunoi, se gândi Adrian, bă gunoi, repetă el vorbele grasului. Bă, Gunoi! Vorbele i se ciocneau în cap pierzându-și înțelesul. Îl lovi mirosul din camera bătrânului și privirea dezaprobatoare a farmacistului. Și ăla tot așa îi spunea, nu în față, dar știa el. Nici la Boss nu era cine știe ce, îi intrase mirosul în piele, nu mai scăpa de el. Bă, Gunoi!
Grasul oprise la trecerea de pietoni de la Balneofizioterapie. Se opri și el în dreptul lui și câteva clipe se priviră lung. Apoi se dădu jos, luă bicicleta și lovi cu sete portiera mașinii. Auzi doar: băăăă! Lovi din nou și din nou. Vedea cum roțile se îndoaie, cum lanțul se desface, cum pedalele intră în tabla mașinii, cum se desprinde vopseaua și sar cioburi de sticlă.
— Na, gunoi, în pula mea! spuse el și începu să râdă.
Aruncă bicicleta stricată spre gras și fugi. Abia ajunse la capătul străzii, când auzi sirenele poliției. Al dracului Mustață, mereu cu ochii pe mine, își spuse, apoi se opri și se rezemă de peretele clădirii. Își aprinse o țigară și așteptă. Măcar știa unde avea să doarmă în noaptea asta.
