Dimineața, după ce m-am trezit și am ieșit din cort, Romi cu Ioana cea mică făcuseră deja focul, puseseră ibricul cu apă pentru ceai la fiert și tăiaseră felii de pâine, de șuncă, iar acum șușoteau aplecați deasupra unui fund de lemn pe care se vedeau diverse legume tăiate pentru salată. Ioana chicotea și, oricât de greu mi-ar fi fost, nu am putut să nu-i observ roșeața din obraji. Avea un tricou pe care și-l trăsese mai jos, dezgolindu-și umerii. Cu o zi în urmă se arsese la soare și acum se bucura de răcoarea dimineții. Asta ar fi trebuit să văd, însă era o priveliște prea matinală, prea plină de sunete, șoapte și chicote. Vedeam cum stau aplecați unul spre altul, le auzeam șoaptele mai clar decât se auzea cascada din preajmă, ba le și vedeam piepturile cum coboară și se ridică repede și mai repede.
O mișcare dinspre cortul lui Cosma le-a atras atenția. M-am prelins și m-am ascuns în umbra lăsată de pădure. Inima-mi bătea prea repede, nu aș fi putut să le vorbesc, nici măcar să le răspund la salut. Cosma, în schimb, i-a salutat și am putut vedea cum le zâmbește complice, apoi cum dă din cap spre Romi, după ce Ioana cea mică și-a întors ochii, timidă. Privirea ei vinovată, deși știam că nimic nu s-a întâmplat între ei, mi-a oprit respirația.
Așa încep lucrurile. Din priviri, fără cuvinte, sau doar cu unele fără însemnătate. Ce mâncăm, hai să punem de un ceai, să aduc apă, să tai eu roșiile, ba lasă-mă pe mine, eu voi sparge ouăle. Cuvinte pe care le auzi de mii de ori, chiar înainte de a compune o imagine, înainte de a fi capabil să le legi de acțiunile viitoare.
Am revenit abia după ce toți erau treji, ocupându-și locurile preferate în jurul focului. Ca să nu mă creadă inutil, am adus un bidon cu apă proaspătă.
— Hei, ia uite cine e harnic!
Vasi, singurul care avea câteva cuvinte bune pentru fiecare. Le-am zâmbit cât am putut eu să o fac, au ridicat din sprâncene și au dat din cap. Am căutat involuntar ochii Ioanei, însă ea era ocupată să întoarcă omleta în tigaie.
— Cam târziu, amice, ceaiul e gata, a spus Romi.
— Niciodată nu-i prea târziu pentru o apă proaspătă, se aude același Vasi. Iar eu, a continuat el, aș bea azi o cafea, dacă nu te superi.
Romi a ridicat din umeri, ce-mi pasă mie ce bei tu, dar de spus a spus:
— După un ceai negru, o cafea merge la marele fix!
Au râs cu toții. Am râs și eu, poate exagerând. Vasi mi-a luat bidonul din mâini, a completat apa din ibric, apoi l-a pus în spate. Făcea asta doar pentru a mă menaja. Nimănui nu-i păsa de apa mea, sau de cafeaua inventată de el. Fiecare-și avea treaba lui, iar a mea era să nu fiu în centrul atenției.
Umbrele s-au mutat, s-au ghemuit în ele, micșorându-se de teama soarelui. Poteca merge în zigzag printre pomi, tufe răzlețe, mici poiene. Aud păsărelele și, de undeva de foarte departe, un sunet prelung de locomotivă. Nu pare, dar civilizația e la doar câteva ore distanță. Mă scutur înfiorat, Cosma începe să cânte o melodie despre dragostea uitată. Are o voce subțire, iar atunci când cântă se aude ca un preot la slujbă. Îmi stăpânesc râsetul. Ceilalți par pătrunși de atmosferă.
Romi e primul, ca întotdeauna. Îl urmează Cosma, apoi Ioana, Ioana cea mică, Vasi și eu, încheind șirul. De unde sunt îi pot vedea pe toți, dar nu-i pot auzi. Ioanele îi arată ceva lui Cosma, care râde. Vasi se uită și el în direcția indicată, se întoarce spre mine și-mi spune:
— Îți mai aduci aminte de acum trei ani, când am mers pe drumul de sus?
Dau din cap, chingile îmi strâng pieptul, abia pot respira, nicicum să mai pot și vorbi.
— Se pare că nu degeaba Romi voia să-l urmăm tot pe ăla.
Îmi arată o stâncă mare pe care se poate vedea o inimă și două inițiale R + M. Și-mi aduc aminte de Maria, iubita lui Romi de acum cinci, patru și trei ani. Mă opresc o clipă în fața pietrei căutând ceva în memorie, un indiciu, o imagine uitată, care să-mi declanșeze amintirile zăgăzuite de timp. Au trecut deja trei ani, îmi spun și ridic din umeri spre Cosma, care se uită și el lung la piatră, apoi la mine. Văd în ochii lui aceeași întrebare, pe care mi-o pun și eu, și ceilalți. Dar el e cel care-i dă voce:
— Oare unde o fi dispărut?
Repet gestul ridicării din umeri, deși-mi este greu. Îmi pare că rucsacul e plin de pietre, tot mai multe, tot mai grele. Reușesc totuși să-i zâmbesc, iar el are bunăvoința să-și mute privirea de pe mine, înapoi pe piatra acoperită pe jumătate cu mușchi.
— Dacă nu aș ști că e pe undeva prin Occident, rostește el cu acea voce profundă care l-a făcut atât de popular printre fetele de liceu, aș spune că-i o piatră de mormânt.
— Un monument, îl completează chiar Romi, ajuns lângă noi nu se știe cum, un monument ridicat în onoarea unei iubiri defuncte.
Din nou se râde și râd și eu. Apoi, în timp ce ei se îndepărtează, mă apropii de piatră și tac. Pun palma deschisă peste numele lor, urmăresc cu degetul contului literei M și-l completez. Maria, scriu.
— Hai, hai, nu mai pierde vremea!
Îmi salt rucsacul mai bine pe umeri și pornesc pe urmele lor.
Omul, o vietate atât de plăpândă. Incapabilă să lupte cu ghearele, să sfâșie cu colții, să zboare, sau să scuipe venin și, totuși, atât de periculoasă. Nu, domnule, îmi zic ascultându-mi respirația tot mai zgomotoasă, tot mai șuierătoare, nu, domnule, îmi repet, credeți-mă, dacă ați avea ochii mei, dacă ați avea amintirile mele, dac-ați putea umbla în pantofii mei, nimic nu vi s-ar mai părea bizar. O, da, domnule, îmi repet a treia oară. Pentru că mulți oameni vor să-i provoace pe zei.
Îmi repet întruna că pot rezista, Vasi a făcut schimb cu Cosma, înainte de asta i-am văzut cum schimbă priviri și își zâmbesc. Îl urmăresc pe Vasi cum se îndepărtează, cum trece pe lângă Ioana, apoi pe lângă Ioana cea mică. Le spune ceva și ele râd, Ioana are riduri și, după ce Vasi a trecut, își lasă colțul buzelor în jos. Privirea ei îl urmărește, dar nu se oprește decât pe Romi. E obsedată de el așa cum sunt toate femeile din jurul nostru. La rândul meu îmi opresc privirile pe Ioana cea mică. Și ea se uită tot la Romi. Încă zâmbește când Ioana se întoarce spre ea și se încruntă. Îmi dau seama că nu le pot surprinde toată mimica feței, sunt la poate douăzeci de metri înaintea mea, dar roșeața Ioanei celei mici se simte până la mine, emană căldură, inocență.
Priveliștea-mi este obturată de Cosma.
— Te uiți și nu câștigi, îmi spune el și nu știu dacă doar glumește sau este o amenințare.
Este cel mai bun prieten al lui Romi, confidentul lui și uneori cel trimis să amenințe.
Ridic din umeri. Vor urma și alte tachinări. Cosma are mereu pregătite câteva săgeți.
— Te miști tot mai greu, dacă vrei, ne oprim cu toții să te poți odihni.
Are un zâmbet în colțul gurii, dar buza de jos îi este răsfrântă. Recunosc introducerea. Îmi e servită de fiecare dată când vrea să mă umilească.
— Sigur, ceilalți, și aici mă refer la fete, înțelegi tu, ți-ar fi recunoscători dacă ai mai rezista juma’ de oră.
Da, de ce nu, cum să nu, desigur, rezist, nu-i problemă, pot duce la fel ca oricare altul, sunt asemenea vouă, nu te deranja, nu vă deranjați pentru mine. Dar aleg să nu-i spun nimic. Cărarea șerpuiește mai departe printre frasini, amestecați cu brazi. Nici nu-l mai văd pe Romi, cel mereu în frunte. Îmi bag degetele mari sub curelele de la umeri și-mi reașez rucsacul. Îi zâmbesc.
— Dacă ai probleme, continuă el pe aceeași temă, îmi poți spune, să știi, nu doar Vasi e îngrijorat. Toți ținem la tine și te sprijinim.
Mă gândesc la Vasi. Îi văd silueta subțirică, rucsacul roșu cu albastru. Are în buzunarul din stânga un stingător de incendii. Cine mai iubește atât de mult natura încât să care cu el un extinctor? Zâmbesc și Cosma îmi interpretează zâmbetul cum vrea el. Dă din cap și mai zice ceva, apoi iar dă din cap, se întoarce și începe să urce. Îl înțeleg și măresc pasul. Până și fetele au dispărut în umbra tot mai neagră. Și, brusc, Cosma începe să cânte din nou, încetinesc și înghit în sec. Știu că toată lumea-l iubește, are cea mai bună voce dintre toții colegii și ar trebui să-l iubesc și eu.
Chiar dacă, chiar dacă… Mă opresc o clipă, cât să se stingă ecoul cuvintelor. Nu le continui, dar în subconștient o văd cum se apropie de mine, îmi zâmbește, își lasă pleoapele să-i acopere jumătate din ochi și-și țuguie buzele. Inima-mi bate tot mai tare și reușesc cu greu să-mi regăsesc cadența. Ascund imaginile și de undeva, de foarte departe, aud din nou șuierul locomotivei silabisind, dar dacă, dar dacă, ce frumos ar fi, ce bine-ar fi…
Au întins pătura peste o piatră netedă și dreaptă ca o masă. Doar Romi putea găsi ceva atât de perfect în locul ăsta. Ioana cea mică chiar spune ceva asemănător, nu doar gândește. Ceilalți zâmbesc, mai puțin Ioana. În sfârșit, îmi zic, în sfârșit a început și ea să vadă ceea ce ceilalți știu de mult. Va dispărea și ea, la fel ca celelalte, doar o inițială pe o piatră, cel mult.
— Hai, hei, tot după tine stăm. Ai adus apa?
Le arăt bidonul.
— Prea târziu, primesc imediat replica, ceaiul e făcut.
Râd, râd și eu. Las bidonul lângă Vasi, care-l ia și completează apa din ibric. Ioana cea mică nici nu se uită la mine, Cosma zâmbește complice spre Romi, care se apleacă spre Ioana cea mică, care se înroșește, în timp ce Ioana se întoarce să aducă tacâmuri. Îi văd furia din ochi, iar ea-mi surprinde privirea. Pufnește nervoasă și toți tresar. Ioana cea mică se dă în spate, Romi se ridică, Vasi strânge din dinți, Cosma se uită la fiecare, apoi își fixează ochii asupra mea.
— Apa asta are gust sălciu, e din izvorul pe lângă care am trecut?
Dau din cap.
— Nu cred, cu siguranță nu cred. De unde ai luat-o? Să nu-mi spui că din pârâu, spune-mi că nu e așa.
Când se enervează, vocea-i tremură. Mă gândesc că e vocea lui din viitor, că atunci când va fi bătrân și va cânta tot așa-i va suna. Ca a unei bătrâne coriste. Zâmbesc imaginii și-l văd cum ia bidonul și-l golește.
— E singura ta sarcină! Atâta ai de făcut! Doar atâta!
— Termină! îi strigă Vasi și mă bucur să-l aud cum îmi ia partea. Apa e de la izvor!
— De unde știi tu? Eu am fost lângă el!
— L-am văzut!
— Mereu îi ții partea! îi reproșează Cosma tot mai nervos și mă întreb de ce abia acum.
— Ești un imbecil, i-o întoarce Vasi, și el mai nervos ca de obicei.
— Ce ai zis, mai repetă o dată!
— Terminați! le strigă Romi.
Mă îndepărtez. Le mai aud un timp vocile, tot mai slabe, acoperite de cântecele păsărilor și de zgomotul micilor cascade din pârâu. Cosma avea dreptate, luasem apa din pârâu. Izvorul e undeva mai sus, am de urcat câteva zeci de metri, printre pietre și pomi tineri. Abia mă pot duce pe mine, iar rucsacul e greu, tot mai greu. Fără el îmi e mai ușor și ajung repede. Mă aplec și atunci îl aud prima dată.
E mai mult o părere, nici măcar nu sunt conștient dacă e sunet, miros sau doar lipsa lor. Știu doar că bidonul e pe jumătate plin, sau pe jumătate gol, când în jurul meu aerul încremenește. Nu mai îndrăznesc să mă mișc, mi-am oprit până și respirația, alături de păsările din jur, martore mute la spectacol. Abia când apa a prins să se reverse peste margini, udându-mi mâinile și transmițându-mi răceala subteranelor, am curajul să ridic ochii. Deasupra mea, privindu-mă cu răbdare, stă cel mai mare urs văzut de mine vreodată. Un monstru cu chipul neobișnuit de uman. Închid ochii, strâng dopul bidonului și mă gândesc că are buzele ciudat de neatractive.
Lumea va continua să se învârtă, îmi spun în timp ce mă îndepărtez încet, cu atenție, să nu alunec, să nu mă rănesc, să nu-mi scape bidonul cu apa cea bună. Va continua să meargă mai departe, impasibilă la mica mea dispariție, un oarecare, vor spune cei care vor citi ziarele. Tânăr ucis de urs, prietenii nu au mai putut să-l salveze, deși Romi, campionul nostru la tenis, a încercat! Apoi vor vorbi pe larg despre tânărul promițător, calificat în semifinale la Wimbledon, îl vor aminti și pe Cosma, calificat în finala Vocea României, ba chiar și pe Vasi, deși acum nu-mi vine în minte pentru ce. Timpul când el era olimpic la matematică a trecut, matematica nu e la fel de apreciată precum tenisul. Dar cu adevărat pe prima pagină vor fi cele două fete, Ioana și Ioana cea mică. Măcar și pentru atâta și tot va merita să mor.
— În sfârșit, dacă mai întârziai un minut, plecam fără tine!
Toți mă privesc cu buzele strânse. Văd ceaiul rece, carnea sleită, cartofii arși în jar, roșiile nespălate și nu zic nimic. Doar Vasi mă privește cercetător, doar el îmi vede pupilele dilatate, spaima care-mi face mișcările rigide, ca ale unui mecanism prost uns. Ceilalți se pregătesc deja de plecare. Înghit în sec și-mi fac curaj să le vorbesc.
— Urs.
Se opresc și se întorc spre mine.
— Monstru.
Se încruntă. Le văd cutele de pe frunte, încercând să înțeleagă.
— Ziceați că e mut, o aud pe Ioana cea mică vorbind și un val de căldură mă cuprinde.
— Ce ai spus?
Romi se apropie de mine dintr-un salt și mă prinde de braț.
— Eu chiar am crezut că e prost, spune din nou Ioana cea mică.
— Taci! îi strigă Romi nervos și mie nu-mi place tonul lui.
— E prost, o completează Cosma, dar își stăpânește vorbele când îi surprinde privirea lui Romi.
— Ai spus urs? mă întreabă Vasi.
Dau din cap și le arăt din semne că e uriaș.
— Unde? mă întreabă Vasi.
Romi s-a depărtat de mine și acum se uită în direcția din care am venit. Nu se mai aude nimic, nu se mai vede nimic.
Îi arăt lui Vasi bidonul și-i zâmbesc.
— Când umpleai bidonul?
Dau din cap.
— Cum stăteai la izvor aplecat?
Cosma izbucnește brusc în râs. Un râs homeric care-i molipsește pe toți, inclusiv eu râd amuzat. O urmăresc pe Ioana cea mică. Are dantura perfectă, ochii limpezi, pielea netedă și fără nicio pată. E ca o zeiță. Râd și nu-mi pot lua ochii de la ea.
Deodată, un răget îmi strânge inima. Nu trebuie să mă întorc ca să știu ce se întâmplă. Le pot citi spaima pe chip, groaza. Îi văd cum fug și mai văd spinarea uriașă a ursului. Eu le-am spus, îmi zic, le-am spus.
În fiecare zi plec de dimineață de acasă. Alerg în jurul stadionului. Zece ture într-o parte, zece în alta. După care fac mai multe flotări, sar pe loc, îmi întind brațele, mă aplec și o iau de la început. Pe la șapte apar și alți amatori. Alergăm împreună. Ei vorbesc despre joburi, despre familie, mai ales despre copii. Toți au ceva de spus și, curând, poveștile lor se însumează într-una singură. Numai eu alerg pe lângă ei și nu spun nimic. Dar în minte mi se derulează imagini de pe vremea când și eu aveam prieteni, aș putea spune chiar o familie.
