MIRABELIA, o țară la marginea mării! Nesfîrșite livezi pline de fructe aromate. Păduri întinse cu copaci de toate vîrstele. Unele ajung pînă pe plaja spălată de valuri.
Tare urît cîrîie pescărușii, dar sînt prea obosit ca să le acord importanță. Mă odihnesc pe-o piatră plată, printre altele de diferite forme, lîngă malul mării. Am zburat zi și noapte. În gheare am ținut, tot timpul, cutia cu saxofonul aurit. O greutate care mi-a cerut eforturi în plus.
E amiază. Piatra e caldă, aproape fierbinte. Mă întind pe o parte. Îmi adun aripile în jurul cutiei să o ascund de eventuale priviri prea curioase. Închid ochii și adorm, alintat de briza mării.
Noi, liliecii, putem sesiza pericolul chiar și în timpul somnului. Urechile ne rămîn treze. Ele funcționează ca niște pîlnii care amplifică mișcările din jur. Ca niște lentile acustice care transmit creierului semnale de alarmă. Bip, bip!
Recepționez avertismente. Mă trezesc. Nu deschid încă ochii. Pîndesc, cu urechile, fiecare zgomot. E un fîșîit continuu. O amenințare vicleană, camuflată…
Șarpe!
Ca proiectat de un arc puternic, salt spre cer cîțiva metri apoi îmi întind aripile. Rămîn așa, încremenit în aer. Deschid ochii și descopăr forma șerpoasă, la un pas de piatra pe care adormisem.
– Nu te sssperia. Sssînt inofensssivă.
Ahaaa! Carevasăzică, o șerpoaică! Și mai rău. O prefăcută, te ademenește cu cuvinte alese și priviri drăgălașe… Mamă, ce ochi! Sînt mari, au forma migdalelor și culoarea algelor de mare. Pot hipnotiza orice pradă. Mai puțin pe mine!
– Vorbe aruncate ca momeală. Nu ține…
– E normal sssă te ferești de șerpi. Dar eu sssînt o șerpoaică ssspecială…
– Chiar așa?
– Nu mă hrănesssc nici cu șoareci, nici lilieci…
– Ha, ha, ha! Te pomenești că ești… fructariană!
– Sssînt vegetariană.
– Pe bune?
Șerpoaica folosește o tactică abilă. Vrea să mă prostească.
– Am venit pe plajă sssă zac la sssoare, sssă mă încălzesssc, sssă ascult cîntecul valurilor. Uite ce am adusss cu mine.
Șerpoaică poartă în spate un mic rucsac albastru. Și-l dă jos și răstoarnă conținutul pe piatra plată.
– Poftim!
Îmi mijesc ochii, să deslușesc mai bine. Cobor cîțiva centimetri… O fi alt truc!? Mă momește!? Mă atrage mai aproape, să poată ataca fără greș! Pe piatră s-au rostogolit cîteva fructe și legume! Sînt șocat!
– Mă crezi cumva o vrăjitoare care a prevăzut întîlnirea asssta și, intenționat, a pusss în rucsssac de-ale gurii? Ca sssă te…momeassscă?? Ha, ha, ha! Păi, după cum și tu îți poți da ssseama… sssînt două fructe și două legume mici. O pară zemoasssă, o rodie plusss un nap și un morcovel dulce! Gussstare pentru o sssingură persssoană… care ține la sssiluetă! Mai am ceva, numai pentru mine.
Scoate la iveală, dintr-un buzunar al rucsacului, o cutie. Îi deschide capacul. Înlăutru zăresc două… ouă!
– Sssînt crude. Le-am furat, recunosssc. Ouă de găină… dintr-o fermă…
– Îți plac ouăle crude?
– Sssînt excelente pentru corzile vocale.
– Corzile vocale?
– Am grijă de ele. Sssînt sssolissstă!
– Ce zici?
– Cîntăreață, ca sssă pricepi mai bine.
Mă uit dacă nu cumva cutia în care îmi țin saxofonul a devenit transparentă. O fi dibuit instrumentul și pe muzicianul din mine, iar acum încearcă alt vicleșug. Dar cutia e neagră ca smoala, nimic nu se vede prin ea.
– Știu ce înseamnă o solistă.
– Poate nu-ți place muzica.
– Ba îmi place!
– Eu cînt o muzică mai ssspecială.
– Și care-i muzica aia specială?
– Jazz… mai alesss bluesss…
M-a lăsat fără replică.
Mamă, ce ochi are șerpoaica! Se unduiesc în ei valurile mării.
– Cum ar fi sssă-ți pun și eu întrebări?
– Pune.
– De unde ai apărut aici, pe malul mării? Sssimt că ești ssstrăin…
– Simți bine. Vin dintr-o țară îndepărtată.
– Și acolo de unde vii, liliecii nu ssse hrănesssc, cumva, cu sssînge?
– Ahaaa. Mă înțepi cu vorbe. Da, unii se hrănesc cu sînge. Familia mea, de exemplu. Cu excepția mea! De aceea am plecat. Eu sînt fructarian!
– Pe bune?
Șerpoaica izbucnește într-un rîs ca un tril. Ceva nu-i tocmai în regulă cu mine. Ființa asta mă cam zăpăcește.
– Pe bune. Acum am ajuns. M-am oprit să mă odihnesc.
– Atunci coboară fără teamă. Ți-o fi și foame. Te invit la masssă.
Cu mici ezitări, planez pînă jos lîngă piatra pe care s-au împrăștiat fructe și legume. Miros bine, sînt proaspete, apetisante.
– Pe mine mă cheamă Vico.
– Pe mine mă cheama Sssarisssa.
Un nume ca susurul unui izvor care curge printre pomi încărcați cu fructe aromate și grădini cu legume și stupi de albine cu miere parfumată. Imaginația mea o cam ia razna. Oboseala călătoriei să fie de vină?
Încep să mușc, cu poftă și într-un ritm necontrolat, din pară apoi din rodie. Sarisa sparge, pe rînd, cele două ouă și le bea conținutul cu atenție, ca pe o licoare magică. Apoi se uită la mine și chicotește.
– Pe la colțurile gurii ai stropi de rodie! Parcă ar fi sînge!
– Păi, așa îi păcăleam pe ai mei. Mai exact, pe tata, cînd zburam noaptea cu familia prin țarcurile animalelor. Cele care dormeau adînc erau înțepate, fără să fie trezite din somn. Mama știa că eu, de fapt… cu rodiile…
– Așa sssînt mamele. Așa sssînt femeile, mult mai înțelegătoare. Știu pe pielea mea…
– Cum adică?
– Uite, Vico, ce propun! Sssă fim sssinceri, de la bun început, chiar dacă abia ne-am cunossscut.
– De acord.
– Și eu am plecat de acasssă. Tot din aceleași motive.
– Încep să te cred…
– Nu puteam înghiți broaște, șoareci, șopîrle ori… lilieci. În ssschimb, fructe și legume, da! Ssspre uluirea tuturor. Insssecte, uneori…
– Ca și mama!
– Sssînt o adevărată excepție! N-am auzit sssă mai exissstă vreun șarpe vegetarian! Lilieci care ssse îndoapă cu fructe și nectar, întîlnești aici dessstui.
– De aceea am și venit.
– În Mirabelia avem doar două anotimpuri. Vară și toamnă.
– Asta-i grozav!
– Și sssînt livezi cît vezi cu ochii! Oh, ssscuze! Știu, liliecii au vederea mai ssslabă.
– Pînă și la acest capitol sînt diferit de ai mei. Văd foarte bine. Și nu am păr pe picioare, cum au tata și frații, nici aripi albe.
– Nu e frumosss sssă ai păr pe picioare!
– Și nici gheare.
– Iar eu am două brațe sssubțirele! Le ssscot cînd vreau, precum melcii cornițele. O adevărată curiozitate de care familia nu prea era încîntată, mai alesss tata…
– Ca și tatăl meu! Ce coincidență! Aici trăiesc doar vegetarieni?
– Trăiesssc și carnivori, și animale de pradă, în munți. Sssînt minoritari. Cei mai mulți sssîntem vegetarieni, erbivori și, cum zici tu, fructarieni. Sssună… dulce cuvințelul ăsssta inventat de tine!
Mamă, ce zîmbet are șerpoaica! Și ce glas! Pînă la urmă, tot mă va ameți. Teama s-a evaporat și nici nu-mi mai pasă. Dacă am riscat să zbor pînă în Mirabelia, pot risca mai departe. Pentru ea am și eu o surpriză amețitoare.
– Prin urmare, pîndesc și aici pericole.
– Mai puține decît în alte ținuturi. E un popor mult mai îngăduitor.
– Mai tolerant.
– Bine zici. Ești deștept!
– Și talentat!
– Zău? Sssînt tare curioasssă sssă-ți dessscopăr talentele.
– Ghici ce am în cutie?
– În valiza aceea dreptunghiulară? Ce sssă ai? Lucruri de-ale tale adunate-n grabă, înainte de-a părăsssi casssa părinteassscă. Așa am făcut și eu.
– N-ai ghicit. În cutie este un sssingur obiect. Oh, scuze, n-am vrut să te imit, așa mi-a ieșit, zău, fără să vreau.
– Termină cu ssscuzele. Mă amuză, de ce sssă mă sssupăr! Ba chiar consssider că mi-ai făcut un compliment.
Deschid capacul. Saxofonul își revarsă strălucirea, ca eliberat după o lungă captivitate. Sarisa încremenește cîteva clipe, cu privirile pironite în interiorul cutiei.
– Nu cred.
De emoție, trupul ei devine aproape transparent. Se apleacă asupra saxofonului. Alunecă pe suprafața lui, în sus și în jos, într-o mîngîiere șerpoasă, cu un zîmbet fermecat pe buze. E vrăjită. Apoi își înalță căpșorul, ca o cobră. Se ridică încet și se oprește în fața mea. Mă privește fix. Ce ochi splendizi! Verzi cu străluciri galben-aurii! Simt cum mă topesc, cum mă scurg în ei.
– Tu cînți la sssaxofon?
– Da… eu cînt. Mai ales bluesuri…
– Ești… real?
– Adică ?
– Sssau eu am adormit la sssoare, iar acum, de fapt, visssez! Visssul unei amiezi de vară.
– Nu visezi.
– Ai coborît din cer?
– Chiar din cer, nu. De sub nori.
– Atunci pot sssă te ating… sssă mă conving…
– Dacă vrei.
Risc maxim. Fie ce-o fi, îmi zic. Dacă mă înghite, și-a jucat rolul pînă la capăt. O actriță desăvîrșită, iar eu un prost desăvîrșit. Asta e! Parcă-l aud pe tata bombănind, așa-i trebuie micului tembel fructarian, dacă nu m-a ascultat…
Sarisa își înclină capul, lent, spre mine. Am înțepenit. Se apropie, se apropie, se apropie… Ca o pală de vînt, buzele ei ating buzele mele. În clipa următoare revine, fulgerător, pe piatra plată.
– Noroc că ai mîncat rodii, chicotește șerpoaica. Ți-au parfumat ressspirația.
Nu comentez. Mica ei ironie e inofensivă. Mă simt deasupra norilor. Într-al nouălea cer.
– Dacă vrei, îți cînt.
– Chiar mă gîndeam sssă te rog.
Iau saxofonul în brațe. Buzele îmi sînt deja umezite, pregătite să înceapă. Sunetele înlănțuite curg din pîlnia aurită. Sarisa se leagănă ușor, într-o parte și-ntr-alta. Dansează? Evit s-o privesc. Mă concentrez asupra instrumentului.
O aud cum murmură, după mine, cu jumătate de glas. Învață melodia. Glasul îi devine tot mai puternic, cu cît o memorează mai bine. E muziciană, din cap pînă-n vîrful cozii! Repet frazele melodice și prind tot mai mult curaj. Pornesc improvizațiile.
Sarisa se ridică pînă la înălțimea umărului meu. Pe piatra plată sîntem ca pe o scenă. În fața noastră, publicul. Valurile înspumate ale mării, scoicile, crabii, pescărușii care s-au oprit din cîrîit, peștii care-și ițesc capetele printre valuri, briza caldă și sărată, meduzele, algele, vapoarele pe linia orizontului oprite să asculte și ele!
Sarisa se unduiește ca o liană, iar murmurul ei se transformă în cuvinte. Mă uluiește! Bluesul pe care-l cînt este unul instrumental, nu a avut niciodată un text! Apare șerpoaica Sarisa, îl pune pe cuvinte și devine solistă! Eu și saxofonul de aur trecem pe locul doi! Ce voce!
Pe malul mării albassstre
Chiar dacă sssuflă vîntul sssălbatic
Niciodată nu am sssă refuz
Sssă dansssez cu un băiat sssimpatic
Un bluesss, un bluesss, un bluesss…
Ssstrivim fructe aromate
Ssstropii se lipesssc de-auz
Dar ce ne passsă, dansssăm mai departe
Un bluesss, un bluesss, un bluesss…
Asssta mereu voi cînta
Un bluesss vesssel ori mai trissst
Alături de iubitul meu
Cît timp rezissst
Cît timp vom exisssta…
Întrerup șirul sunetelor scurse prin pîlnia saxofonului. Mă întorc spre Sarisa și completez, mîndru de rimă:
– Mereu noi vom bluza!
Mai suflu două note și gata!
– Ce-ai spus?
– Profesorul meu de saxofon a inventat cuvîntul a bluza…Cu accentul pe a !
– De la bluesss!! M-am prinsss! Îmi place la nebunie!
Bag saxofonul la loc și închid cutia. Valurile mării se zbat, pescărușii au început gîlceava, vapoarele au plecat, iar mie îmi ghiorăie mațele. Auzul fin al șerpoaicei sesizează, spre jena mea, semnalele.
– După o lungă și o obosssitoare călătorie, te cuprinde foamea, zice. Gussstarea mea ți-a ajunsss doar pe-un canin. Zburăm pînă la mine. Locuiesssc aproape, într-o ssscorbură ssspațioasssă..
– Zburăm?
– Ca sssă nu pierdem timpul și sssă nu leșini de foame, mă voi urca pe cutia sssaxofonului și-ți ghidez zborul pînă acolo. Sssînt ușoară, am grijă de sssilueta mea, după cum ssse vede.
– Nici o problemă. Mai rezist.
M-am străduit să am zborul lin. Am planat des, cu multă atenție să nu scap cutia în jurul căreia Sarisa se încolăcise de cîteva ori. Mă ghida cu precizie, de parcă toată viața și-o petrecuse în aer! Pădurea era deasă. Coroanele copacilor fremătau ca niște valuri uriașe, verzi.
Scorbura se afla în trunchiul unui arbore cu brațe noduroase. Am aterizat pe marginea ei. Sarisa alunecă, rapid, de pe cutie, înainte să-i dau drumul din brațe.
– Ssscorbura mea e împărțită în trei încăperi. Assta e prima și cea mai mare. Camera de zi. Dincolo e dormitorul. Mai puțin important pentru tine. Alături e bucătăria. Iar lîngă ea, o cămară de-a dreptul simpatică!
Am zîmbit. Numai Sarisa e în stare să spună despre o cămară că e… simpatică! Cu asemenea ochi și asemenea voce, îi este permis orice!
– Hai să ți-o arăt!
Cămara cea simpatică era plină cu borcane de toate mărimile, aranjate, artistic, pe rafturi alături de sticle lunguiețe ori dodoloațe. De asemenea, fructe și legume uscate înșirate pe crenguțe subțiri ca niște ghirlande. Aerul era încărcat de miresme năucitoare.
– În borcane sssînt dulcețuri și compoturi. În sssticle sssiropuri, totul îndulcit cu miere, am prietene printre albine, își au fagurii prin apropiere. Iar pe crenguțe, te-ai prinsss, fructe și legume ussscate. Alege. Repede, pînă nu leșini de foame!
Are și umor șerpoaica, nu doar voce.
M-am pus pe mîncat. Am ales dulceață din flori de salcîm și de smochine. Compot de gutui și de mandarine. Am ronțăit fructe uscate. Am băut sirop de maci sălbatici și de trandafiri. Am exagerat, recunosc. Nu m-am putut abține. Drept urmare, cînd am terminat, am căzut, pe loc, într-un somn adînc.
– Ai mare noroc!! Tocmai sss-a eliberat una la cîțiva copaci mai încolo. Hai repede, pînă nu ssse ocupă. E o ocazie unică. Putem exersssa împreună. Ssse va naște un duet faimosss!
O scorbură mai mică decît a ei, dar pentru mine e de ajuns. Am unde dormi și studia. Fără șerpoaică, n-aș fi găsit atît de repede un adăpost. Un adevărat noroc pe capul meu s-o întîlnesc încă din prima zi a sosirii mele.
Un snop de raze pătrunde în scorbură. Pe pielea de smarald a trupului Sarisei răsar ghirlande de pete aurii.
– Formația noastră trebuie să poarte un nume.
– Vico și Sssarisssa.
– Mai bine… Sarisa și Vico!
Petele aurii sînt pline de viață. Pulsează ca niște stele.
– De acord. Rămîne Sssarisssa și Vico.
– Am vecini de treabă?, întreb.
– În general, da. Fiecare cu mofturile lui, ca vecinii. La început te vor privi cu neîncredere. Dar faptul că ai deja o prietenă pe care o cunosssc bine, te ssscutește de prea multe întrebări.
– Mulțumesc. Întîlnirea noastră întîmplătoare e pentru mine un mare dar!
– Și pentru mine. Unde găssseam eu așa un sssaxofonissst!?
Petele de soare se subțiază. Acum arată ca niște valuri aurii de culoarea mierii pe trupul de smarald al șerpoaicei. Am picat într-o mare admirație față de ea! Ca musca-n compot! Te pomenești că m-a vrăjit! Cine știe ce plante magice amestecă în siropurile ei. Mă scutur, să-mi revin. Reușesc.
– Ți-e frig?
– M-a trecut, așa, un fior…
– Din cauza obossselii.
– Păi, am dormit la tine…
– Acela o fossst un preludiu. Te lasss sssă te odihnești pînă dimineață. Mîine trebuie sssă ajungi la curtea împăratului.
O privesc mirat.
– Ce să caut la curtea lui?
– Orice ssstrăin care ssse ssstabilește în Mirabelia trebuie sssă ssse prezinte la curte. Împăratul vrea sssă-i cunoassscă, pe fiecare, persssonal. Vei primi, curînd, o înștiințare.
– De unde știe el că am apărut, taman aici, în codrul des ?
– Ochi exissstă pretutindeni, Vico, chiar dacă nu ssse văd. Știe! Încă de la primele fîlfîiri de aripi pe care le-ai făcut deasssupra Mirabeliei. Dar te sssfătuiesssc sssă nu aștepți înștiințarea.
– Adică?
– Te prezinți mîine la curte, cum am zisss. De bună voie și nesssilit de nimeni!
Rîde șerpoaica de propriile vorbe. Ce rîs! Clinchete de clopoței!
– Ca la cununie.
– Treaba essste ssserioasssă, gata cu glumele.
– Nici nu știu unde e palatul.
– Te conduc eu. Va fi și regina de față.
– Regină? Zicea-i de un împărat.
– Exact. Ai auzit bine. Mirabelia essste condusssă de un împărat și o regină!
– Sună neobișnuit!
– Nu pentru Mirabelia. Și tu ești un… neobișnuit. Împăratul Sssumat și regina Lopa. Ea essste o gazelo-antilopă, iar el un rinocer masssiv cu blană, ca o maimuță păroasssă. Are un nasss… cît o pară uriașă!
– Pare o pereche hazlie și mai puțin potrivită.
– Mirabelia essste țara toleranței. Sssau cel puțin își dorește sssă fie. Iar primul exemplu în acessst sssensss îl dă cuplul împărato-regal!
– Încă o veste bună pentru mine.
– Azi ai fossst copleșit numai de vești bune. Acum, la odihnă! Te trezesssc eu dimineață, dormi fără griji.
Așa am făcut. Am dormit fără vise. Ba, mint. Am visat marea. Printre valurile ei domoale, sălta o sirenă. Avea un trup lunguieț, de culoarea smaraldului, ochi minunați și un zîmbet strălucitor.
(fragment din volumul în curs de apariție la editura Polirom Junior)
