Viața între vis și realitate

253 vizualizări
Citiți în 9 de minute
Luminița Rusu, Viața prin lentile groase, Paralela 45, Pitești, 2023

Sînt cărți care încep în allegro vivace și-o țin tot așa pînă nu te mai conving, altele o pornesc în andante molto cantabile și te învăluiesc constant în tonul și ritmul acesta pînă te adorm, altele se rostogolesc de la primele pagini în presto prestissimo și te bombardează de la început cu scene șocante în speranța că te vor impresiona, dar ele se dovedesc a fi doar clișee (copiate după cele din filmele hollywoodiene) al căror efect este acesta: pînă la urmă te plictisesc și lași deoparte cartea definitiv. Nimic din toate astea nu se întîmplă cu cartea despre care voi vorbi în rîndurile următoare.

Pe Luminița Rusu o cunosc de mai multă vreme, profesează în domeniul farmaceutic și în timpul liber… scrie proză. A publicat două volume de povestiri, iar de curînd un microroman, Viața prin lentile groase (Editura Paralela 45, 2023), lansat la Festivalul Internațional de Carte Transilvania, festival din al cărui grup organizatoric face parte. O cunosc bine și afirm, fără ezitări, că este un om de un altruism uneori de-a dreptul… enervant. O zic cu simpatie, desigur. Dar acum nu despre om vreau să scriu, ci despre scriitor (de parcă scriitorii n-ar fi tot oameni…!). Povestirile publicate anterior sînt bine scrise, cu atenție la micile detalii, cu subiecte „domestice” ale căror ascunse conotații autoarea le descifra într-un stil lipsit de agresivitate, bine temperat, atins din cînd în cînd de o atmosferă poetică și de-o tristețe duioasă, aproape melancolică.

 Hm, am mormăit cînd i-am văzut noua carte și am citit titlul, păi dacă te holbezi la viață, la lume prin lentile groase, mai mult ca sigur riști să o vezi deformată! Sartre afirma cum că el se uită la lume „prin gaura cheii”. Mă rog, asta se și poate vedea din scrierile lui eseistico-filosofice, cum că privea lumea prin diferite găuri. Dar acum este vorba despre proză, despre o autoare care scrie proză cu plăcere, deloc „încrîncenată”, cu adevărată bucurie! Bine, bine, înseamnă că și cititorilor ar trebui să le provoace aceeași… bucurie, mi-am zis și am purces la citirea romanului. După primele pagini însă, aflu că Mioara Postolache, medic de profesie, a venit la cabinetul Emiliei, fosta ei colegă de facultate, deoarece are… cancer! O clipă m-am blocat! Asta-mi lipsea, o carte despre bolnavi de cancer, despre saloanele din spitale, mai urmează să apară niște violuri, niște descrieri detaliate despre abuzuri în copilărie, hărțuieli sexuale și alte subiecte asemănătoare la mare modă acum! Așa mi-am zis, dar „stilul” leggermente molto veloce al autoarei m-a făcut să mai citesc cîteva pagini, apoi altele și altele…

Datele se adună în jurul personajului principal precum boabele pe un ciorchine tot mai bogat și mai strălucitor. Aflăm că Mioara s-a mutat la țară într-un sat pierdut în munți numit  Uscăței, unde soțul ei, Ovidiu, este primar, are o fată și doi băieți studenți și o casă cu trandafiri sub geamul sufrageriei. De-a dreptul idilic, carevasăzică. Iar sătenii numesc crîșma Mânăstire, fără să aibă habar de-un roman celebru scris de un autor la fel de celebru, pe nume Mario Vargas Llosa – Conversație în Catedrală – catedrala respectivă fiind, de fapt, o crîșmă! Și uite așa continuă să se deruleze cartea Luminiței într-un plăcut ritm de moderato cantabile cînd, dintr-odată, apare disonanța! Un acord care răstoarnă brusc totul, te azvîrle într-alte tonalități. Pe eroină o cheamă, de fapt, Mioara Ardelean și este căsătorită de douăzecișidoi de ani cu medicul Vlad, și nici vorbă de primar, sat Uscăței, căsuță cu flori etc. A avut un accident în urmă cu ani de zile și de atunci trăiește între vis și realitate, se află internată într-un sanatoriu la psihiatrie… Din acest punct, romanul continuă pînă la sfîrșit pe două planuri, în două armonii diferite, nu atît în stil, cît în conținut, ca poveste. Autoarea a găsit un „truc” cu care îți ține curiozitatea trează pînă la capăt.

Cartea este un balans între vis și realitate, uneori atît de fin făcut încît poți confunda ușor realitatea cu visul, și invers! Este un amestec armonic ingenios dozat care-i oferă cititorului ocazia să cunoască mai multe personaje secundare foarte bine creionate (Nina Balerina sau moș Vasile Surtuc, de exemplu) doar din cîteva trăsături, fiecare cu povestea vieții lui, plus o imagine exactă a unui sat din zilele noastre atît de democratice, plus o atmosferă aparte, plină de neliniști, dar și de speranțe. Cum spuneam, din cînd în cînd umorul discret „garnisește” allegro ma non tropo replici ori descrieri („…și Cioran m-ar înveseli mai mult decît tine…”, „…cînd ajungi cu el la orizontală, își pune întîi hainele împăturite pe scăunelul de lîngă pat, să nu se șifoneze…”).

Jocul diverselor tonalități, ca un joc de oglinzi într-un parc de distracții, înșelător și incitant totodată, continuă pînă la sfîrșitul cărții, un sfîrșit deschis așa cum îi stă bine unei scrieri valoroase. Te pune pe gînduri și te face să te întrebi, aproape filosofic: Deci, cum e viața? Iar răspunsul nu este cel ferm precum al lui Calderon de la Barca – Viața e vis. – ci mai degrabă: Viața e un balans între vis și realitate!

Cu această a treia ei carte de proză, Luminița Rus ni se arată ca o prozatoare de certă calitate, care cu siguranță ne va surprinde plăcut cu viitoarele ei scrieri.

Radu Țuculescu (n. 1 ianuarie 1949, Tîrgu Mureș, crescut la Reghin) este romancier, dramaturg și traducător din limba germană. A absolvit Conservatorul „Gheorghe Dima” din Cluj, secția vioară. A publicat romane – Ora păianjenului (1984), Degetele lui Marsias (1985), Umbra penei de gîscă (1991), Povestirile mameibătrîne (2006), Stalin, cu sapa-nainte! (2009), Femeile insomniacului (2012), Mierla neagră (2015), Măcelăria Kennedy (2017), Femeia de marțipan (2020), Crima de pe podul Garibaldi (2022) – și volume de teatru – Ce dracu’ se-ntîmplă cu trenul ăsta? (2004), Bravul nostru Micșa! (2010). A primit premii naționale și internaționale pentru proză, teatru, traduceri și film de televiziune. Cărțile sale au fost traduse în Germania, Italia, Franța, Ungaria, Austria, Cehia, Israel, Serbia, Ucraina, iar piesele de teatru au fost jucate în cehă, maghiară, engleză, ebraică, italiană, franceză.

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Critică”