În latina târzie pulsio însemna, printre altele, „respingere” (ce idee…), iar pulsionis exprima în general posesia, înţeles atât de îndepărtat, în anul de graţie 2019, de pulsiunea (datorată „forţelor bio-psihice inconştiente”) care îl împinge pe Virgile să se precipite spre trupul lui Laure-Pascale ca un energumen („persoană posedată de demon”, după teologii catolici), nu cu scopul de a obţine profitul juisării, ci de a-i veni în ajutor, fiindcă îngerul însuşi l-a implorat să o facă, pradă poate unui acces de indolenţă…
Foarte puternică această pulsiune, pentru că îl face să-şi piardă echilibrul în alergare, trecătorii îl văd cum cade (râsete), Virgile îşi arată dantura ca de zăpadă (băiat bine crescut, se scuză râzând), se ridică, îşi reia cursa ca un ponei stârnit de patimi, va îndrăzni cineva să spună aşa ceva despre un mare scriitor care se duce în audienţă la Ministerul Culturii?
Zece metri, nicio maşină, niciun obstacol, cinci metri, solitudinea chelnerului de la cafeneaua Palais Royal îi sare în ochi, doi metri, e atât de rapid…
În fine, o ţine în braţe, o ridică, „pană fără aripă”, un gând feroce îi trece prin cap, frumuseţea asta e la cheremul lui…
Nu e momentul, Virgile…
Totuşi, sânul i se odihneşte în mâna lui ocrotitoare…
Chelnerul de la cafeneaua Palais Royal se uită atât de apatic la el…
În holul imobilului duhoarea îţi încinge nasul (miasmă de bucate asiatice), numele de pe cutiile poştale dansează, dansează, Virgile o lasă din braţe, o sprijină de perete, îi caută în poşetă: Laure-Pascale Frise…
Laure-Pascale Frise? Influenţatoarea? A female influencer? Nu se poate! Imposibil! E nedrept…
„Nu, doamnă, e din cauza căldurii… Dacă m-aţi putea ajuta cu uşa de la intrare… Da, bineînţeles, la etajul cinci. Merge ascensorul? Nu există ascensor…”
Purtat însă de pulsiunea supranaturală care îl locuieşte, să urce până la cinci cu trupul ei în braţe e o pură plăcere, un adevărat exerciţiu de admiraţie pe scara cam îngustă a raiului, urcând întortocheată până la etajul cinci.
A lyfestyle influencer woman, deci, o „poetesă a viitorului”, o „vizionară” feerică a reţelelor, o „regină” a „contouring”-ului, specialistă în „smoky eyes” şi „style traveller”, întotdeauna senzuală şi aplaudată („bust de vis”), lacomă de orice fel de „buzzer”, ştiind când să-i facă pe toţi ceilalţi să saliveze după fericirea ei, „green and vegan friendly” şi pe deasupra „cruelty free”, împărtăşind valorile cool, ceasurile Votch, de pildă, ca un bun fan de „sneakers şi castele” ce e, sugerându-ne „doza cotidiană de inspiraţie”, ca să putem „depăşi clişeele, prejudecăţile” şi să vedem fericirea mamelor „glam”, adevărate poeme preppy-chic încarnate, super cool, we buy!
De efeb sunt muşchii ce poartă frumuseţea, graţie obraznică…
La etajul trei, pauză, tablou al iubirii, caricatură de Piéta: femeie leşinată strivind genunchiul salvatorului ei, transpiraţie şi expresivitate, frumoasa şi specimenul, decor de scară de imobil vetust, poetul e fiul Evei, bărbat în trompe-l’œil, frază de doi lei, fiţi îngăduitori…
„La naiba, stă la ultimul apartament din bloc…”
Să căutăm iar în poşetă. Aha… Cheile apartamentului…
Intră. 40 de metri pătraţi. O lasă uşurat să-i alunece din braţe pe canapeaua Poltronèsofà.
Nu, nu se va întâmpla nimic care să facă din povestea asta o carte poliţistă. Virgile e un băiat mai mult decât civilizat; vreau să zic că, singur cu o femeie, preferă să se arate intimidat, dacă aţi şti de câte ori a domolit-o pe doamna Rasteau ca să nu îl confunde cu zmeul de taică-său… Aşa că o mănâncă din ochi cuminte pe Laure-Pascale, îndobitocit de efort, roşu la faţă.
„Numai să nu se trezească… Să nu se trezească… Să nu se trezească niciodată…”
Nu tuşi, nu-ţi trage mucii, nu sufla, nu respira… Un adevărat tigru la pândă.
În sufrageria micului apartament universul e ticluit mai mult decât eclectic: Maison Bourgeois, Carré Blanc, Au Nid Douillet, Atmosphera, chiar şi un pic de GiFi, un şemineu de piatră, multe, multe reviste despre natura egoistă a creaturii contemporane şi mai ales portretul lui Laure-Pascale, care domină TOTUL, cu chipul în fierbere, în toate culorile luminii, Virgile îl priveşte cu gura căscată, răpit…
În sufrageria ipotetică a imaginarului, acelaşi Virgile proiectează o cină în doi impecabilă. Laure-Pascale va deschide însă ochii şi îl va vedea alături, dormind, mascul în stare apoplectică, trandafiriu, la început va refuza să admită că atrage nebunii şi animalele, apoi va sări pe telefon şi va suna la poliţie, dar se va răzgândi repede, fiindcă e încă foarte, foarte cald afară: până o să ajungă poliţia va fi moartă, violată, cu braţele fracturate, cu chipul tumefiat, plin de sânge ruginit, cu sânii zgâriaţi, jupuiţi, mirosul de sex va împuţi sufrageria…
Nu suntem însă aici în vârtejul unei cărţi poliţiste. Laure-Pascale va deschide ochii şi va remarca trupul în plin abandon şi dezagreabil al unui abrutizat cu zâmbetul pe buze, mascul în stare apoplectică, trandafiriu.
„Poate că trag nebunii la mine”, îşi va zice înainte să înhaţe telefonul, ca să cheme poliţia, desigur. „Ăsta chiar doarme…”, îşi mai spune, deci nu o poate viola, nu îi poate jupui sânii, nu poate sări cu pumnii pe ea şi nu-i poate mutila chipul graţios de influencer girl…
Până când memoria îi revine. Şi urlă.
Atâta doar că Virgilul doarme serafic pe nemaipomenita Poltronèsofà; şi-a salvat prinţesa căzută în leşin, e deci sleit, rupt, stors… În plus, mai şi visează.
Iar în visul lui ea strigă la el, fiindcă în visul lui nu o poate salva, e mai mult decât aghesmuit de alcooluri şi tămâiat de ierburi halucinogene, iar Laure-Pascale urlă în continuu la el.
„Pentru că la mine în vis femeia frumoasă nu e răsplata generozităţii mele…”, se nelinişteşte el, tot în vis.
Dar asta nu-l împiedică să persevereze în filmul lui oniric; la urma urmei din ce sunt alcătuite aceste amintiri difuze, ambigue, poate false, atât de familiare poetului narcisist? Dintr-un incident îndoielnic, unul din multele, prin care numai poeţii ştiu să se fălească în amurgul carierei.
(„Am reuşit chiar să întind mâna să o mângâi, am făcut totul ca să nu alunec sub masă, dar să mă ridic, ca şi cum ar fi fost un accident neînsemnat, ce eufemism, mai degrabă să râzi galben, ca un îndrăgostit părăsit la semafor cu un buchet ridicol de gladiole în braţe, iar să îi cer iertare, ce insolenţă, mai ales că frumosul meu costum alb, pe care atâtea cocktailuri s-au vărsat… Numai că ochii ei verzi, imenşi… Nu, ochii ăştia nu trebuie să se închidă, altminteri unde aş mai dormi eu pentru totdeauna?… Primeşte-mi delirul, iubito, pe plaja ţării de nicăieri, unde nimeni nu e vinovat de nimic şi unde dragostea se trăieşte fără oprelişti. Acceptă-mi, please, cântecul nebun pe care l-am învăţat în paradis înainte de a mă naşte, e sărutul pur la care visezi din adolescenţă, de dinainte încă să cunoşti trupul străin şi murdar al altuia, uită aroganţa, ajută-mă să mă ridic ca să-ţi dovedesc iubirea mea de foc…”)
Amintirea este o obligaţie vitală chiar şi pentru un imbecil, un baraj psihic fără de care imbecilul ar fi modelul de geniu al poetului…
Apoi, cu deget fin, imaginar, trecându-i peste pleoape, Laure-Pascale îl trezeşte. Virgile se uită la ea speriat şi încearcă să o ia la fugă, dar cade, îşi striveşte nasul de gresie, în fine, fără să facă nici cel mai mic efort de a se ridica se exprimă cu o voce de bou tânăr:
„Chemaţi pe cine vreţi dumneavoastră, dar nu poliţia! Sticleţii mă scârbesc, îi reneg, băţoşenia lor e obscenă! Vă rog… Vă…”
„Mă ce…, Virgile? De ce mă hărţuieşti? Ce cauţi în casa mea? Ce vrei de la mine?”
„Îngerul pe care l-am văzut în vis dumneavoastră sunteţi, dumneavoastră m-aţi chemat în ajutor, eu pe dumneavoastră vă venerez, că sunteţi o femeie frivolă sau nu, că purtaţi ciorapi de cocotă la bal… Dar nu voiam să zic asta, vă rog să mă scuzaţi… Trebuia, deci, să vin în ajutorul dumneavoastră, să vă salvez… Vocea din întuneric, pe care am auzit-o cu toţii în metrou, ea m-a călăuzit…”
„Dar de ce anume şi de cine să mă salvezi, dragă Virgile? Nu cumva de TINE ar trebui eu să fiu salvată? Ai intrat în apartamentul meu fără să te fi invitat, după câte ştiu…”
„Chiar nu vă amintiţi? V-aţi pierdut cunoştinţa în faţa imobilului…”
„Eram îngrozită… Ştiam că mă urmăreşti, te simţeam în spatele meu, dar să te văd venind ca un taur în călduri spre mine… Şi maioul ăsta roz… După aia, când ai căzut şi trecătorii au râs de n-au mai putut, era în rictusul tău un fel de semn al prostiei care ar fi oripilat până şi porumbeii…”
„Pardon… O femeie ca dumneavoastră nu poate pretinde că are dreptul de a-şi sparge capul şi dinţii fără să savureze paradoxul… Laure-Pascale Frise, influencer girl…”
„Virgile Rasteau, poetul…”
„De unde ştiţi? Eu nu v-am spus nimic despre mine. Sunt chiar atât de celebru? Sunt chiar atât de util patriei?”
„Caută perversul şi ai să-l găseşti fără să cotrobăi…”
(Marelui Virgile privirea i se aprinde ca de focul masculului îndreptăţit.)
Dar e atât de conform regulilor de bună creştere acest Virgile, iar zâmbetul lui atât de (cel mai floral din Paris, dar asta ştim deja) poetic-debil, inofensiv… Şi vorbele lui, câtă lipsă de bravadă… Ce pupăză franţuzită nu i-ar da un loc de muncă în patul ei?
„Nu e prea plauzibilă povestea ta, Virgile, iar eu nu sunt influenţatoarea care crezi tu că sunt; din păcate, nici tu nu eşti poetul care crezi că eşti. Ridică-te, prăpăditule! Uite-te bine la mine. Cine te-a pus să mă urmăreşti? Vandal? Alfred Adam? Răspunde!”
Ar vrea el să răspundă, într-o asemenea situaţie însă, acuzat, culpabilizat, incriminat (după o conversaţie atât de îmbătătoare), nu îi mai rămâne decât reacţia peştelui teleportat pe lună, care dă din buze cu tenacitate, căutând apa. Frisoane dezagreabile îl arată cu ochi de faun, unde e citadinul lasciv, îmbrăcat în roz? Să te tot gândeşti la academicianul răpit şi torturat de o haită de ţărănoi fanatici, la faţa lui „nemainaivă”, ar zice Proust, exprimându-i astfel demnitatea infantilă…
Aşa că pune buza, de parcă ar vrea să arate ca un cal chinuit.
Într-o astfel de situaţie… el pune buza?
Excedată, Laure-Pascale Frise, influencer woman, îl pălmuieşte. Pentru un spirit fin, duhul insipid al poetului este întotdeauna o tăcere neruşinată. Fiindcă principiul deprecierii poetului nu are în comun cu principiul întâi al termodinamicii decât deprecierea, pedeapsă infamantă care duce la privarea de vis. Poetul este un infirm ignorat de duhul corectitudinii politice.
Aşa că Virgile se smiorcăie (obligaţie de serviciu, maladie profesională). Îmi pare rău, dar nimeni nu mai face astăzi apel la natura civilizată a unei femei arătând că ştie să plângă. Pariziencele adoră, iubesc şi adoptă bărbatul care joacă teatru, teatru de calitate, nu comedianţii de joasă extracţie, răi de gură şi plini de tupeu.
„Înţeleg că nu ai telefonul la tine ca să nu poţi fi localizat… Unii sfârşesc rău din prea multă candoare, de pildă pentru că şi-au uitat smartfonul acasă. Dar tu… Tu ai o reputaţie, ai gusturile tale de lup singuratic, metoda ta, numai a ta… Îţi place suferinţa înjositoare, nu?”
„Ce-ar fi să vă calmaţi un pic? Să terminăm cu joaca asta obositoare, acum suntem chit… Fotografiaţi-mă, filmaţi-mă, puneţi totul pe reţele şi să terminăm…”
„Am făcut-o deja, micul meu Virgile. E timpul acum să îţi implori vocea tutelară… Eu o voi ruga din tot sufletul să nu te asculte. Până la urmă o să te vindecăm de ulcerul cerebral care te chinuie.”
„Nimeni nu se vindecă prin tortură.”
„Serios? Şi ce ai de gând să faci? Să-ţi iei zborul pe fereastră? Uşa e închisă cu cheia, iar cheia e la mine în chiloţi.”
„Simplu. Mă scuz ceremonios, vă dau doi pumni în faţă, recuperez cheia şi plec.”
„N-o să ajungi departe. Poliţia îţi va găsi amprentele pe cheie.”
„Poliţia nu va găsi niciodată cheia.”
„Se va şti însă cine m-a ucis, fotografia ta e pe toate reţelele. Am povestit totul.”
„Poliţia nu îţi va găsi niciodată cadavrul…”
„?…”
„Pentru că nu va exista niciun cadavru.”
„Aha…”
„Asta dacă nu mă vei ucide tu prima.”
„În cazul ăsta nimeni nu-ţi va găsi vreodată cadavrul.”
„?…”
„Pentru că nu va exista niciun cadavru.”
„Dar se va şti cine m-a ucis, fotografia mea e pe toate reţelele. Ţi-ai ilustrat povestea cu profesionalism…”
„Şi atunci cum facem? Cine îl va omorî primul pe celălalt? Am nişte stricnină, sulfate for veterinary use, merge bine cu un pahar de cidru… Dacă şoarecii o apreciază, de ce nu şi tu?”
„Nu eu sunt cel care te va ucide, Laure-Pascale.”
„Serios? Mai e vreunul în casă care visează la fundul meu pe Poltronèsofà?”
„Ştiam de la început că nu am nici cea mai mică şansă… Înţelege odată că mă aflu aici ca să te salvez.”
Limfaticii, care simulează comportamental poezia, himerici, uzează toţi de aceeaşi poveste: nu posesia trupească, nu asta îi interesează pe ei, sufletul, dreptul de arendă asupra sufletului, asta e noima, ţelul umbletului lor pe lume, fereşte-te, deci, de specimenul care nu lucrează în publicitate şi nu face sport, acum însă Laure-Pascale e cea care înţelege distincţia, dischilinirea, cum se zice prin Maramureş, osebitura. Mai bine să se gândească la renta ei lunară, dacă mai are vreo importanţă.
„Scumpul tău domn Vandal o să se înfiinţeze aici ca un câine turbat.”
„E sărbătoarea bufonului în călduri?”
„Va veni aici ca să te omoare.”
„De unde ştii?”
„E deja la uşă…”
„?”
„Laure-Pascale, fantomă nimfomană, de ce nu vrei să îmi deschizi?!”
(fragment din romanul Amorexia, încă nepublicat)
