Pigmalion

Cristian Mandache era enervat. În viața lui nu pomenise asemenea tâmpenie: să apelezi la un detectiv ca să-ți găsească nevastă! Tipul însă insistase exasperant de mult să se întâlnească față în față pentru a discuta despre „misiunea” aceasta, cum ținea să numească o treabă la care el nu se angajase, iar până la urmă, pentru că ăla promisese să plătească „ședința consultativă”, acceptase.

Nu era deloc curios să îl cunoască. Ceva îi repugna la el din capul locului. Vocea mieroasă de la telefon, poate. Sau poate treaba pe care i-o propunea în sine. Era în ea ceva oarecum degradant pentru meseria de detectiv. Nu se lămurise încă ce…

Cioc-cioc-cioc! Până și bătutul lui la ușă suna enervant.

— Intrați! răcni bărbătește Cristian din spatele biroului șubred, prăfuit. Și se mai răcori.

Pe ușa deschisă cu timiditate își făcu apariția un creștet grizonant tuns periuță de sub care explorau lumea doi ochi căprui în care înota o bunătate prea izbitoare ca să o iei de bună. Obraji mai degrabă palizi, cam supți, o mustăcioară cenușie a cărei pedantă îngrijire probabil lua ceva timp în fiecare dimineață.

— Intrați, domnule! se răsti Cristian cât putea de primitor…

În cameră se strecură întreaga siluetă. 42-45 de ani, în principiu bine clădit, dar cu o alură întru totul flască. Un flăcău tomnatec-moluscă. Din specia aia căreia îi transpirau permanent palmele. Cristian se ridică de la birou să îl întâmpine.

— Titus Stan. Îmi pare bine, grăi molusca.

Strângerea de mână îi confirmă detectivului bănuiala. Se șterse imediat, discret, de turul pantalonilor.

— Luați loc! arătă Cristian cu palma către canapeaua gri uzată din capătul micii încăperi. Așadar. Ce vă aduce la mine? Spuneați ceva la telefon despre o căutare de persoană, făcu el puțin pe prostul. Dispărută?

Titus Stan râse ușor stânjenit.

— De fapt, încă neapărută! ridică arătătorul ca pentru a semnala ceva deosebit de semnificativ.

— Cum așa? Ia spuneți.

— Să vedeți… Am ținut să ne întâlnim personal înainte de lansarea misiunii, ca să vă explic situația mea pe îndelete. E important. E foarte important pentru mine.

Cristian nu făcu decât să dea din cap, ascultând. Individul părea și totuși nu părea țicnit.

— Vedeți dumneavoastră, eu sunt un om credincios. Și cred în primul rând că Dumnezeu ne-a hărăzit fiecăruia o pereche pe acest Pământ. Perechea. Eu o caut de douăzeci de ani, și nu doar prin țară, ci și prin străinătate am fost, și încă nu am găsit-o. Deși am fost atent, am ținut ochii întotdeauna bine deschiși. N-a apărut, n-am găsit-o… Dar sigur există undeva, acolo, lăsată de Dumnezeu mie și doar mie, iar gândul că mi-ar putea trece viața fără să fiu în stare s-o găsesc mă înnebunește! Nu pot accepta așa ceva, nu trebuie să las să se întâmple asta!

Omul se opri să tragă aer. Era vizibil emoționat de propria pledoarie. Îl fixă pe Cristian cu ochii lichizi și rosti solemn:

— Vă rog să mă ajutați!

Detectivul tăcu în mod deliberat câteva momente. Apoi plescăi sec:

— Îmi pare rău! Încercați pe internet. Sau anunț la ziar.

*

Insistențele lipicioase care urmaseră!… Lamentările, tânguirile, implorările prelungite, cât îl condusese de la canapea la ușă și îi încasase onorariul pentru consultație… Era ceva profund nedemn, profund nebărbătesc în toate astea. Lui Cristian aproape că-i venise să-l ia la bătaie, înainte să-l împingă mototol afară.

Acum, că trântise ușa în urma lui, se simțea și satisfăcut, dar și vinovat. Se lăsă greu pe scaunul ergonomic desfundat de la birou și își aprinse o țigară. Trase în piept. Îl intriga că îl tulbura. Omul acesta. Nu-și motivase în niciun fel refuzul față de el. Ce să-i fi spus? Că nu-l putea suferi, instinctiv? Că-i era antipatic? Că pur și simplu îi cădea prost?

Pe la jumătatea țigării, ajunse să se întrebe cu gravitate dacă se purtase etic cu, în fond, acest potențial client. Dacă disprețul visceral pe care i-l trezea molusca nu încălca serios normele deontologice la care altminteri ținea atâta. Dar… la dracu! Treaba pe care i-o cerea nu era de adevărat detectiv. Normal era să i se ceară să urmărească neveste (sau soți), să le spioneze și documenteze infidelitățile, să pregătească muniție pentru divorțuri nepăgubitoare etc. Normal era să i se ceară să caute tinere răpite, să răscolească cloaca dubioasă a peștilor de cartier, să salveze adolescente din lumea interlopă. Normal era să i se ceară să găsească copii dispăruți de-acasă, să scotocească în universul mocirlos al rețelei de canalizare a Bucureștilor, să scoată la lumină băieți și fete căzuți sub sclavia vreunui aurolac ajuns despot în împărăția aceea insalubră. Dar nu s-o facă pe pețitorul! Auzi, tu, perechea!… Dar ce era el, astrolog care să-nvârtă horoscoape până se nimerește să-ți iasă-n cale norocul?

Da, asta îl irita la treaba propusă de Titus Stan. De-aia era degradantă pentru un detectiv adevărat. Ce mai!… El, Cristian Mandache, nu era codoș. Punct.

Două alte țigări mai târziu, învârtise chestiunea pe toate fețele și aplicase iritării sale alifia autoprescrisă a lui „dar dacă…?” Dar dacă totuși accepta „misiunea”? Era uneori bine să mergi împotriva propriilor porniri, putea aduce un plus de stăpânire și de cunoaștere de sine. Era o formă de autodisciplinare. În plus, cine știe ce-ar fi putut descoperi în postura asta mai degrabă de mag care face să se întâmple destinul, care transpune în realitate hărăzeala de care pomenea dom’ Stan molusca?

Adevărul era că prea multe alte comenzi nu avea în momentul de față… Iar flăcăul tomnatec, în vâltoarea implorărilor, apucase să lanseze promisiunea unui onorariu frumușel. Poate-ar fi fost chiar distractiv? Să-i caute perechea? Neputându-se hotărî dacă merita să se-apuce de treaba asta ca exercițiu de voință, din curiozitate sau din plăcerea de a-și bate puțin joc de moluscă, Cristian duse mâna spre telefon. Își aprinse o ultimă țigară și rămase cu degetele bătând darabana pe ecran.

*

— Vă sunt realmente recunoscător că v-ați reconsiderat decizia, afirmă solemn Titus Stan în timp ce își depunea cu grijă fesele pe canapeaua gri desfundată.

— Suntem, deci, de acord că onorariul va fi de 1000 de lei pe zi, da? îl atenționă inflexibil Cristian, decis să fie cât mai mârlan.

— Exact.

— Bun! Acuma să-mi spuneți… Titi. Pot să-ți zic Titi, da?

— A… de ce nu? Nimeni nu mi-a mai…

— Acuma să-mi spui, Titi, cam ce îți dorești tu, de fapt.

— Sigur. Știu exact ce vreau!

Flăcăul se poziționă deodată înviorat pe marginea canapelei, cu spatele drept și bărbia înainte, de parcă s-ar fi pregătit să susțină un solo pe-o scenă desigur bine luminată în mintea lui.

— Ăă… să îți notezi, te rog! îndrăzni molusca.

— Lasă, că țin minte! pară imediat Cristian.

— OK. Vreau să fie brunetă. Păr lung sau scurt, nu contează, dar cârlionțat! De fapt, nu mai lung de linia mandibulei, hai maxim până la baza gâtului, nu-mi place părul lung în scurgerea de la cadă, n-aș suporta…

— Deci brunetă creață, păr de lungime medie. Ce altceva? 90-60-90, pun pariu!

— A, nu. Să știi că nu sunt din ăia. Perechea mea e brunetă tocmai fiindcă brunetele sunt tipe cu capul pe umeri și picioarele pe pământ, cerebrale, cu bun simț, fără fițe, nepițipoance, și-așa… 

— I-auzi! făcu Cristian. Molusca chiar îl intriga.

— Da. Și eu asta îmi doresc. Deci corpul nu mă interesează să fie de mare model. Perechea mea e o brunetă, da, senzuală, însă mai degrabă rotunjoară, pentru că așa nu neapărat că se pricepe la gătit, dar e sufletul casei, eu așa zic. O femeie durdulie nici nu se preocupă excesiv să fie fatală, să arate superbine, e la locul ei, mă-nțelegi…

Cristian nu putu să nu zâmbească subțire și să nu clatine ușor din cap. Flăcăul tomnatec continuă însă cu neabătută fervoare.

— Toate astea sunt importante, dar cel mai important este profilul moral! Iar acum chiar te rog să notezi!

— E-n regulă, am memorie foarte bună, rezistă Cristian.

— Ăăă… în calitate de client plătitor te rog!…

Molusca avea tupeu! Cristian ezită, bătăios, câteva momente, apoi, nevenindu-i lui însuși să creadă ce făcea, apucă un carnețel și un pix de pe birou și luă poziția de scris.

— Perechea mea este jovială, bine dispusă și generoasă. (Apropo, să cauți în special din zodia Leului!) Râde des și cu poftă, iar când râde se luminează casa!… Ea se poartă bine cu vecinii, îi ajută pe bătrânii din bloc, iar împreună suntem o echipă grozavă la făcut fapte bune! Cu mine se poartă cu naturalețe absolută. Nu mă răsfață în mod excesiv, mai gătesc și eu, facem treabă în casă în tandem, nici nu mă bârfește cu prietenele, de fapt nu are pic de răutate în ea, îmi semnalează însă derapajele și mă persiflează drăgăstos tot timpul. Ne place să ne tachinăm…

Cristian își ridică o clipă privirea din carnețel, unde oricum se hotărâse, răzbunător, să mâzgălească cerculețe și linii, și constată că ochii Titusului efectiv străluceau. Tipul era transpus. Radia fericire.

— Diminețile ne bem cafeaua împreună, făcându-ne planul pe ziua respectivă. A! Nu înainte de a face dragoste. Ne place să facem dragoste atunci când zorile trag cuvertura nopții de pe corpul lumii. Ne căutăm mâinile și ne găsim gurile în lumina trandafirie a…

Cristian își drese glasul zgomotos. Și sugestiv. Titus păru să se dezmeticească.

— Perechii mele îi place să facă dragoste în zori. Ne luăm, deci, cafeaua împreună, dimineața pe la 9, în weekend, iar apoi faptul că nu suntem în mod bolnăvicios dependenți unul de celălalt ne permite să ne vedem fiecare de treaba lui, eu mă retrag în bibliotecă să citesc (sunt cercetător la Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, apropo, iar ea are o ocupație complementară, idealmente arhitectă, deși poate să fie și mai modestă, gen casieră, în niciun caz în Resurse Umane!), eu studiez, deci, iar ea poate vorbește la telefon cu prietenele, poate se uită la un album de fotografii vechi, își urmează vreun hobby, mă rog. Fapt e că după prânz ieșim în oraș la un pahar de vin la un local liniștit, cu caracter, alea îi plac ei foarte mult, sau la o plimbare prin parc, unde ne ținem totdeauna de mână, cum îi place ei, sau la vreun film, dar sub nicio formă la cinema la mall, nu poate suferi vulgaritatea mallurilor, ci la un cinematograf clasic, cu lume bună și filme de calitateee…

Individul rămase cu ochii concentrați asupra unui punct care îi scăpa lui Cristian. Două-trei clipe. Suspans. Apoi adăugă:

— … poate franțuzești!

*

Îl taxase pe moluscă o zi întreagă doar ca să se gândească cum avea să planifice „misiunea”. Nu c-ar fi făcut-o cu scopul expres de a-l jecmăni. Efectiv simțea nevoia să dedice câteva ore bune conceperii unei strategii și a unui mod de lucru pentru treaba asta. În cele din urmă, spre finalul zilei, ca un slujbaș cinstit, îl sunase și conveniseră așa: el, detectivul, avea să strângă date, să selecteze profilurile care corespundeau cerințelor, să obțină acordul doamnelor selectate de a se întâlni cu clientul și să alcătuiască o listă scurtă de candidate, pe care să i-o prezinte lui Titus la fiecare sfârșit de săptămână. Luni-joi muncă de cercetare și/sau teren. Vineri, o jumătate de zi hârțogăreală (lista, nume, poze, date de contact), cealaltă jumătate întrevedere cu dom’ Stan, să îi dea raportul. Conveniseră ca, după înmânarea listei săptămânale, sarcina evaluării doamnelor listate să o preia molusca, urmând ca, atunci când, în urma unei întâlniri, hai două cu ele, considera că și-a găsit perechea, să îl anunțe imediat pe Cristian, iar misiunea să fie considerată încheiată. Cu un bonus de succes final de 5000 de lei.   

Pe lângă asta, lui Cristian îi luase ceva timp să își facă propriul plan de acțiune și să identifice cea mai eficientă și, dacă putea fi vorba de așa ceva, onestă abordare față de doamnele-țintă. Iar cum de undeva trebuia să înceapă, începu cu o listă de abonate single de la Orange și încă una de la Vodafone, via niște amici care lucrau acolo. Nu tocmai legal, dar… un punct de pornire concret. (Nu-l întrebase pe Stan dacă perechea lui era la Orange sau la Vodafone, căci, dus cum era, ar fi fost în stare să aibă și-n privința asta o preferință fermă!) Urmaseră ceva săpături și pe la Institutul Național de Statistică, tot printr-o cunoștință, ca și pe la un număr de notariate, în căutare de necăsătorite și de divorțate. Pornind de la părul brunet cârlionțat, abordase până și saloanele de coafură frecventate de femei cu venit corespunzător grupului-țintă, adică mediu spre mare. Iar rezultatele începuseră, treptat, să apară.

Dacă identificarea candidatelor nu se dovedise neapărat anevoioasă, delicată rămânea abordarea lor; intrarea în legătură, primul contact. Cristian hotărâse să se recomande cinstit, cu nume, prenume și profesiune, și să le spună că era vorba de o perspectivă matrimonială alături de un domn cult, manierat, sensibil, de vârstă mijlocie, cu o situație materială stabilă etc. (în fine, îi făcea moluștei un portret cât mai măgulitor). Apoi le întreba dacă ar fi dispuse să poarte o discuție preliminară despre această perspectivă. Evident, de multe ori i s-a trântit telefonul în nas. I-au auzit urechile destule proteste indignate și chiar ocări. Și a fost în câteva rânduri amenințat și făcut să se simtă ca un răufăcător. Dar câteva doamne au fost totuși de acord să îl întâlnească într-un loc public care le inspira siguranță și să asculte ce avea de spus.

Treceau săptămânile, ocupate. Ore și ore de convorbiri cu femei care, deși se declarau neplăcut surprinse de felul în care fuseseră căutate și găsite, se arătau până la urmă suficient de înțelegătoare față de aspirația clientului lui, suficient de binevoitoare pentru a-i acorda unui detectiv o oră din timpul lor, și suficient de deschise pentru a se lăsa „profilate”. Cristian avea vaga senzație că se îmbogățea cu ceva – și nu era vorba de banii lui Titus Stan.   

*

— Am înțeles. Următoarea: vă place să vă plimbați?

De câteva minute citea conștiincios întrebări de „preselecție” de pe lunga listă pe care și-o pregătise pe baza fantazării aceleia memorabile a moluștei, la începutul relației lor contractuale.

— Îndeosebi când cățelul meu are vezica plină!

Își ridică ochii mirat către bruneta creață cvadragenară de-alături. Aceasta izbucni în râs, sănătos. Prima lor discuție preliminară durase fix trei minute, la Universitate, „la coada lui Mihai”. El îi explicase încă o dată situația în câteva fraze (celibatar intelectual, căutare via detectiv, perspectivă matrimonială etc.), ea răspunsese doar „Mă gândesc”, îi întorsese spatele și dispăruse în mulțime. Acceptase după câteva zile această a doua discuție preliminară cu el, la Bruno, pe Covaci, iar acum râdea până și cu ochii, așezată lângă el la masa de lemn brun.

— Zău așa!… Îmi recitați școlărește întrebări prefabricate de pe un carnețel. Clientul dumneavoastră e cam tocilar, mi se pare…

— E… foarte metodic, bâigui detectivul, nu fără a se fâstâci.

Femeia replică doar printr-un zâmbet cu capul ușor înclinat a mustrare. Privind cu fermitate spre carnețel. Cristian îl închise și îl așeză pe masă.

 — Îmi place să mă plimb în special când burează. Toamna târziu. Când în parc nu vezi decât oamenii răzleți scoși la aer de câinii lor și parcă fiecare copac desfrunzit poartă amintiri.

Cristian miji ochii.

— Avem atât de multe amintiri, nu credeți? Nu mai suntem tineri…

Ochii femeii, de culoarea murei coapte, îl priveau cu un amestec de tristețe și încredere, fără umbră din stânjeneala aceea juvenilă care te face să eviți privirile autentice ca pe niște medicamente prea puternice. Cristian clipi intimidat, dar îi susținu privirea. Înțelese fără amânări inutile: se îndrăgostea.

Nora Valerian își plecă ochii și își privi mâinile așezate pe masă ca niște cearceafuri proaspăt călcate.

— Dacă am învățat ceva în patruzeci și ceva de ani de viață, este să întind mâna spre ce vine bun, adevărat și frumos către mine, atunci când vine.

Murele, pe rugul lor intens, căutau iar să i se uite în suflet. Într-o secundă, lui Cristian i se strânse inima. În următoarea, trase aer în piept. Întinse mâna, culese atent palma femeii în căușul format ca pentru a prinde apă și o duse la buze.

*

Cristian Mandache nu și-a încasat niciodată bonusul de finalizare cu succes a misiunii. Deși a continuat să îi caute lui Titus Stan perechea chiar și după ce el și Nora au devenit iubiți, molusca făcea ce făcea și reușea să nu fie 100% convins că vreuna dintre doamnele propuse de detectiv, pe care le întâlnea și evalua personal, era cea căutată.

Până la urmă, Cristian a abandonat misiunea. Apoi și-a abandonat și meseria, care nu-i mai făcea nicio plăcere.

Acum, aproape opt ani mai târziu, stătea în biroul ticsit de cărți, revăzând notele din dosarul clientului pe care îl aștepta la ora 11. Își ridică privirea din hârtii, își scoase ochelarii și își masă ușor pleoapele. Redeschise ochii și și-i plimbă peste titlurile bine cunoscute de pe rafturile bibliotecii și peste diploma cu sigla Colegiului Psihologilor din România, înrămată și expusă acolo unde o puteau vedea până și cei mai neîncrezători clienți. Trase un pic cu urechea la chicotele ce răzbăteau din sufragerie, unde Nora și Catinca făceau edificii sofisticate din Lego. Iubita lui părea extrem de hotărâtă să îi transmită fetiței tainele meseriei ei, dacă, desigur, aceasta arăta talent pentru arhitectură.

Rămase puțin cu ochii în gol. Ciudat și totodată parcă amuzant: ori de câte ori avea un moment de respiro în care își contempla mulțumirea, i se strecura în minte un sentiment de vinovăție față de Titus Stan. Pe undeva, deși știa că fără temei real, simțea că îl înșelase, că poate îl privase de ceva pe moluscă. Nu pregetase să-i împărtășească Norei senzația asta, în câteva rânduri. Ea însă zâmbise, îl sărutase pe creștet și îl îndemnase, cu spiritu-i practic caracteristic, să nu se gândească la Titus Stan „mai mult decât e cazul”.

— Că poate ce voia de fapt era să caute. Nu să găsească…