Mă scutur de zăpada de pe glugă și intru în bancă, unde mă întâmpină, ca de obicei, cu un zâmbet larg, domnul Nerva. Are probabil peste 50 de ani, dar se ține bine, e încă destul de suplu și vioi. Ochelarii borcănașe îl fac să semene cu un broscoi. E amabil cu toată lumea care îi cere ajutorul. Completează chiar documente sau îi ajută pe oameni să le completeze. Într-o zi era în fața băncii la țigară și doi turiști l-au întrebat ceva. Le-a arătat mai întâi pe harta pe care cei doi o aveau în mână, apoi s-a îndepărtat de bancă, mergând cu ei în direcția pe care o căutau. Una dintre angajatele băncii a ieșit să-l strige și l-a apostrofat – mai în glumă, mai în serios – că nu e birou de informații turistice, ci agent de pază.
Domnul Nerva mă cunoaște deja de când vin aici și are mereu chef de conversație. Mă ține de vorbă cât timp aștept pe scaun ca persoana din fața mea să termine de vorbit cu doamna care mă va prelua. Dinspre cutiuța care îi servește drept birou și în spatele căreia uneori îl văd ațipind, se aude muzică în surdină. Mi s-a recomandat ca meloman ce ascultă muzică bună, clasică.
Uneori comentează câte ceva despre persoanele care intră în bancă, dacă le cunoaște sau a observat la ele ceva ce i se pare deosebit. Se apropie și îmi șoptește ceea ce lui îi par secrete doar de el știute, ca o femeie bârfitoare ce se plictisește la serviciu. Comunicativitatea lui e spontană și relaxată.
Azi mă ia în primire de cum intru pe ușă.
— Fată frumoasă, ce faci?
Își deschide nasturele de sus la haina uniformei de lucru și-mi arată pata de sub axilă.
— Sunt în călduri, nu mai pot, pune mâna să vezi cum am transpirat. E dată căldura prea tare și mi-aș scoate haina, să rămân în cămașă, dar e un control.
Zâmbește mândru și-mi arată pe telefon o poză cu un nou-născut cu figură confuză.
— Sunt tare fericit că am o nepoțică de două săptămâni, noră-mea a născut. Mai trebuie doar să-l însor pe copilul cel mic. Are 25 de ani și se încăpățânează că vrea să se bucure de copilărie.
Îi dau dreptate fiului, dar domnul Nerva e ferm convins că la maximum 28 de ani trebuie să te căsătorești, că apoi nu te mai ia nimeni. Apoi, și mai fericit, mă anunță că în septembrie iese la pensie.
— Îmi iau băbuța și mergem și noi la mare, la munte.
E într-adevăr foarte cald în comparație cu vremea de-afară, așa că îmi dau jos geaca și rămân în pulover, pe scaun.
Intră pe ușă o doamnă blondă și îl întrebă pe domnul Nerva unde poate plăti o rată, iar el îi arată casieria, politicos ca întotdeauna. Apoi se apropie de mine și-mi șoptește:
— De ce-or vrea toate brunetele să fie blonde? Că noi, bărbații, suntem atrași de pielea brună. Blondele plac la arabi, negri și țigani.
Nu-mi place unde bate conversația asta. Dar domnul Nerva pare pregătit să-și dea toată silința să mă convingă. Stă sprijinit într-un cot de colțul biroului său, în uniforma pe care scrie Romsegur, și cele două pete concentrice de transpirație de la subraț se văd acum mult mai bine. Probabil nu arăt destul de convinsă de teoria sa a atracției sexual-rasiale, așa că vine aproape de mine, se apleacă și-mi șoptește conspirativ:
— Eu am lucrat la o revistă pentru bărbați și pozam acolo o grămadă de femei dezbrăcate. Pe blonde trebuia să le dăm cu ruj și pe sfârcuri și jos, că nu se deosebea de restul pielii, erau albe din cap până în picioare.
Mă uit insistent spre doamna care trebuie să mă preia. În sfârșit vine să vorbească cu mine, îmi spune să revin mai bine mâine pentru semnătură, că altfel voi sta prea mult să aștept, că mai are destulă treabă cu clienta din fată. Îi mulțumesc și mă îmbrac să plec. Nerva îmi zâmbește și-și prelungește gluma deja trasă de păr:
— Unde vrei să pleci? Nu pleci, tu stai aici, cu mine, haha! Lasă, că am auzit că trebuie să vii și mâine, ce crezi?
Îi spun la revedere și mă îndrept rapid spre ușă, încercând să-mi șterg din minte imaginea lui, transpirat, în fața unei blonde dezbrăcate, pe care o dă cu ruj pe sâni.
Merg cu pași hotărâți spre Muzeul Național de Artă Contemporană, grăbită să nu întârzii la performance. Vântul spulberă zăpada de pe dealul din fața Casei Poporului și o aruncă peste zidul ce încercuiește clădirea. În fața scărilor de la intrarea în muzeu e un troian imens format din zăpada dată la o parte pentru parcarea câtorva mașini. Atmosfera idilică e completată de trei câini vagabonzi care se joacă în zăpadă lângă o mașină. Unul dintre agenții de pază stă lângă ei și-i privește. Dă impresia c-a ieșit să-și scoată câinii la „răhățeala” de seară și pare ușor încurcat când mă vede.
La intrare abia mă descurc să-mi dau jos toate hainele, fularul, geanta și tot ce mai trebuie scos și trecut prin controlul demn de-un aeroport de elită. Mă ajută, amabil și aici, domnul de la pază.
Lumea boemă nu se înghesuie pe frig și vifor la MNAC, dar câțiva au ajuns totuși, în taxi sau cu mașinile personale. Trei domnișoare tunse asimetric, vopsite în varii nuanțe de verde, albastru, roșcat și roz, în haine de blană și pantaloni cu imprimeu leopard, având în mijlocul lor un tânăr cu haină de blană roz, stau pe canapea, așteptând să-și facă intrarea la evenimentul care întârzie mult. Prind doar un capăt al discuției, venind dinspre domnișoara vopsită roșcat-vulpe:
— Până și eu, care sunt de o profunzime aproape ilegală, mă uit la seriale!
Conversația are potențial, dar tocmai ni se face semn că putem intra la performance. Corpul micuț, perfect, curat, pielea mată, cu reflexe lucioase, se potrivesc frumos cu albul postamentului pe care e așezată artista și cu goliciunea sălii. În încăpere, în afară de nudul Reginei, se mai află o doamnă care filmează, o tânără fotografă și un domn cu mustață, înalt și corpolent, îmbrăcat într-o geacă de fâș albastră.
Bărbatul stă cu spatele la femeia goală, întinsă, ca și cum nu ar vedea-o. Se uită la o ușă pe care e lipit semnul de acces interzis. Privirea i se mută apoi în sus, la sistemul de iluminare sau la un detaliu din tavan pe care eu nu-l văd. Apoi se întoarce și privește spre corpul întins și inofensiv din fața lui și pare rușinat de goliciunea sa. Nu-l poate privi așa cum îi cere convenția artistică a performance-ului, ca pe un obiect de cult. Peste câteva minute îl aud adresându-se nemulțumit custozilor care împart foaia cu informațiile expoziției. Zice ceva de primire cu mere, ca la Maramureș. După accent, probabil de acolo și vine.
Regina dezbrăcată își ia jertfa pentru cele câteva fotografii pe care i le-am făcut pe furiș, căci mă tai la arătătorul mâinii stângi în foaia-program a expoziției. O tăietură din aceea fină și usturătoare cum numai hârtia știe să facă. Gustul propriului sânge în gură se potrivește cu imaginea video în care artista își scrijelește pe pulpa piciorului stâng cuvântul PERRA (în argou hispanic ar fi CURVĂ), amintire a torturilor la care au fost supuse multe femei în Guatemala, înainte de a fi ucise, în timpul regimului dictatorial.
Mă hotărăsc să văd și expoziția de la etajul unu și tot aștept să vină liftul aflat undeva în coborâre, mai jos. Aud o bufnitură și voci de femei alarmate vorbind din lift. Încep să cobor pe scările de serviciu, dar cum ieșirile ce dau spre sălile de expoziție sunt blocate la etajele inferioare, ajung direct la parter. Liftul căzuse, într-adevăr, cu două femei în el. Din fericire, nu foarte de sus, de vreme ce femeile par speriate, dar întregi. Încerc să ajung la etajul unu cu celălalt lift. Nu reușesc din prima, fiindcă lumea îl cheamă fervent la 3 sau la 4.
Așadar, fără să vreau, mă plimb cu ceilalți, ajungând „liftier”, cum mi se adresează un tip burtos, care acum câțiva ani m-a agățat seara, în timp ce așteptam autobuzul de la Universitate, arătându-mi un „catalog” cu câteva modele, mai mult sau mai puțin dezbrăcate și încercând să mă convingă să-i pozez. Nu-și amintește, cred, de mine și mă întreabă convivial:
— Ăștia nu dau și ei un vinișor, ceva?
La ieșire, una dintre doamnele care supraveghează sălile de expoziție, foarte simpatică și vorbăreață, mă întreabă cum mi s-a părut. N-așteaptă și își răspunde imediat singură:
— O femeie întinsă, cu un smoc ditamai, nah. Dar nu i-o fi frig dezbrăcată, i-or fi pus ceva dedesubt?
Recunosc că la asta nu m-aș fi gândit. Femeia vede lucrurile realist și practic, dincolo de toate pretențiile artistice.
— E un calorifer, dar cam departe de postamentul pe care stă artista.
— Păi nu e bine să fie multă căldură, că ăștia cică emană mirosuri.
Singura asociere între căldură, corpuri și mirosuri emanate care îmi vine în minte e cea cu cadavrele. Doamna se referă însă la oamenii cu pielea mai închisă, deși, după standardele mele, artista din Guatemala e chiar albă. O Albă-ca-Zăpada în varianta ei postmodernă.
Ies și viscolul îmi suflă în față zăpada de pe vasta câmpie albă din fața muzeului. Senzația e plăcută într-un sens ușor masochist și rămân blocată în fața panoului strâmb, pe jumătate înfundat în zăpadă, pe care scrie PARCARE MNAC. O mașină de deszăpezire lucrează la lumina felinarelor. Încă puțin să mai fi nins și camera de supraveghere de la intrare, așezată cam la nivelul genunchiului, ar fi fost îngropată. Pe latura pe care merg, vântul spulberă turbat troienele de peste zid. Abia mă țin pe picioare, dar mă minunez de coloana de ninsoare de deasupra mea, ce-mi dă senzația unui tunel de zahăr.
