/

Cinematic Dystopia

Discurs incoerent de mistică și erotism

Start
384 vizualizări
Citiți în 31 de minute

femeia își toarnă cerneală albastră peste sînii mari, rotunzi ca două baloane umflate cu heliu de pe care zîmbește Mickey Mouse și își flutură urechile, șoricelul cere aplauze, se apleacă, așteaptă, admiratorii bat din palme în timp ce ea mai umple o călimară pe care și-o varsă iarăși peste sfîrcurile întărite de iarna pe care eu o văd de ani de zile doar alb-negru… nimic nu e mai simplu decît o iarnă aspră fără culori, cu sobe pe care dorm motanii amețiți de fumul din horn, morcovul sîngeriu al omului de zăpadă își pierde și el culoarea, devine taciturn, porcul tăiat în bătătură plînge cu lacrimi înghețate, nu mai adună nimeni grăsimea în ligheane pentru a face săpun de rufe… sar cîinii în lanțuri și urlă înfometați după o coajă de mămăligă… femeia e slabă ca un cui și îmi atinge fața cu sînii ei albaștri, cu sfîrcurile care stau să se spargă, au formă de țurțuri ce ar dori să se topească sub limbă, poartă un palton rupt în coate pe care i l-a dăruit o mătușă de-a mea… eu mă tot mut de pe un scaun pe altul, bag lemne în foc, îmi crănțăne cenușa printre dinți și nu mai știu de ce m-am trezit astăzi cu fața boțită, am senzația că sînt pe altă planetă, respir sacadat, aproape că plutesc datorită căldurii și sfîrcurilor din palton, nu pot înțelege de ce iubește femeia atît de tare cerneala albastră pe care și-o varsă peste tot… mă uit la ea, ea se preface că nu-mi simte privirile, mi se umflă pantalonul nefiresc de tare și de repede, arsurile din stomac nu-mi dau pace și caut plicurile cu lichidul acela albicios-prăfos care știe să mă calmeze și să-mi adoarmă urletele din jurul ficatului… se așază lîngă mine, mă învelește cu paltonul, se lipește de corpul meu, simt deodată foame de carne, de piept albastru, o văd cum întinde mîna după un ciot pe care îl bagă în sobă, i se ridică sînul pe care încerc să-l ling cu sfială, e prea mare, rotund, mă intimidează, mă sperie, sînt un sălbatic ce nu a gustat niciodată cerneala proaspătă de pe piele… afară ninge cu fulgi mari ca niște pufuleți, stă cineva acolo sus și taie pungile cu lame ascuțite lăsînd fulguiala să ne acopere… așa scriu toți poeții ninge ca-n povești, dar în poveștile lor nu există femeia asta slabă ca un cui care își acoperă sînii cu un palton vechi, cîrpit, care abia reușește s-o-ncălzească… scoate două punguțe de ceai din buzunar și mi le dă, am apă fierbinte în ibric, acopăr cănile, așteptăm să iasă sufletul din ierburi, timp în care reușesc să o privesc în ochi – valuri turcoaz din jurul insulelor grecești, limpezi, adînci – ape pe care stau bărcile într-o nefirească încremenire… sorb din ceai, mă mîngîie pe frunte, reușesc să iau un țurțure sub limbă… nu mai ninge, s-a oprit, vin nori de ploaie acum și va curge apă pe noi… așa arată un vis incoerent, e o preumblare care mă face să transpir abundent și să urlu după un prosop cu care să mă pot șterge… mi-aș dori să plec într-un loc știut doar de mine, să pot fi din nou copil cu cheia de gît, să-mi julesc genunchii în boscheții din fața blocului, cu mingea la picior, să cumpăr borș acru de la vecina de la scara doi, bătrîna aceea cu care crescuserăm toți și care nu mai știa să moară… cînta la balalaică și mai avea un acordeon mititel pe care îl chinuia atunci cînd avea la bord un pahar de vin în plus… sunetul acordeonului îl asociez mereu cu nopțile rusești, cu rușii, cu frigurile lor albe și cu sticlele de votcă, în general îmi aduce aminte de filmele acelea în care apar familii întregi îndobitocite de băutură, fără orizont, fără speranțe, văd mereu linguri care se învîrt în castronul cu borș în care plutesc singuratici cîțiva tăiței prea fierți, apartamente mici, împuțite, cu masa acoperită de o mușama jegoasă, borcane mînjite de bulion, margarină, iarăși borș, calorifere reci și batiste pline cu smîrc… m-a trimis maică-mea să bat covorul în zăpadă… am urît mereu acest obicei… urăsc paleta de covoare și femeile care stăteau în genunchi și frecau persanele cu omăt… ecranul telefonului îmi arată că e trecut de ora trei… am praf pe noptieră… îl șterg cu două degete… semnul victoriei… un bărbat alunecă pe schiuri, desenează dîre ciudate pe stratul de praf… îi este și lui frig, probabil… am un metabolism de huhurez deviant… nu-mi găsesc liniștea… mișc pernele între ele, ridic jaluzelele, păturile, mă uit la gunoierii care-și fac rondul de noapte… bușesc capacele de la containere, nu-i interesează somnul celorlalți… fluieră, urlă, ambalează motorul mașinii, din canalizări iese abur fierbinte, sub asfalt se află un ceainic imens în care fierbe lumea în timp ce eu încerc să nu mă trezesc din vis, locul acela de care aș vrea să nu mai știe nimeni… sînt nopți în care îl visez cu lux de amănunte și mă trezesc fericit, îmi construiesc o căsuță doar a mea, nu mai e nimeni în jur, pămîntul se sfîrșește destul de repede și realizez că e o insulă banală, verde, cu cîțiva copaci și un fir de apă dulce, Crusoe s-ar simți bine aici, poate că aș avea de învățat unele lucruri de la el… înfășor cu putere sfoara cheii în jurul arătătorului… se face vînăt, simt înțepături sub unghie, mi-e frică, poate voi rămîne doar cu patru degete la o mînă… ciung, timid, cu sunetul acordeonului în minte… borșul chior și batistele pline cu muci… i-am plătit eu paharul de coniac în dimineața aceea… era tot singură, cerneala de pe sîni nu i se ștersese, se așezase la o masă și îi făcuse semn chelnerului să-i deschidă umbrela mare de pe terasă… o deranja lumina prea puternică a soarelui… m-a invitat să iau loc în fața ei și m-a întrebat în ce zi a săptămînii ne aflăm… e marți, i-am zis, abia sîntem la începutul lunii și încă se simte frigul în aer, nu au înverzit copacii… nu mă interesează deloc soarta copacilor, te întrebasem doar în ce zi sîntem… mă doare capul îngrozitor și m-ar liniști senzația că ne aflăm la sfîrșit de săptămînă… am tăcut… o știam, o vedeam cum face turul cafenelelor din oraș fără să obosească, cu un aer pierdut, inexpresivă, aproape inertă în balansul ei printre copaci, alegea un scaun, cerea o cafea fără zahăr și, de multe ori, o gură de coniac pentru a acompania infuzia… fuma destul de mult… cred că într-o oră a dat gata cam zece țigări, aprindea una dintr-alta și își îndesa fumul în plămîni… își înmuia arătătorul în alcool și își atingea buzele, după care scotea vîrful limbii pentru a culege de acolo dulceața băuturii… e doar marți?… marțea este o zi ticăloasă care nu prevestește nimic bun… e mai proastă și mai rea decît lunea… nu știu dacă să mă uit înapoi, dacă să aștept sfîrșitul lumii… dar marțea nu mă convinge, e ca o femeie dezbrăcată doar pe jumătate… face cercuri pe tăblia mesei și își schimbă des poziția picioarelor… se uită la mine și își scoate eșarfa… îi privesc gîtul dezgolit, vine dintr-acolo o adiere de mentă fină… îmi place… coniacul și menta… dimineața asta promite, în sfîrșit… pe lîngă noi se mișcă niște porumbei care ciugulesc resturi de pîine căzute de pe mesele celorlalți clienți… unul mai bătrîior șchioapătă și se uită mai des la noi, cu teamă și precauție… ea își aprinde altă țigară… scutură scrumul pe jos și golește paharul… bătrîiorul prinde curaj, din două aripi ajunge pe masă și se așază pe eșarfă… i-a dispărut teama din priviri… se rotește de două ori și lasă un găinaț proaspăt pe textilă… dar nu se mișcă de acolo, nici gînd… ne sfidează de la înălțimea bătrîneții sale… își comandă alt coniac… eu vreau o cafea dublă și un pahar cu apă… mă doare iarăși stomacul… porumbelul șchiop a plecat să caute resturi în altă parte, îl văd cum se ceartă cu cei mai tineri pentru o coajă de pîine, eu îmi fac curaj să beau cafeaua fără zahăr și să-i culeg femeii dulceața coniacului de pe buze… ne încălzește soarele, vorbim despre ziua asta plictisitoare ca o femeie care nu știe să se dezbrace și cerem încă un rînd… mă duc pînă la baie să spăl găinațul de pe eșarfă… are picioare lungi, frumoase… ca un sfîrșit de săptămînă fără marți… deschid și eu ochii… dau cearșaful la o parte… m-am murdărit de albastru pe piept, pe față, pe mîini… buzele le am de aceeași culoare, iar în gură persistă dulceața coniacului… plouă fără oprire, sînt rîuri imense pe străzi, umflate, vor răbufni și vor acoperi lumea asta cu spume și crengi, cu animale moarte și cu pietre, cărnurile noastre se vor umfla și vor putrezi sub soarele care va veni după și noi nu-l vom mai cunoaște… nu mai știu a cîta dimineață este asta, am renunțat să le mai număr, doar mă trezesc, clipesc, încerc să văd viața celorlalți cum flutură după perdele, în stradă, cineva a spart vezica cerului și oamenii au rămas fără streșini… omenirea e udă, desculță, dezorientată… am visat că dorm într-un magazin de păpuși, săream dintr-un pat în altul acoperindu-mă cu pelerinele lor de ploaie, ferestrele se închideau singure, ușa era trîntită de furtuna de afară… rămăsesem înăuntru, blocat de frică, acoperit cu o pătură… păpușile aveau priviri iscoditoare, reci, se uitau la mine și mă trăgeau de mîini, îmi puneau palmele lor mici pe cap și îmi atingeau urechile care începuseră să mi se învinețească… pereții aveau doar urmele unor tablouri vechi pe care nu le mai vedeam nicăieri… în vis îmi apărea și o babă cu buzele cusute care îmi lega un fel de mărțișor de gulerul pijamalei… nu mă simt deloc pregătit să înfrunt dezastrul, nici să văd Moartea cu ochii, îmi este frică de ea și de brațele sale înghețate… mă trage așa cum un magnet aduce către miezul său pilitura de fier… baba îmi îndreaptă mărțișorul pe pijama… mă dezmiardă cu degetele ei uscate… o fi Moartea cu batic pe cap?… zîmbește ca o idioată în timp ce se învîrte în jurul meu… păpușile mă iscodesc fără jenă, s-au prins și ele de mîini și au făcut o horă în jurul patului: a venit Moartea, ai să pleci în sfîrșit, du-te și să nu te mai întorci!… le curăț mărul de pe noptieră și le întind cîte o felie… n-aș vrea să se usuce acolo… caruselul fetițelor de plastic prinde viteză, le sar rochiile de pe ele, părul li se desprinde, sînt cuprins de figurine dezbrăcate ce rîd în hohote de mine… evadează poeții din cîrciumă… magazinul de păpuși a luat acum altă formă, are mese murdare înăuntru… am băut halbe și țoiuri fără să le mai țin socoteala… îi privesc cum își recită unii altora inepțiile… își fac socluri, bîrfesc și își așteaptă cititorii să le cumpere plachetele odioase… undeva, într-o altă galaxie, scriitorii de acolo fac același lucru… se ocupă și ei cu broșuri insipide și își dau premii între ei… și rîd de-ai noștri, de lirica noastră de birt terestru… cancerul are intenții amicale la început, nu te deranjează nici măcar în somn… nu te anunță că a venit și s-a instalat… te menajează, cu alte cuvinte… m-aș fi putut împrieteni cu el dacă ar fi bătut la ușă… dacă s-ar fi șters pe picioare înainte de a-mi intra în casă, am fi putut chiar să mergem împreună la curve… dar așa, cu un nepoftit, nu te poți așeza la masă și nu poți împărți plăcerile vieții… aș vrea ca dumnezeu să aibă și el cancer… îl văd cum se întinde în pat… a pus niște bușteni pe foc și s-a culcat pe o parte, pe cea dreaptă… are grijă ca inima să i se odihnească, să nu-și pună trupul mătăhălos pe ea și să o strivească în somn… baba și-a aranjat baticul și cîntă acum la pian… păpușile s-au oprit… se uită la mine cu ochi ficși, lipiți de mărțișorul de pe pijama… una dintre ele, cea mai curajoasă, se apropie de mine și mă sărută… îmi întinde felia de măr și mi-o îndeasă între buze, trage de pijama, vrea să o rupă, să mă dezbrace… îi simt limba în gură… e fierbinte… mă excită… coboară pe piept, mi-l linge… îmi arunc chiloții de pe mine și o bag în pat… facem sex… ea transpiră, se unduiește, picioarele din plastic i se rup… penetrez un corp lipsit de membre, penisul meu intră în bucata de plastic, e destul de rigidă, mă întreb dacă himenul i-a rămas intact… dumnezeu se întoarce pe partea cealaltă și sforăie ca un motor duios care merge strună… aș linge păpușa pe buze și aș penetra-o pe la spate, dar nu mai are cap, e doar trupul din ce în ce mai țeapăn și simt că nu mai pot să intru… îmi apar mereu babe în vis, sînt inundat de apariții feminine care stau pe marginea vieții și mă trag înspre ele… nu cred în reîncarnare, nici în viețile pe care le-aș mai putea avea după moarte, apariția femeilor în vîrstă din visele mele nu o pot explica… sînt mereu palide, au carnea rece, mîinile le sînt înghețate, majoritatea au pe cap un batic pe care eu îl văd întotdeauna murdar și urît mirositor, e o constantă cu care nu m-am obișnuit încă… pe bunica maică-mii am cunoscut-o pe patul de moarte… o țineau într-o cameră cu o singură fereastră, mică și murdară, așa îmi amintesc geamul acela prin care se vedea doar lanul de păpușoi din spatele casei, respira greu și strîngea sub ea cearșaful și păturile cu care era învelită… îi duceam mereu apă într-o cană albastră din tablă și îi puneam farfuria cu mîncărică de cartofi la cap… într-o zi am intrat la ea cu cana de apă în mînă… avea o lumînare aprinsă pe măsuță… nu se mișca… nici mîna dreaptă nu a mai întins-o către cană, baticul îi era bine strîns sub bărbie și se uita spre mine doar cu ochiul stîng… rămăsese un pic întredeschis… atunci am știut că nu are rost să-i mai aduc și farfuria cu mîncare… degetul arătător era îndreptat spre fereastră… rămăsese la fel de murdară… cînd au scos-o din cameră ca s-o ducă la groapă, păpușoii nu se mai vedeau, erau doar niște cioturi galbene și uscate, găinile din curte erau bucuroase și mămăliga avea un gust nou, de mălai proaspăt, trecut prin roțile morii… au îngropat-o seara pentru că preotul mai avusese slujbe și în alt sat… înainte de a-i pune capacul i se desfăcuse nodul baticului… arăta dezmățată, așa, cu părul ieșit în toate părțile… i l-au pus la loc, o vecină i-a așezat niște bănuți pe ochi și a venit un nene roșu la față care a bătut cuiele în sicriu… pomana a ținut pînă noaptea tîrziu, au băut vin de la beci, babele din sat nu mai răcneau ca la groapă, ci doar se tînguiau în șoaptă pentru că preotul nu trebuia deranjat… era și cam surd, din ce spuneau oamenii pe acolo… eu am mai fost de cîteva ori prin camera cu fereastra mică… am văzut abia după ce a murit străbunică-mea că nu era bec în tavan… foloseau doar lumînări… sub pernă am găsit o păpușă făcută din cîrpe pe care mi-o întindea atunci cînd îi duceam cana cu apă, dar eu nu înțelegeam ce era… vedeam doar un ghemotoc murdar pe care nu voiam în ruptul capului să pun mîna… nu cred că avea cap… forma păpușii era atît de ciudată, încît nimic din ce se vedea nu semăna cu o căpățînă… preotul băuse mult și el… și ziceau oamenii că mîncase trei farfurii cu pilaf fierbinte și un castron plin cu sarmale… l-au văzut că iese repede din cameră și fuge în curte, în spatele casei, să borască… a suferit în noaptea aceea, îl auzeau cum se opintește ca să scoată din el tot orezul pe care-l mîncase și toată grăsimea din pilaf… a doua zi după pomană m-am dus în spatele casei… îmi plăcea să văd marea de cioturi galbene rămasă după tăierea păpușoilor… era acolo și pilaful borît de preot, dar am pășit peste el și m-am dus să șterg geamul de la cămăruță… s-a oprit și ploaia… aș bea o cană de cafea fierbinte… fără zahăr… și aș ține geamul deschis ca să-mi intre rîurile în pat…

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „BOX OFFICE. PROZA”