Infinitul liric

87 vizualizări
Citiți în 11 de minute
Infinitul liric

Însingurarea. 
Sau ce suntem înainte de a fi oameni.
Cu fiecare zi tradusă în haiku.
Mărginirea ca încredinţare a frumuseţii,
pentru un timp.
Argumentul cinic al copilăriei pierdute
în asfinţire.
Arta, aer lipsit de respiraţie, 
căruia nu i se returnează fiinţa.
În adâncimea gândului 
forma celenterată a soarelui.
Înţelesul neomenesc, 
pustiul luxuriant 
împreunându-se cu sine însuşi.
Infinita transfigurare a propriei imagini 
în infinitele oglinzi ale transfigurării. 
Paradisul cu plictis din umbră.
Rezerva de lumină 
deasupra unei zile în care oamenii 
s-au iubit pe furiş.
Zadarnică este orice revoltă 
împotriva zăpezilor lirice.



Infinit 

Liniştea e în afara omului, în afara vieţii, 
dincolo, dincoace.
Tăcerea e singurătate, infinit închipuit, 
cuvinte sugrumate, infirme, 
abur confidenţial de după trup, 
peste râurile deznădejdii de brută.
În tăcere dezamăgirea coboară 
până la nesfârşitul interzis,
care anulează cuvintele, 
jocul trucat cu mărgele de sticlă.
Tăcerea care se lasă după cuvântul greu, strivitor, 
este înţelesul cuvântului rostit împotriva tăcerii.
Cu gândul dragostei sau al morţii.
Înnoirea sau punerea lucrurilor în ordine, 
când nu mai ai ce să înnoieşti, 
să pui în ordine, 
este tăcerea finală. 
Totul disimulează nevoia consimţământului prost.
Cuvântul definitiv nu va însoţi omul.

Miracolul se petrece în tăcere, 
nimeni nu poate gândi miracolul,
care neagă tot ce ni se pare că suntem.
Gândirea e tăcere, 
existăm în afara gândirii, 
ca şi pulsarii, ca şi galaxiile.
Lumina e tăcere, 
drum în tăcere până la întâlnirea vederii,
când lumina devine sensul pentru care există.
Miracolul vine atunci când sensul pentru care exist 
trebuie cu orice preţ să se arate.
Nu există miracol logic, 
logica e o albastră conformitate.
Miracolul are un înţeles 
care nu are nevoie de alt înţeles ca să fie.
De aceea miracolul vine în tăcere, 
cu discreţia desăvârşită 
a lipsei de explicaţie.
Dar ce notez eu aici e o filozofie de orb.
Câte miracole ne-au justificat,
pe mai departe la fel de ignoranţi?
Viaţa este o explicaţie vehementă cu tăcerea.

Un om se poate prăbuşi în sugestiile miracolului,
în îndepărtarea tăcerii.
Explicaţia nu va fi niciodată poezia miracolului.
Miracolul face să fie ceea ce ni se pare că nu poate fi.
Ceea ce gândirea nu poate gândi decât după miracol. 
Omul vine de „unde” vine şi miracolul.
Miracolul nu ne este superior 
decât pentru că e străin de natura noastră.
Un este mai subtil decât al nostru.
Ivirea miracolului e semnul unui este 
în care nu suntem.
Un este care ne caută.
Un alt eu al lui este există în tăcere.
Ca şi viaţa pe care o trăim 
până când nu o mai putem trăi.

Miracolul este un sfârşit al neliniştii.
Un om gol 
deschizând fereastra 
ieşirii din sferă.
Şi nu fereastra desenată în aer 
cu degetul.
Fereastra ieşirii din sferă.



Infinit remuşcare

Regretul se apropie în octombrie 
de ceea ce i se cuvine.
Ochii mei nu au văzut oameni.
Oamenii închişi în trup nu pot fi văzuţi,
de aceea trupurile în care stau închişi oamenii
se lovesc, plâng, se împreunează, ucid,
se chinuie şi se bucură înaintea somnului.
În carnea fiecărui trup stă închis un om mut,
care îşi gândeşte trupul.
Nu s-a găsit loc pentru om decât 
în această maşină plină de sânge, 
de oase şi de duhoare,
obligată să trăiască.
Sunt condamnat să învăţ să gândească 
o înflorire de carne
pentru ca viaţa ei să nu semene cu a mea.
La moartea unui trup rămâne din el 
un om uzat, bolnav de chemarea că trebuie
să dispară.
Definitivul regret al gândirii este 
înţelesul pentru care trebuie să dispară.
Definitivul regret al trupului este 
sărutul după care a tânjit o viaţă,
când clipa de iubire i-ar fi adus 
pentru totdeauna
uitarea.
Viaţa mea trăieşte o lumină 
de care nu îmi aduc aminte.
Voi dispărea în ceva ce nu ştiu că sunt,
dar regretul nu va mai fi al meu.
Octombrie va fi fără trecut.
Divinul uită tot.



Neajuns infinit

Ni se pare că avem 
din ce în ce mai multe de spus,
de fapt au rămas
din ce în ce mai puţine.
Cele pe care ne interzicem 
să le rostim.
Din ce în ce mai multe.
Împotriva ameninţării,
a sentimentelor neobişnuite,
pentru care ne însingurăm.
Cu infinite ocolişuri,
ca să abolim povestea.
Fiindcă e vital să ne minţim,
ca să nu fim pedepsiţi.
Un ocean de oglinzi ondulate,
cu apele pline de adevăruri 
sibilinice. 
Au rămas din ce în ce mai puţine
de spus,
mirarea le face greu de ascuns.
Fiindcă rostind 
puţinul care ne denunţă
jocul ar înceta.
Fapt către care tindem
cu toată fiinţa  
şi neajunsul ei, 
împotriva paradisului transparent
în care nimeni 
nu mai are nimic
de spus.



Infinit 

Originea lumii e nevăzută.
În obscuritatea ei, presupunerea.
Înapoi, lumea e infinită,
câteva particule se opresc în dreptul nostru
ca să confirme iluzia.
Ce are început şi sfârşit 
e Veneţia minţii noastre.
Originea lumii nu ne priveşte.
Căutăm în întuneric cauza lui este
de parcă am căuta o pudrieră 
într-o latrină din Teleorman.

Dacă lumea are început şi sfârşit,
totul în ea e zadarnic.
Dacă nimic nu este etern,
Creatorul e doar un demiurg al uitării.
Uitarea îşi confirmă creatorul,
aduce infinitul senin în urma lui. 
Un creator nu este etern decât în uitare.
Gândurile mele nu sunt diferite de originea lumii,
dar se despart de ea 
în gândul că sunt eterne.

De aceea tot ce gândim e o fiinţă 
care nu are de a face cu lumea.
E fiinţa care nu vrea să fie, 
fiinţa din nonsensul nostru 
cu început şi sfârşit.
Fiinţa fără explicaţie, fără memorie, 
fără uitare.
Originea lumii nu e originea fiinţei.
Fiinţa e o stare eternă de a fi.
Fiinţa e o eternitate care îşi inventează creatorul.
Va fi fost posibilă originea lumii, 
dar sensul ei e sensul uitării.
Originea lumii, originea uitării.



Infinitul rival

Ce îmi închipui eu 
că scriu în viaţă
este efortul unui inconştient
de a-şi dovedi sieşi, 
în primul rând,
că este inconştient.
Nu este o înfrângere.
Este o precizare definitivă a gândirii.
Gândirea este arta inconştientului.
Îmi populez astfel inconştienţa 
cu gânduri care nu interesează 
universul.
O nostalgie cu magistrale
care duc spre nicăieri. 
O adeverire a libertăţii.
O operă rivalizând 
cu alegoria demiurgului
imaginând lumi cu certitudine efemeră, 
inocentă.
Numai o creatură inconştientă
poate da o astfel de replică demiurgului.
Satisfecit.

CLAUDIU SOARE s-a născut pe 24 martie 1969, la Ploieşti. În 1994 obţine licenţa în limba şi literatura hindi, la Universitatea din Bucureşti, cu lucrarea Sannyāsa Upanisad – psihologia renunţării; doi ani mai târziu, îşi încheie studiile de indianistică la Institutul Naţional de Limbi şi Literaturi Orientale din Paris, cu lucrarea Le réalisme mystique dans la littérature de Nagarjun. Nu va mai da curs niciodată acestei orientări spirituale. Se dedică boemei, poeziei, traducerilor din literatura franceză şi fragmentului, până la finele anului 2004, când emigrează în Franţa. A publicat volumele de versuri Psalmii Maimuţei, 1998, Bambara, 2001, Frica de a trăi din nou, 2004, Jurnalul unui crocodil ratat, 2006, Neantul îndrăgostit, 2009, toate la Editura Vinea. Agnostica trândăvie - Editura Pandora-M, 2003 – şi Nevroza metafizică – Editura Bastion, Timişoara, 2008 – sunt fructul unor meditaţii amare şi violente, cu tentă stoică, în absenţa oricărei iluzii de viaţă viitoare. La Editura Cartea Românească îi apare în 2010 romanul fantastic Nimeni sau Fumătorul de pipă. La Editura Humanitas a publicat Singurătatea lui Adam (2011), Extaz. Jurnal ingrat (2014) şi Tratament împotriva revoltei (2014). În 2016 apare Periculoasa blândeţe a vieţii (Editura frACTalia), iar în 2021 Ierarhii precare, nopţi supravegheate (Editura Junimea). A tradus din literatura franceză texte de Sade, Jean Genet, Charles Baudelaire, Antonin Artaud, Casanova, Michel Onfray, Henri Michaux etc.

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Poezie”

Dublu sonet

Plimbându-ne cu pas uşor dimineaţa prin grădina adormită încă – adică din vis clipind spre casa

Oraşul, visele

Porumbei buluc, toamnă crud pe verde crud – cenușa păcii. am înghețat în gara din Budapesta

Resursa

Eu sunt anii ’70 abia prin vară am putut dezvolta efectul ultimei noastre zile împreună și

Fire lungi de wolfram

Rezistența materialelor Simțeam de două ori pe săptămână mirosul ei întunecat. Aflam lucruri și cifre importante