Colecția ,,Poeți laureați ai Premiului Național de Poezie MIHAI EMINESCU” a editurii Rocart se întregește cu volumul lui Vasile Dan, laureat al prestigiosului premiu pe anul 2020. Este o selecție gândită și realizată manu propria de către autor pornind de la cele 12 cărți de poezie publicate între 1977 și 2018. Nota autorului oferă și informații privind structurarea volumului antologic: ,,am procedat cumva în afara cutumei în succesiunea lor [a poemelor]: dinspre prezent, de la inedite (O cartografie a invizibilului, care împrumută și titlul întregii antologii, spre trecut, spre debutul editorial – Priveliștile, editura Facla, 1977.//Fiecare secțiune e un cerc al unei vîrste poetice din același trunchi. Ca și la acesta, unele abia se mai văd, abia dacă mai sînt vizibile.”
Poetul Vasile Dan, fiind și un sagace comentator al poeziei scrise de alții, este deopotrivă un cititor avizat al propriei creații lirice, ochiul său critic nu poate fi decuplat de la privirea autoreflexivă. În acest sens, titlul ales pentru a defini lucrarea sa poetică conține două repere esențiale pentru harta operei sale ca univers liric constituit: cartografierea și invizibilul. Primul presupune esențializare, desen simbolic, proiecție în abstract a reliefului interiorității, ține așadar de poieticitate; al doilea e ,,acolo unde ochiul nu vede”, un spațiu al posibilului, al increatului, al adevăratelor ,,realii” ale ființei, teritoriu metafizic al ,,ideilor” poetice. Arta constă în orchestrarea acestora prin figurația poetică și prin expresivitatea stilistică, prin modul în care poetul obține ceea ce spune un vers barbian – ,,vezi Duhul Sfânt făcut sensibil”. Ceea ce presupune, desigur, ,,o conștiință poetică rafinată și lucidă” (Daniel Cristea-Enache) și, deopotrivă, ,,o sensibilitate direct mistică și capacitatea de a resimți și intui în jur invizibilul” (Dan Cristea). Aș zice că nu doar ,,în jur”, ci și în ,,oglinzile fluide” ale lăuntrului și nu doar a le ,,resimți” ci și a le face tranzitive prin gramatică poetică.
Scriam odinioară într-o cronică că în jurul inimii şi în spaţiul gândirii sale, Vasile Dan priveşte în oglinzile fluide. Acolo, în apele mirajului liric, nimic nu se arată conform. Un slideshow rulează imagini în care poetul îşi descoperă cu stupoare, cu uimire, senin ori tensionat, alteori doar amuzat-nedumerit, chipuri ale sale mereu diferite de cel civil, vedenii compensatorii consumând aventuri a căror realitate şi ale căror realităţi multidimensionale ţin de metafizica poetică. Contactul cu lumea e mijlocit de o lentilă obţinută în laboratoarele secrete ale poeziei, menită, aceasta, să elibereze timpul şi spaţiul de legile lor descoperite deja de prea mulţi, să consacre o altă practică a vieţuirii omului îmbătrânit peste limita de siguranţă. În imperiul textului generat de Vasile Dan un alt fel de „Carpe diem” resetează bucuriile spiritului, decretând un alt tip de auroralitate, sub semnul unei zodii a unicităţii, fără oboseala de-a suporta ameninţarea continuă a mortalităţii, într-un calendar non-fatic: „Calendarul era alb, imaculat, nu îl puteai citi decât cu degetele/ răşchirate./ Săptămâna nu avea încă prima ei zi de lucru./ Eu eram primul ei muncitor.” Cel ce scrie este, el însuşi, un cititor de sine, înfrigurat parcă de un mesaj ce îi parvine mereu contaminat de prezenţe străine. Contemplând „cenuşa literelor/ pe hârtie/ (abia de îţi ţii respiraţia peste ele/ precum un cititor ingenuu analfabet)”, el fiind , în faţa cărţii vii (a existenţei), un „cititor hămesit într-o limbă străină” (carte de citire). Omul diurn din el, împovărat şi alienat de „memoria facilă”, neîndemânatic pentru că prins în specie, are momentul său de aventură când „seara te împiedici de omul în trei picioare” şi se simte supra-vegheat: „cineva parcă te priveşte drept în creştet./ tu până la umeri afundat în pământ.” E o instanţă sau o entitate de neelucidat cu instrumentele şi simţurile de acord uman; ea poate doar fi auscultată.
Îndeletnicirea de căpătâi a poetului este de a exersa un fel de hermeneutică a vieții proprii, ca și a vieții în general, printr-o lectură a ,,semnelor” ce i se arată (peisaje, evenimente mai mult sau mai puțin domestice, gesturi, depuneri din memoria subiectivă ori din cea culturală etc., etc.)
Îndeletnicirea de căpătâi a poetului este de a exersa un fel de hermeneutică a vieții proprii, ca și a vieții în general, printr-o lectură a ,,semnelor” ce i se arată (peisaje, evenimente mai mult sau mai puțin domestice, gesturi, depuneri din memoria subiectivă ori din cea culturală etc., etc.), ,,Cerneala simpatică”, invocată de mai multe ori, e o metonimie a miracolului de a descoperi ca din nimic mesaje care, încorporând datele imediatului ori ale memoriei culturale, fac trimitere la imperiul ,,invizibilului” unde densitatea sensurilor e copleșitoare. Simțurile de obște sunt brusc puse în fața unei enigme și aceasta pune în lucrare inteligența cvasi-divinatorie. O specială voință de deslușire supra-materială comandă acțiunea poetică. Iată cum e prezentată această situație în Poetul e un somnambul pe acoperiș: ,,Apoi să muști din aer/ Să te răcorești în soare/ Să asculți, să asculți, să asculți/ Zi și noapte, noapte și zi// Nebunul e cel mai tare/ îți strigă./ Nu tace niciodată./ Nu ascunde nimic./ Arată orice.//În somn acolo el e acasă./ De față cu toți absenții lumii./ Vorbesc în limbi,/ iar el traduce din fiecare.”
Numeroase poeme sunt astfel de tatonări ale misterului, caută să transcrie absenţa (sau sinonimele ei, tăcerea şi orbirea) prin terminaţiile lor accesibile simţurilor, mereu fiind mai acută senzaţia de impalpabil, de remanenţă probabilă, de dubiu şi taină. Într-un astfel de teritoriu al poeziei, oricâta încordare a literei lasă senzaţia de nesaţiu şi de incertitudine, „precum polul nord/ ar fi fost pretutindeni” (nord). În poemul genesă această situare este oarecum explicitată, şi prelevări precum „nu se vorbea nici o limbă. ca într-o supă universală pluteam deasupra” sau „auzi din toate părţile limba” sunt elocvente pentru înţelegerea acestei poetici a performării spiritualiste.
Timpul şi spaţiul poemelor circumscrise spiritualului sugestiv, abstract şi concentrat, se exprimă într-un limbaj care solicită nominalul, genericul, ignorând senzorialul, concreteţea şi imediatul. Există însă la Vasile Dan şi texte care pornesc de la observaţia realităţii imediate pe care o descriu cu o vădită plăcere a detaliului, dar pe care o convertesc, revalorizând-o, într-un peisaj de semn simbolic. Un altceva se citeşte cu ajutorul semnelor realităţii. În sat scufundat poetul începe astfel: „eu am văzut însă altceva aici”. Peisajul unui „sat întreg de munte din care nu se mai vedeau/ decât acoperişurile caselor vechi” îşi orientează liniile de fugă spre imaginea unui ultim locuitor care „citea apa”, avatar, acesta, desigur, al ,,vântului care răsfoieşte cartea vie” şi al ipostazei poetului din poemul dialog. În biblioteca devastată întâmplarea reală e „citită” de poet ca o apocalipsă şi ca o execuţie a corpului esenţial al poetului. În cap de înger de ghips căzând chiar în faţa mea întâmplarea e echivalată cu o revelaţie irepetabilă a morţii. O religie a vocaţiei auroral-sacrale a poetului şi charisma sa de „tălmaci” al inefabilului alimentează viziuni ale sacrului şi miticului subzistente realului imediat, cotidianului profan. Ele corespund acelei precipitări invocate în poemul o îngere: „explicaţia unui mut grăbit/ să adune totul într-o expresie/ concentrată ceva covîrşitor”.
Actul scrierii este doar un surogat al unei vorbiri esențiale: ,,Vorbești însă fără cuvinte/ așa cum fac toate cele din jur/ limba mea a venit mult mai târziu/ în ultima clipă/ și acum mă fîstîcesc ea/ e o amintire din viitor/ așa cum oricine e la urma urmei/ viitorul cuiva” (din De departe se vede așa). Nostalgia auroralului e mereu vie în poemele lui Vasile Dan, generând energii recuperatorii – ele sunt, firește, iluzorii din perspectiva conștiinței limitei, dar faste pentru ființarea poeziei, căci aceasta nu mai cade sub imperativul ,,omenesc-prea-omenescului”. Dialogul poetului cu lumea – care, cum spuneam, este, în fond, o lectură frisonantă – nu poate construi decât arhitecturi imateriale, al căror desen fin nu se lasă editat în cărţile moarte ale bibliotecii (cea din poemul an nou, trup vechi „îmbătrâneşte singură”): „citeşti/ ideogramele repezi pe apa/ pe care tot vântul le şterge”. Antologia laureatului certifică timbrul original al vocii şi dă seama de autenticitatea vocaţiei sale poetice.
