Trece timpul Iar tu devii o păpușă cu lacrimi Care suferă după trupul din copilărie De fapt ești Un fals Un mic poem stricat la masa bogaților Nu ai cuvinte de spus Nu exiști decât pentru a executa Ordinile și fricile altora Cum să vezi rotundul din lume Cum să gândești Cum să respiri aer curat Te uiți la oameni și spui Uite sunt ei supraviețuitorii Cei mai mulți dintre voi nu o să prindeți 60 de ani Nu o să vă creșteți nepoții Nu veți duce mâna la tâmplă să Filosofați cu firele albe Voi supraviețuitorii de azi Muritorii de mâine Nu veți mai fi actuali pe facebook Nu veți mai cunoaște bolile dramele Țării Nu veți mai simți nimic Veți sta cuminți frumos îmbrăcați În sacouri de satin Și veți ignora viața Lângă mine Lângă patul meu de spital O fetiță de trei ani plângea În singurătatea ei plânsul Penetra trist liniștea pereților arctici Eu dormeam Și visul meu plângea odată cu ea Până dimineața amândoi Am ajuns storși de atâta plânset Fiecare pe patul lui Fiecare cu durerile lui Am vrut să îi cumpăr o jucărie Fetiței cu părul bucălat Deși abia mă țineam de pereți Abia respirând A doua zi patul ei era gol Semn că plecase Dumnezeu știe unde Ne dezbrăcăm Mâna mea atinge mâna Ta stângă ochiul meu Imită privirea ta dreaptă Cum doarme Nimeni nu moare pentru Că nimeni nu are sânge O portavoce urlă „e mai ușor să rănești decât Să iubești Adio și n-am cuvinte Tricolor trist” Mama nu credea în lacrimi Nici eu Un animal de casă Prins În organice sinistre Timpuri Înserat în rândurile Lumii Căsătorit tuns Bărbierit (uneori nu) Cu unghiile frumos tăiate Cu papion de contabil Cu fața trasă Ca un apaș fără ținutul natal Nicio urmă de metal Înstrăinarea aidoma unei Lupte de gherilă Zi febrilă Urme de fiare pe mâini Urme primare Cineva arde în apusul cromatic Levitez sub forma literei O Fără simțul vreunei responsabilități O umbră de sânge Cumva căutam Apoi m-am oprit Moartea mea Era ceva firesc Nu-mi simt trupul În contorsionarea timpului Aud voci intruzive Durerea devine o mișcare Centrifugă Încerc să fug Mișcarea creează senzația De a fi ||Chorus|| Nu mai contează chiar nu mai contează Mișcarea de revoluție a leucocitelor Efectele otrăvurilor diriguitoare Nu poți opri poezia prin chimioterapie Nu mai contează chiar nu mai contează În ce zi frumoasă te-ai născut doar felul În care te privești la sfârșit în oglindă Lumea toată o poezie – o artă La Vida Loca Îmi întind cum numai eu știu subrațele Lungi diforme mirosind a sulfură Îmi mut capul încet spre fereastra udă Apoi râd și scuip cu dinții scoși de-a lungul Unei linii imaginare (aidoma unei frontiere între Cer și Pământ) sufletul închistat De un roșu întunecat moale palpabil Tremurând în noaptea densă în care Nimeni și nimic nu poate vedea ceva Poate doar moartea Instinctual Am dus mâna la gură Ca și când ar fi fost sânul mamei Cicatrici de boli neînchipuite Ziduri în care se zdrelesc nervii Icnete Supurând din spitalul însângerat Tăieturi pe creier cu lama spartă Un om trist nu mai scrie Doar moare Fărâme de pâine Se face
