Întoarcerea

Tata nu are gagici. Tata are demență alcoolică și e obsedat de stația spațială, iar Zvezda e modulul rusesc al stației spațiale internaționale. Se uită la ea în fiecare seară, iar uneori vede astronauții ieșind din modul pentru verificări și măsurători.

53 vizualizări
Citiți în 38 de minute

— Vrei să mănânci ceva? mă întreabă tata.

— Am mâncat pe drum, răspund, strâmbând din nas.

N-am mâncat, dar încerc să evit o discuție despre mâncare, ceva ce se termină de fiecare dată cu un monolog despre cât de multe produse alimentare vândute sunt expirate.

— Mai am niște brânză în frigider, spune, arătându-mi o conservă de pește.

Îi spun că nu e nevoie, efectiv nu îmi e foame, deși mi-e foame, sete și mă doare capul îngrozitor. De fiecare dată când îl văd mă doare capul, dar el n-are cum să-și dea seama de asta. Când vorbim, își ține capul în pământ, ușor înclinat spre dreapta, de parcă încearcă să-și amintească mereu ceva.

— Uite, desfac conserva asta și ți-o pun pe-o farfurie, îmi zice, întorcându-se spre blatul de lucru din bucătărie, plin cu farfurii murdare.

— Nu, las-o acolo, ți-am spus că nu mănânc, îi zic, prefăcându-mă că nu văd farfuriile, borcanele, mizeria de pe jos, geamul spart de la dulap.

Îi iau conserva din mână și o pun la loc în dulap. N-aș mânca nici măcar lucruri aflate în termenul de valabilitate depozitate în acel dulap unde găsești bețe de chibrit, zahăr vărsat, capace și țânțari uscați, morți de ceva vreme. Mă uit la o pungă de orez începută și nu-i place ce fac.

— Știi că eu nu gătesc, spune.

— E expirată din 2017, îi zic aruncând-o la gunoi.

— Dă-o naiba, o aruncam eu… Ce faci, ai venit în inspecție? Tu știi ce au aia la alimentara de la Steaua?! Am văzut cu ochii mei cum spălau cârnații și le puneau etichetă cu alt termen de valabilitate… n-aș mânca așa ceva, nici dacă mi le-ar da pe degeaba! Face naiba omul toxiinfecție alimentară… 

Tata nu drăcuie, dar minte – el e dintre cei care nu refuză nimic din ce i se dă. Adevărul este că am venit în inspecție – caut gândaci de bucătărie. M-am întors acasă după ce m-a sunat o vecină să-mi spună că tata refuză să-i lase pe cei de la deratizare să facă dezinsecție în casă. Cineva a făcut reclamație la administrație, spunând că pe sub ușa apartamentului nostru ies gândaci. Am venit să-i caut și să sun firma de deratizare cât sunt eu acasă și-l pot convinge să accepte dezinsecția. Am luat de multe ori bătaie de la tata când eram copil. Venea de la bar atât de nervos că nici nu știa în cine dă. Uneori credea că sunt mama, altădată unul dintre colegii cu care avea probleme pe la lucru, dar treburile s-au inversat în ultimii ani și am rămas singura de care ascultă. Asta poate și pentru că doar cu mine mai vorbește. Închid dulapul, încercând să mă feresc de un scandal care nu va rezolva problema. Până acum câțiva ani, îl certam, apelând la argumente pe care orice om le-ar fi înțeles, dar el, chiar și acum, răspunde atât de calm când e vinovat, încât eu izbucnesc în plâns și-mi promit că n-o să-l mai vizitez niciodată. Mă duc în living, unde, ca să mă pot așeza, dau la o parte câteva haine.

— Stai să le iau de aici, dar sunt curate, spune, de parcă faptul că sunt curate mă îndreptățește să mă așez pe ele. Am băgat o mașină de spălat alaltăieri și n-am avut timp să le aranjez după ce s-au uscat – cine vine la mine în casă? N-am eu treabă cu lumea, fac ce vreau în casa mea, îmi explică în timp ce mută hainele un metru jumate mai încolo. 

Sunt curate, într-adevăr, doar că sunt haine spălate de câteva săptămâni bune. Colțarul din catifea este plin cu haine de purtat în toate anotimpurile. Canapeaua să aibă cam 1.80 m, iar șezlongul din stânga încă 1.30 – peste tot sunt numai haine. Mă lipesc de brațul din dreapta al canapelei, aproape de ușă, iar el se așază lângă mine. Nu-mi mai e frică de el demult, dar îl resping pentru că miroase a alcool și a țigări proaste. Evit să-l privesc, așa că mă uit doar în față, în oglinda barului fără ușă din bibliotecă. Nu-mi amintesc când am avut ușă acolo, poate niciodată. Din când în când, mă uit pe jos, așteptând să apară vreun gândac și-mi fac în minte un plan detaliat despre cum să verific cămara dintre hol și baie. Îmi povestește cât de bine spală hainele mașina lui Bosch, dar cum nu se mai fabrică clești de rufe ca pe vremuri.

— Acum găsești doar clești din plastic pe care-i folosești de câteva ori și-i arunci, spune.

Îi văd în oglindă mișcările haotice ale mâinilor – are patru mișcări pe care le reproduce mereu în aceeași ordine, mișcări potrivite și ca să anime discuția despre cleștii de rufe, și pe cea despre alimentele expirate. Din când în când mă ciufulește, privindu-mă pentru câteva secunde, și mă întreabă:

— Noutăți? Hai, mai zi ceva!

Faptul că nu-mi e foame e singurul lucru pe care l-am spus despre mine de când am venit.

— Paul ce mai face? De ce n-a venit și el?

— Am venit singură, spun și nu mă lasă să termin.

— Și eu am venit tot singur, uite-mă!

Râde. E vesel, în lumea lui, din care eu nu voi încerca să-l scot. Văd în oglindă că între noi, deși apropiați, e o prăpastie. Oglinda ne alungește cu câțiva centimetri bărbiile, ceea ce mă face să fiu mai atentă la ceva ce știu că nu există în realitate. Bărbia mea are o crestătură care a dispărut acum, iar ridurile de pe frunte ale tatei s-au retras. Pe tata oglinda îl arată mai tânăr, pe mine alta și poate așa sunt eu de fiecare dată când mă întorc aici – alta.

— Îți place? mă întreabă, ridicând un tricou portocaliu, culoarea mea preferată. Mi l-a dat Mihaela de pomană când a murit tac-său. I-am zis: bă, Mihaelo, n-am eu unde să îmbrac atâtea lucruri, mi-ai dat destule, dar ăsta era frumos rău și voiam să mi-l dea. Tot ce vezi aici e de la ea. Îți place? mă întreabă fără să aștepte răspuns. Ia-l tu la București, altuia nu i l-aș da nici pe un milion de lei, dar hai că ție ți-l dau gratis! îmi spune, întinzându-se după tricoul portocaliu la care mă uit în primul rând din cauza culorii țipătoare și-n al doilea rând pentru că e de femeie.

Nu am timp să mă gândesc de ce i-a dat Mihaela, o vecină pe care nu o cunosc, tricouri de femeie drept pomană pentru tatăl ei, deoarece tata îmi arată tot mai multe lucruri care mi s-ar potrivi mie.

— Ce vrei? Tricouri, pantaloni, cămăși? Fuste n-am, zice râzând. Ah, stai așa că am și pantofi, spune, aplecându-se la ultimul sertar al bibliotecii, sub oglindă, și chinuindu-se să tragă de un buton pe jumătate rupt.

Al doilea buton nu mai există, aproape că nu-ți poți da seama unde a fost înainte. Ce înseamnă înainte când e vorba de ceva legat de tata? Înainte să plec eu la facultate la București, când totul a început să se deterioreze în jurul lui, ori înainte ca eu, mama și soră-mea, să fugim definitiv de acasă? Tata trage puțin de butonul rupt, apoi prinde de jos partea opusă a sertarului și trage încet, cântând ceva într-un fel de engleză.

— Mai știi când vă ziceam surorile Bambi?

— Mai știu.

— Nu v-a plăcut vouă muzica, dar aduceați cu fetele alea. Ce urâte erau!

Tata nu crede că eu și sor-mea suntem urâte, se referă la faptul că sora cea mică e mai înaltă decât sora cea mare, ăsta e criteriul lui de comparație. Când reușește să scoată sertarul pe sfert, îi zic că văd înăuntru, să nu se mai chinuie.

— Îți plac? Mie mi-e drag rău de ei, pe ăștia nu-i dau, ce contează că n-o să-i port.

— De ce n-o să-i porți?

— Pentru că sunt de costum. Am și eu costume, dar unde să mă îmbrac cu ele, la bar?! Îi vezi bine sau mai trag sertarul?

Văd bine. Văd niște modele de pantofi eleganți, dar demodați, pe care tata nu ar trebui să-i poarte mai ales pentru că sunt cu câteva numere mai mari decât măsura lui de la picior. Se întoarce lângă mine, după ce se chinuie câteva minute să închidă sertarul. Nu reușește, așa că încă se vede tocul înalt al unui ciocate.

— Nu sunt frumoși? mă întreabă, privindu-mă în oglindă și ducându-și mâna prin păr ca într-o reclamă la șampon. Îmi stă bine? M-am tuns ieri la noi la frizerie și i-am zis frizeriței să mă ia frumos la spate, să nu mă lase cu tuleie, că mă însor! A râs aia de s-a crăcănat, dar pe ea oricum n-o mai ia nimeni, că e grasă!

Tata râde cu poftă și mă face și pe mine să zâmbesc, pentru prima dată pe ziua de azi, până la ora două.

— Ia să vezi că mă însor înaintea ta!

— Foarte bine, însoară-te, îi zic.

— Dar asta îți place? mă întreabă, arătându-mi o șapcă pe cozorocul căreia e brodată o navă spațială.

— Da, e foarte frumoasă, îi spun și, de data asta, nu-l mint.

E albastru închis, iar naveta este gri cu alb și galben muștar.

— Zvezda, n-are nimeni așa ceva! Steaua, cum se numește cartierul nostru. Doamne, ce proști sunt ăștia de la bar! Unii nici nu înțeleg desenul, darămite să știe ce înseamnă Zvezda. Mor gagicile când mă văd cu ea, mai ales chelnerițele astea tinere. Una chiar a căutat pe internet să se convingă și nu i-a venit să creadă când a găsit o poză identică, ar fi vrut să mă pupe, dar erau ăștia invidioși pe mine! Dacă-ți spun că mor gagicile după mine, tu să mă crezi!

Tata nu are gagici. Tata are demență alcoolică și e obsedat de stația spațială, iar Zvezda e modulul rusesc al stației spațiale internaționale. Se uită la ea în fiecare seară, iar uneori vede astronauții ieșind din modul pentru verificări și măsurători. Odată i-a prins curățând nu știu ce filtre de pe Destiny și mi-a explicat un sfert de oră ce rol joacă ventilația într-un sistem. L-am ascultat gândindu-mă la hota care mi s-a stricat luna trecută și pe care nu am avut chef s-o duc în service. Unele lucruri e mai bine să le schimbi, indiferent cât costă. Dar banii nu contează pentru tatăl meu, pentru că nu muncește pentru ei. Sunt câțiva ani de când singurul lui venit sunt banii mei. Poate și de asta vorbește cu mine. Despre mama și sora mea nu știe nimic, deși nu locuiesc prea departe de el. Când am fugit ultima dată de acasă, eram prin liceu. Mama se săturase de scandaluri, așa că, într-o dimineață, când el plecase să-și cumpere ceva de băut de la un non-stop aflat la câteva străzi distanță, a intrat în camera noastră și ne-a zis scurt – îmbrăcați-vă repede, plecăm. Și am plecat. Afară burnița. Eram singure pe strada pe care o ocupasem de teamă să nu iasă cineva din vreo scară de bloc – poate chiar tata. Mergeam uitându-ne înapoi cu rândul, o dată eu, o dată sor-mea, o dată mama, o schemă pe care nu o stabilisem cu voce tare, pur și simplu așa ne-a venit să facem. Să fi fost un drum de 10 minute de la casa noastră la stația de taxiuri de unde urma să luăm unul care să ne ducă la părinții mamei, în partea opusă a orașului. Nu cred să-mi fi fost frică de ceva mai mult ca atunci – îl vedeam pe tata sărind mai întâi în fața noastră, înjunghiind-o pe mama, apoi în fața mașinii, spărgând parbrizul cu un topor, omorând taximetristul, dar niciodată făcându-ne rău mie și soră-mii. După plecare, o singură dată am mai stat împreună, toți patru, la divorț, unde toți am așteptat împietriți, mai degrabă evitând să ne privim decât privindu-ne ca să ne ținem minte. Altfel, niciodată nu ne-am mai întâlnit. Când ne-am luat lucrurile din casă, tata a plecat câteva zile la niște prieteni, la munte, cărora le-a spus că abia aștepta să se întâmple asta.      

— Hai, mai zi ceva, noutăți?

— N-am ce noutăți să-ți zic. Uite, ia banii ăștia și du-te să cumperi ceva de ronțăit și o sticlă de suc.

— De care?

— Nu contează, ia ce găsești, îi spun, iar el începe să-mi explice că, dacă-i ziceam să cumpere ceva de mâncare de la alimentară, nu se ducea.

Mai bine mănâncă doar conserve, decât să mănânce mezeluri expirate de la alimentară. Iar eu mai bine-l rugam să cumpere 7up, o băutură carbogazoasă foarte proastă cu un nume la fel de prost, pe care el nu știe să-l citească, deci ar fi pierdut ceva timp înainte să-și dea seama vânzătoarea ce vrea. Îmi spune din nou despre cum se spală mezelurile expirate, iar eu tac. Îl las să vorbească cât și despre ce vrea. Când sunt la București, pun telefonul pe speaker și-mi văd de treabă prin casă. De când cu stația spațială, cel mai mult m-a ținut odată două ore la telefon, însă tot ce-mi amintesc din acea conversație este că pe costumul astronauților pe care îi privea de pe balcon era un vultur care avea o aripă mai ridicată decât trebuie. L-am întrebat ce înseamnă cât trebuie, de unde știe el cât ar trebui să fie aripa de ridicată și, deși l-a enervat puțin tonul meu, mi-a povestit că vulturul nu se așază niciodată pe o creangă cu aripile la fel de ridicate – pe una o ține mai aproape de corp, pe cealaltă ușor ridicată, până se echilibrează și își oprește motorul. Motor este cuvântul lui preferat, sinonim cu inimă și creier.

— Dar eu nu te-am întrebat despre vultur, eu te-am întrebat despre aripile vulturului de pe costumul astronautului, i-am spus, iar el mi-a mai explicat o dată cum se așază vulturul pe creangă.

Dacă voia să facă o paralelă între viața reală a vulturului și viața americanilor, nu i-a ieșit, pentru că despre oameni nu a pomenit ceva. Tata are demență alcoolică și nu știe. Tata vorbește doar despre el, de fiecare dată aceleași lucruri. Nimic din ce se întâmplă acum nu contează pentru el. Orice i-ai spune are, în mintea lui, un corespondent în ceva trăit de el, demult, dar poate de asta tata e vesel – pentru că tot ce-a fost greu a trecut. El are soluții pentru orice ți se pare ție imposibil de rezolvat. 

Cât e plecat, cotrobăi prin casă. Gresia are urme negre, probabil a vărsat apă sau ciorbă în care a călcat cu pantofii murdari. Faianța are stropi de grăsime necurățați de ani și mă întreb oare eu când am trecut ultima dată pe la el? Și când am trecut, de ce nu am făcut curat? Știu că are probleme cu plămânii și că nu va renunța la țigări, deci poate ar fi trebuit să mă asigur că respiră cât mai puțin praf, că inhalează cât mai puțini microbi. Farfuriile sunt înșirate pe blatul de lucru, fiecare farfurie e de câte-un fel, unul ieftin, primit de la vecine ca Mihaela, de ziua morților. Lingurile și furculițele sunt de atât de mult timp acolo, încât luciul de inox a început să se ducă. Din loc în loc vezi pete de grăsime și rugină. Lichidul rămas într-un borcan de 800 de mililitri de murături a făcut floare. Înainte să plece, tata a aprins televizorul, să nu fiu singură, mi-a zis, uită-te și tu la ce vrei, dar a lăsat pe un meci de tenis, comentat de Alexandra Dulgheru, care povestește despre o toxiinfecție alimentară suferită înaintea unei finale. Nu-mi place Alexandra Dulgheru, astăzi, pentru că vorbește râzând despre cum a pierdut în fața unei necunoscute, iar eu aș vrea să nu aibă nimeni o stare bună în jur, să nu aud nici măcar muștele lovindu-se de banda adezivă care atârnă de lustre în toată casa, dar e singura persoană care mă ține cu picioarele pe pământ. Tata e tata, iar eu sunt eu. Deschid masca de sub chiuvetă și aprind lanterna telefonului, așteptând să văd gândacii fugind speriați, dar nu văd decât un borcan murdar în care picură apă de la un cot îmbrăcat în câlți. În colțurile din stânga și dreapta sunt pânze de păianjen. Dau cu mâna din instinct. În raftul de sus al dulapului de sub blatul de lucru sunt borcane goale, prinse între ele de alte pânze de păianjen. Pe fundul câtorva se văd niște firișoare negre, rămășite de țânțari sau gândaci morți. În cel de jos, oale și tigăi – dau și aici cu lanterna, dar nici urmă de gândaci. Deschid în grabă dulapurile de pe partea opusă a camerei, unde mă uit fără lanternă, deoarece partea asta a bucătăriei este luminată de afară, soarele a ajuns în dreapta blocului, luminând jumătate din apartamentul nostru. De fapt, nici nu mai știu dacă acest apartamentul a rămas al nostru. Tata nu a aruncat nimic din ce am lăsat la plecare. În dormitor încă mai sunt caietele mele din școala generală, culegerile soră-mii de matematică, haine de-ale mamei, dar casa mai e a noastră? Faptul că tata locuiește în ea o face a noastră? Un tată care adună lucruri inutile, vede astronauți și navete spațiale? În hol are o bicicletă cumpărată de la second hand, cu roțile curate, dar cu apărătoarea stropită de noroi și un frigider de vârsta mea pe care-l scoate din priză când nu mai are de mâncare. Nu-și amintește când l-a spălat ultima dată, așa că nu-l deschid. Îmi e teamă de larvele înghețate sub congelator. Gresia din hol e și mai murdară decât cea din bucătărie. Din loc în loc are pete mari de resturi de mâncare incomplet digerată, probabil vomă de câteva zile. Tata vomită des și are ulcer deudonal. În cămară găsești orice – mușama cu flori, încălțăminte, cutii cu facturi rupte, PET-uri de 5 litri, găleți cu vopsea. Câțiva gândaci uscați pe jos. De ce m-am întors? Oricine trăiește în dezordinea în care o face el ar avea gândaci. Tata e neîngrijit. E slăbuț și adus mult de spate. Fața o are plină de riduri și e cărunt. Se tunde rar pentru că i se pare prea scump să meargă la frizerie. Se uită în pământ pentru că, dincolo de ce caută în mintea lui, a fost mereu un tip timid, dar nimic din toate astea nu-l fac diferit de ceilalți. În scara asta, mereu a avut cineva probleme cu gândacii, poate deratizarea ar trebui să se facă mai întâi la subsol. Tata nu mai face rău nimănui.

— Bau! zice tata când intră pe ușă. Ce cauți?

— Nimic, mă uitam ce mai e pe aici… poate mai arunci și tu din ele, îi spun calm, închizând cămara.

— Păi pe cine deranjează?! Lasă-le acolo, mai bine să fie decât să am apoi nevoie și să caut.

Scoate dintr-o pungă de plastic niște Salatini, o ciocolată Poiana cu alune, o sticlă de cola și una de Neumarkt.

— Îmi luai și mie ceva, spune ducându-și sticla de bere la obraz. Seamănă cu mine? Ia uite ce am eu, spune, arătând cu degetul buzunarul stâng al cămășii de in pe care o poartă. Neumarkt – am primit-o la zilele orașului când s-a dat bere gratis.

Nu-l cert, așa face mereu, iar când va fi beat, eu voi fi plecată deja. Nu mai e nimic de văzut aici. Mă întorc în living, unde tata dă la o parte alte haine de pe canapea, deși aș avea loc să mă așez. Observ printre haine un sfert de gândac uscat. Trage masa mai aproape de canapea și pune acolo sticlele de suc. Îi zic că eu nu beau, dar el îmi aduce un pahar clătit cu apă. Beau un pahar de cola. Începe să-mi înșire iar ce i-a dat Mihaela de pomană. Mă gândesc la mine – o să dorm în seara asta la hotel. O să fac piața de dimineață. Voi merge apoi la un supermarket, de unde-i voi cumpăra mezeluri în vid – măcar astea nu pot fi spălate înainte de expirare. O să-i iau niște vitamine și suplimente alimentare. Tata nu o să renunțe niciodată la băutură sau la țigări, așa că tot ce-mi rămâne e să mă asigur că se hrănește. Cu ce l-ar ajuta să știe că are demență? O să-i pun niște bani pe card, dar îi voi spune asta abia luni, marți. Mâine e duminică. O să-i cumpăr două pachete de țigări – unul o să i-l dau înainte să plec, pe celălalt o să-l ascund într-un dulap de la bucătărie. Îi voi spune de el cândva, săptămâna viitoare, când mă va suna seara și-mi va spune că ar fuma ceva, dar nu mai are ce. O să râdă, o să se bucure – știam eu că tu semeni cu tac-tău și ești bună la suflet, o să-mi spună. Nu sunt bună la suflet, nu fac nimic ca să-l salvez, dar o să adorm liniștită. 

Diana Bădica a publicat proză scurtă în revistele Iocan, Familia și Observator cultural, articole în Dilema veche și Decât o Revistă, plus un prim roman, Părinți, în martie 2019.

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Ficțiune”

Romi

Toți au ceva de spus și, curând, poveștile lor se însumează într-una singură. Numai eu alerg

TOKYO 2020

Totul se petrecuse în ziua de 20 martie, când și el făcuse zob o farfurie.