Deschise cu greu ochii.
Clipi de câteva ori – lumina i se părea excesiv de puternică, după bezna în care zăcuse.
Privi, mai întâi, în sus. Zări un tavan alb de care erau fixate mai multe tuburi de neon.
Nu mai văzuse un astfel de tavan, pe care erau desenate cercuri multicolore, de diverse dimensiuni, linii frânte, romburi și dreptunghiuri, ca într-o pictură abstractă.
Își concentră atenția asupra trupului său.
Era întins pe un pat, acoperit cu un cearșaf până sub bărbie.
Se sprijini în coate încercând să se ridice, ca să-și dea seama unde se află. Nu reuși să-și miște decât capul.
Scrută ambianța și tresări. Era înconjurat de mai multe aparate cum numai într-un spital poți întâlni. De pe piept și de pe brațe porneau fire care îl atașau la ele. Pe câteva monitoare pulsau dâre luminoase, ca urmele unor trasoare, care-i înregistrau probabil bătăile inimii, gradul de oxigenare a organismului, tensiunea…
Era hrănit cu ajutorul unei perfuzii.
Mirosea înțepător a medicamente.
Pe noptieră se înșirau flacoane cu diverse pilule. Două pahare se ițeau semețe printre ele.
Un aparat de aer condiționat își murmura încetișor litania.
În afara lui nimic nu tulbura liniștea.
Cum ajunsese aici? Doamne-Dumnezeule, ce căuta pe un pat de spital?
Nu reuși să-și răspundă fiindcă adormi, istovit de ce descoperise până acum.
…Când se trezi trebui să se familiarizeze din nou cu decorul. De data asta, observă și fereastra prin care pătrundeau razele unui soare neacoperit de vreun nor. Vârfurile unor plopi care ajungeau până la etajul unde se afla rezerva lui încremeniseră ca niște santinele în post.
De pe coridor se auzi un zgomot casant, ca și cum cineva ar fi scăpat pe jos o farfurie care se făcuse țăndări. Izbucni o ceartă între două femei, dar conflictul se stinse la fel de rapid cum începuse.
Ca prin minune, datorită incidentului de dincolo de ușă, îl asaltă un șuvoi de amintiri, de limpezimea cleștarului.
Totul se petrecuse în ziua de 20 martie, când și el făcuse zob o farfurie.
Luase un prânz frugal la Crâșma lui Politicosu – cea mai vestită locantă din Barintown. O știa toată lumea din oraș. Nu mâncărurile care se serveau aici îi atrăgeau pe clienți, ci prezența unor povestitori iscusiți, care se adunau în jurul unui pahar și citeau istorii polițiste pe care le imaginau cu talentul unor maeștri ai genului.
Patrick Coe se întreba deseori dacă nu cumva aceștia erau autori consacrați care veneau incognito într-o ambianță umilă pentru a cerceta ce impresie făceau născocirile lor narative asupra unui public nepretențios. Era ca și cum ar fi întocmit un studiu de piață care furniza informații despre gusturile cititorilor și așteptările lor.
În ziua aceea nimeni nu citise niciun text, spre marele regret al celor prezenți, mai puțini ca altădată – unii nu mai ieșeau în oraș din pricina pandemiei.
Patrick se ridicase de la masă, și el dezamăgit că n-avusese parte de o lectură captivantă. Făcuse o mișcare stângace și spărsese o farfurie. Dorise s-o achite, dar Politicosu îi făcuse semn că nu e nicio problemă, așa că plătise doar consumația și ieșise în stradă.
Ajuns pe trotuar se zgribulise, chiar dacă purta un trenci pe sub care avea un pulovăr. Începuse o ploaie rece, neașteptată după zilele însorite de până atunci.
Se urcase în Chevroletul său – un model mai vechi, care nu atrăgea atenția – și o pornise spre marginea orașului. Nu-l zorea nimic. Trebuia doar să aibă un prim contact cu viitoarea sa țintă.
Pentru că Patrick Coe era ucigaș de profesie și primise un nou contract care avea să-i aducă un milion de dolari.
O treabă simplă.
O joacă de copii.
Greu fusese doar să dea de urma celui pe care trebuia să-l elimine. Conrad Phelps, contabil la Sandorium, o firmă de utilaje agricole, primise din partea procurorilor imunitate, fiindcă acceptase să fie martor din partea acuzării. Ținuse contabilitate dublă, sporind averea patronilor săi. Afacerea cu semănători, batoze, pluguri era însă doar un paravan pentru o mult mai profitabilă afacere cu droguri. O spălare de bani care dura de mulți ani.
Procesul urma să aibă loc în octombrie. Până atunci, domnul Phelps trebuia să dispară de pe fața Pământului. N-avea ce căuta în fața juraților.
Dar contabilul care se îmbogățise și el în urma matrapazlâcurilor la care fusese părtaș fusese pus la adăpost într-o locație secretă.
Lui Patrick îi trebuiseră câteva săptămâni ca să afle unde se ascunsese cel dispus să-și trădeze stăpânii. Era pitit sub pază la o fermă chipurile părăsită, la vreo sută de kilometri de Barintown.
Ca să alunge monotonia drumului, Patrick deschisese radioul. Nimerise peste un post care transmitea muzica de succes a altor decenii.
La un moment dat auzise cu încântare In the Army Now interpretat de Status Quo:
A vacation in a foreign land
Uncle Sam does the best he can
You’re in the army now
Oh, oh, you’re in the army now…
Nu mai ascultase de mult cântecul, nu mai știa toate cuvintele, dar fluieră melodia alături de membrii formației. Nu mai știa nimic despre ei, probabil că nu mai umpleau stadioanele ca odinioară, își avuseseră momentul de glorie și apoi căzuseră în uitare, așa cum se întâmplase și cu alți interpreți, așa cum se va întâmpla întotdeauna cu cei care strălucesc o vreme pe firmament, pentru ca apoi să nu mai știe nimeni de ei. Efemeri ca niște fluturi.
Armata îi fusese tare dragă lui Patrick. În cadrul ei descoperise ce lunetist grozav era. Și tot atunci simțise pentru prima oară plăcerea de a trage în ținte vii și de a le doborî.
– Ai ochi ager. Ai mână sigură. Și ești ca un sloi de gheață când apeși pe trăgaci, îi spusese deseori sergentul care se ocupase de instrucția lui. Nu ți se citește pe față nicio emoție.
Cam aceleași vorbe le auzise și de la tatăl lui, care îl lua în copilărie la vânătoare de rațe. Fusese primul lui profesor.
– Băiete, ar trebui să te ții serios de chestia asta. Ai stofă de campion. Ai putea să câștigi medalii la Olimpiade. Ai deveni celebru.
Ploaia continuase să cadă și după ce se depărtase de Barrintown.
La un moment dat părăsise șoseaua largă și o luase pe un drum de țară. Încetinise – din când în când câte o denivelare îl zdruncina.
Zărise de departe ferma pe care o căuta. Dar nu o luase spre ea. O apucase pe un drumeag de pământ care îl dusese pe un deal împădurit. Se făcuse nevăzut printre copaci.
Ploaia încetase.
Luase un binoclu militar din torpedou și coborâse din mașină, adăpostindu-se după un stejar bătrân.
Pusese binoclul la ochi și începuse să studieze ferma.
Nu era nimeni în curte. Nu se vedea nicio mașină. Pe coșul casei părăginite nu se ridica niciun firicel de fum. Probabil cei dinăuntru aveau radiatoare electrice.
– Ai o răbdare monstruoasă, îi mai spunea sergentul. Poți să stai nemișcat ore în șir până când victima îți apare în vizorul puștii.
Așa era. În țara aceea stâncoasă unde îl servise pe Uncle Sam, deseori stătuse ore întregi camuflat cu crengi și ierburi înainte de a apăsa pe trăgaci.
La un moment dat tresărise – o pasăre se mutase dintr-un copac în altul, împrăștiind stropi de apă.
Trecuse mai bine de un ceas până când ușa se deschise. În curte pășise un bărbat îmbrăcat într-o scurtă de piele. Se uitase jur-împrejur cu atenție și făcuse un semn cu mâna.
Din casă mai ieșiseră doi bărbați.
Unul de o statură impresionantă ca și primul, al doilea scund și rotofei, cu ochelari. Îl recunoscuse imediat pe domnul Phelps.
Începuseră să dea ocol gardului care abia se ținea să nu cadă. Nu se părea că poartă vreo conversație. „Sunt împreună de atâtea zile, cred că s-au săturat unii de alții.” Din când în când făceau mișcări din brațe, săreau pe loc ca să se dezmorțească, alergau câțiva metri.
„Ce păcat că n-am o armă la mine!”, își spusese în sinea lui. „L-aș putea doborî pe domnul Phelps fără să știe ce l-a lovit. Dar va trebui să-i elimin și pe ceilalți doi. Oare ar fi nevoie? E de gândit la asta. Ba nu. Paznicii nu figurau în contract.”
Scrutase chipul contabilului și se minunase. Dacă l-ar fi întâlnit pe stradă nu i-ar fi acordat nicio atenție acestui individ îmbrăcat într-un surtuc cenușiu, chel ca-n palmă. Era banal ca un fir de nisip în deșert. Cum de reușise insul ăsta insignifiant să învârtă zeci de milioane în atâtea afaceri necurate? Ce creier avea, de păcălise fiscul atâția ani?
După o oră, cei trei intraseră în casă.
Patrick mai zăbovise studiind terenul, fixându-și repere. Își curățase bocancii de noroi. Ștersese lentilele binoclului de stropii pe care îi împrăștiase pasărea în zborul ei. Apoi se urcase în mașină și coborâse fără grabă dealul pe partea cealaltă, ajungând la șoseaua pe care venise. Așa intenționa să scape de eventualii următori după ce avea să-l doboare pe contabil.
„O fac mâine, cel mai târziu poimâine. N-are niciun rost să mai amân. E chiar riscant să mai amân. Dacă le vine ideea să-l mute? Ah, de ce n-am luat o armă la mine! Aș fi rezolvat astăzi totul. Dacă aș fi știut că nu e atât de complicat…”
Începuse din nou ploaia. De data asta, ștergătoarele abia făceau față potopului căzut din cer.
Nu-i plăcea să gonească, întotdeauna fusese prudent la volan, acum însă de-abia se târa, fiindcă vedea cu greu panglica de asfalt.
I se făcuse foame – când o să ajungă în oraș va opri direct la Crâșma lui Politicosu. Poate avea și norocul ca vreunul dintre povestitorii aceia ciudați să vrea să-și încânte auditoriul cu o istorie enigmatică.
Și dintr-odată începuse nebunia. În spatele lui apăruse un TIR cu toate luminile aprinse, pavoazat ca de Crăciun, și cu un șofer nervos care claxona de zor.
Îi făcuse semn să-l depășească, dar bezmeticul de șofer se încăpățânase să-l mâne de la spate, doar la câțiva metri de bara de protecție a Chevroletului, mai-mai să-l atingă.
Avea chef de joacă? Se distra pe seama lui? Voia să-i bage frica în oase?
Haida-de, era greu să-l înfricoșezi pe Patrick.
Se înfuriase. „Ce mama naibii e cu ăsta? I s-a urât cu zilele?”
Accelerase ca să scape de el. Dar TIR-ul continuase să-l urmărească, fără să se sinchisească de manevrele lui.
Brusc, își adusese aminte de un film, Duel pe autostradă, cu un erou aflat într-o situație ca a lui, șicanat de șoferul unui „long vehicle”. Oare cum se sfârșea pelicula aia?
Patrick își potrivise oglinda de la parbriz – luminile gigantului din spate îl orbeau – și apăsase și mai mult pe accelerație.
La un moment dat urmase o curbă și fusese nevoit să ridice puțin piciorul de pe accelerație. Tocmai atunci celălalt intrase în depășire. Din față apăruseră luminile altei mașini. Șoferul TIR-ului trăsese brusc dreapta și intrase pe banda pe care circula Patrick. Acesta apăsase cu disperare pe frână. Dar nimic nu ar fi putut să împiedice Chevroletul să intre în TIR-ul care derapase și se răsturnase pe-o parte.
Patrick simțise o lovitură în coșul pieptului și-și pierduse cunoștința, nu înainte de a zări un vârtej de lumini care-l înghițise ca și cum brusc ar fi fost redus la dimensiunile unui atom.
Dacă își aducea aminte cu atâta precizie ce i se întâmplase înainte de a fi propulsat în hăul acela amețitor era bine. Înseamnă că nu se lovise la cap sau, chiar dacă se lovise, nu fusese nimic grav.
Și brațele și le simțea; și picioarele. Dar coloana? Cum suportase șocul teribil al coliziunii?
Spera să nu fie nimic grav.
Dar de când zăcea pe patul ăsta de spital? Începea să fie îngrijorat. Nu cumva ratase misiunea care îi fusese încredințată?
Oare în cât era azi?
În încăpere nu se zărea niciun calendar. Pe un perete era fixat un televizor. Ecranul lui nu afișa nicio dată. Reclame anodine se succedau într-un ritm amețitor, dar imaginile erau fără sonor. Poate undeva pe un scaun sau pe o măsuță era vreun ziar. Dar degeaba încercase să se dea jos din pat – încă era prea slăbit.
Când auzi zgomot la ușă, își închise ochii. În curând își dădu seama că în încăpere pătrunseseră doi bărbați.
– Dragă colega, uită-te la aparate. Omul nostru ne va părăsi în curând.
Patrick se crispă – era cumva pe ducă?
– Miraculos! Ce i s-a întâmplat acestui bărbat e o adevărată minune. Când l-au adus la spital, eu unul nu-i dădeam nicio șansă că scapă.
– E drept, e și ditamai zdrahonul. Un metru nouăzeci și nouăzeci de kilograme.
– A avut osânză ca să reziste.
– Doamne! Și cât a rezistat!
Patrick se încordă. „Zi cât am rezistat!”
– Un altul s-ar fi dus pe copcă după prima lună.
„Aha! E vorba de mai multe luni. Dar de câte?”
Îi venea să urle la ei. „Spuneți odată de când zac aici!”
Dar cei doi nu se sinchiseau de frământările lui. Cercetau în continuare aparatele și comentau cu glas scăzut.
– Să-i spui asistentei să-i pună o perfuzie. Asta e pe terminate.
– N-o să uit. Dar știi ce mă uimește, colega?
– Ce?
– Mă așteptam ca ieri, azi să-și vină în fire.
– Las’ că n-au intrat zilele în sac. Mâine, poimâine o să poți sta la taifas cu el.
– Știi care cred că o să fie prima întrebare pe care o s-o pună?
– Care?
– De când e în spital.
„Da, dobitocule, asta o să fie. De ce nu răspunzi la ea?”
– Cu siguranță. Toți întreabă asta.
Cei doi doctori cu glasuri tinerești îl lăsară singur.
Deschise imediat ochii. I se luase o greutate de pe piept – nu era un caz irecuperabil. O să aibă probabil niște cicatrice care poate îl vor face mai interesant.
Mai rămânea de lămurit chestiunea datei calendaristice. De ce se încăpățânase să țină ochii închiși? Acum ar fi știut-o. Și ar fi știut și cât mai trebuia să stea în spital.
Resemnat, aruncă o privire pe fereastră. Părea să fie încă o zi însorită.
Și-i închipui pe bărbații și femeile care se aflau la locurile lor de muncă, dacă era o zi din timpul săptămânii, sau se distrau în jurul unor grătare, dacă era weekend.
Ce s-o fi ales de șoferul acela tembel care provocase accidentul? Dacă din întâmplare scăpase, avea să-l omoare cu mâna lui.
Privirea îi rătăcea distrată pe desenele abracadabrante de pe tavan, pe monitoarele aparatelor la care era atașat. Se uită și la televizorul care transmitea un meci de baschet. La început cu indiferență, apoi din ce în ce mai intrigat.
Deodată, ochii aproape că îi ieșiră din orbite. Dar nu din pricina execuțiilor iscusite ale jucătorilor de pe teren. Nu pentru că îi recunoscu pe Durant, Middleton, Booker din naționala de baschet a SUA care conducea cu câteva puncte echipa Franței.
Alta era pricina uluirii sale.
Pe un perete al arenei zărise scris cu litere uriașe: TOKYO 2020.
Inima începu să-i bată cu putere. În ziua în care avusese accidentul încă se mai discuta ca Jocurile Olimpice de la Tokyo să fie amânate din pricina pandemiei. Meciul care tocmai se desfășura dovedea că Olimpiada avea loc ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Omenirea nu putea să renunțe la acest eveniment de importanță mondială. S-ar fi recunoscut înfrântă. Un nenorocit de virus nu putea s-o îngenuncheze.
Prin urmare, acum se aflau la sfârșitul lui iulie, începutul lui august 2020. Avea timp berechet să se pună pe picioare, să prindă puteri și să onoreze contractul.
Rudele domnului Phelps puteau să-i comande deja coșciugul.
O fericire fără margini îl cuprinse în mrejele ei. Scăpase cu viață, era întreg la minte și la trup, și nimic nu-l va împiedica să mai câștige un milion de dolari.
Poate asta avea să fie ultima lovitură.
Avea destui bani, trecuse de patruzeci de ani și, de la o vreme, îl bătea gândul să se retragă, să nu mai ia în cătarea puștii, la ordinele cuiva, indivizi care nu-i făcuseră nimic.
Ca să scape de comanditarii săi, își va schimba identitatea și se va refugia undeva unde nimeni să nu poată da de el.
Adormi fredonând în gând cântecul celor de la Status Quo:
A vacation in a foreign land
Uncle Sam does the best he can
You’re in the army now
Oh, oh, you’re in the army now…
