Mă gândesc adesea, cu un ton de reproș, la modul în care în ultimii ani am ajuns să îmi neglijez oarecum capacitatea de memorare, de reținere, de conservare a unor experiențe personale, eventual de reutilizare a lor, de optimizare a esenței lor, sau de reactualizare a lor, transferând această proprietate unor instrumente, diferite și uneori efemere și ele, cum ar fi agenda, telefonul, folderul, sau simpla listă diurnă. Într-un fel, am ajuns la un gen de comoditate pe care mi-o facilitează mediul de comunicare actual, oferindu-mi mijloace cărora să le încredințez ideile, intențiile, obligațiile, chiar amintirile, și permițându-mi externalizarea unei activități care înainte reprezenta o adevărată provocare, o inspirație și o plăcere care se împărtășea cu alții (să observăm, bunăoară, entuziasmul cu care se evocau zilele studenției sau anii de armată, uneori cu aceleași detalii, la fiecare reuniune de grup cu foștii). Dacă mă gândesc bine, am scris, notat, consemnat, conspectat (sunt filoloagă, la urma urmei!) multe lucruri în viața mea; încă păstrez niște scrisori, un jurnal din studenție, caiete cu eseuri mai mult sau mai puțin terminate, fișe de lucru (recunosc că și azi folosesc aceeași metodă de cercetare), așa că, dacă cineva ar fi interesat de conținutul lor, ar putea să-mi facă profilul cu destulă exactitate, la fel cum procedăm și noi, cititorii, când personajele din romane ne permit accesul la memoriile lor, păstrate în diferite moduri, la experiențele, practicile și descoperirile lor, engramate ca informații utile pentru decriptarea personalității acestora.
Amintiri încapsulate
Protagonista unei lungi serii de romane ale scoțianului Alexander McCall Smith, Isabel Dalhousie, proprietara unei reviste de etică aplicată, face câteva remarci privind particularitățile mnemonice ale indivizilor, particularități care definesc volumul de reținere și păstrare a materialului trăit, capacitatea de folosire a stimulilor de reactualizare a experiențelor trecute, corectitudinea și exactitatea secvențelor conservate în memoria de scurtă sau lungă durată, și anume: „Fiecare dintre noi își amintește altceva (…). Eu îmi amintesc un lucru, tu poate cu totul altceva, chiar dacă amândouă [ea și prietena ei, Jane] am fost în același loc în același timp” (McCall Smith, 2011: 68, trad. mea), explicându-și acest lucru prin faptul că „memoria e selectivă pentru că avem nevoie de un motiv anume să ne amintim de ceva. Dacă nu avem nici un motiv, mintea nu înregistrează amintirea respectivă” (69). Ca cititori, ne aflăm mereu în situația de a filtra firea, natura, intențiile personajelor în planul logosului prin felul în care relatează ei despre ei înșiși și despre alții, prin modalitățile alese pentru înregistrarea comportamentele lor observabile, a faptelor lor de memorie (vezi Lăzărescu, Nireștean, 2007: 38) în vederea încadrării lor într-o anume tipologie, dacă e necesar, chiar dacă, așa cum constată Paul Casey, orice poveste așternută pe hârtie are un caracter subiectiv, căci „memoria are o autenticitate diferită, dar deloc inferioară. Memoria sortează și cerne în funcție de cerințele celui care își amintește. Avem oare acces la algoritmul priorităților ei? Probabil că nu. Dar am bănuiala că memoria alege tot ce e mai util ca să-l ajute pe depozitarul amintirilor.” (Barnes, 2018: 28).
Așadar, neîncrederea în exactitatea și perenitatea memoriei deseori îi îndeamnă pe autori să le asigure personajelor lor opțiunea de înregistrare a amintirilor, a gândurilor lor pe cale grafică (scripta manent!), de exprimare și consolidare a ideilor, intențiilor, trăirilor lor apelând la consacratul stil epistolar sau diaristic; este exact gestul care conferă povestirii și identității eroilor săi funcționalitatea și importanța relației lector-text. Ca atare, se recurge la nevoie la consemnarea anumitor acte de memorie ca la un instrument de prevenire a uitării, totale sau parțiale, de evitare a „suprimării integrale a datelor memorate, a imposibilității de a le reactualiza” (Zlate, 1979: 99), precum și de augmentare a aducerii aminte, sau, în opinia Doinei Ruști, chiar de atingere a unui moment de sympathie, „o încercare de a stabili alianțe și bineînțeles o bucurie – de a găsi pe cineva dispus să te asculte, să se măsoare cu tine, nu? ” (Ruști, 2004: 49)”, așa cum se întâmplă în schimbul de mesaje dintre Laura Iosa și Andrei Scarlat, decretat de amândoi ca fiind „un mare act de curaj”, căci, în opinia lor, o scrisoare „nu este doar pentru adresant, ci uneori pentru ochi străini.”(50).
Introspecții de lector
Asemenea multor alți iubitori de romane, împărtășesc entuziasmul de a răspunde provocării ridicate de activitatea imaginativă cerută de cunoașterea, caracterizarea și înțelegerea personajelor prin prisma textelor produse de acestea sub forma unor scrisori, jurnale, memorii, în concordanță cu intențiile avute de autor pentru portretizarea lor inițială. Ca atare, consider că, fără să intre în sfera psihanalizei de specialitate, cititorul este încurajat să utilizeze câteva exerciții de mentalizare (asemenea lui Patrick Jane, consultantul din cunoscutul serial TV din 2008, The Mentalist) în procesul clarificării deciziilor protagoniștilor din cărți pe baza manifestărilor lor comunicaționale scrise, mentalizarea presupunând „înțelegerea acțiunilor celorlalți, pe baza stărilor mentale intenționale, cum ar fi dorințele, sentimentele și concepțiile” (Bateman, Fonagy, 2009: 207); de asemenea, ea se referă la „înțelegerea celorlalți (…) implicit și explicit în termenii unor stări și procese mentale subiective” (208), precum și prin textele din categoriile mai sus menționate, generate de aceste condiții; rămâne alegerea și decizia prozatorilor cum și când să fie ele înserate în tabloul general al narațiunii ca modalitate discursivă ce acționează la dezvăluirea indirectă a unor elemente constitutive ale personajelor.
Cititorul pasionat se lasă antrenat în și capacitat de acest joc al descoperirii unor istorii ascunse în însemnările atribuite protagoniștilor, însemnări care acoperă partea obscură a povestirii, cum apare, bunăoară, în pseudo-/jurnalul Aliciei Berenson din bestseller-ul lui Alex Michaelides, completat între 14 iulie – 23 februarie cu nesiguranța unui presupus vinovat: „Nici măcar nu știu cum să-i zic – chestiei ăsteia pe care o scriu. Sună cam pompos să-i zic jurnal intim. Dar nu prea am ce spune: Anne Frank a ținut un jurnal, sau Samuel Pepys – nu cineva ca mine.(…). Poate că n-am să-i zic nicicum” (Michaelides, 2019: 9). Imposibilitatea unei imagini coerente asupra unui trecut personal și sugestia unei posibile ambivalențe sau contradicții în evoluția personajului sunt avansate de Klaus Bernath în expunerea motivelor care duc la scrierea memoriilor, anume, că „a-ți scrie memoriile e o formă subtilă de disperare. Dorești să mai rămîi o vreme în mintea celorlalți, să mai fii prezent, te agăți de întîmplările vieții, le înfrumusețezi, vrei să scoți tîlcul din ele, să demonstrezi că tot ce s-a petrecut cu tine a fost un fragment din istorie”, că „memoriile sunt, pentru unii, formularul de decont pe care-l semnezi, spre capăt, cu viața. Un gest de gospodină care pune conservant prea mult în proviziile pentru o iarnă lungă” (Morar, 2005: 161).
Capacitatea noastră de a reflecta asupra spaţiului mental al personajelor și răbdarea de a explora lumea intenţiilor, emoţiilor şi credinţelor acestora sunt testate la parcurgerea ușor desuetului schimb de scrisori (124 la număr) dintre Isabel Nogueira și Petru Cosmovici, acesta din urmă admițând la un moment dat „poate că scrisorile noastre marchează sfârșitul unei ere: curând oamenii își vor trimite doar e-mail-uri sau vor vorbi la telefon. Să realizezi că faci parte dintre ultimii indivizi care se ocupă de ceva (indiferent de ce), dar cu adevărat dintre ultimii, e amețitor.” (Zamfir, 2006: 95).
Folosirea acestui joc al mentalizării în contextul descoperirii personalității eroilor romanești este o chestiune individuală, nu există un răspuns final, o concluzie validă la această întreprindere de profilaj, însă cu certitudine observatorul ar putea constata cum se creează o bază solidă pentru o „relaționare satisfăcătoare” (Bateman et al., 2009: 211), între personaje și cititorii lor, o relaționare totuși neechilibrată, pentru că cititul de gânduri rămâne (deocamdată!!) un proces univoc.
Referințe:
- Barnes, Julia, 2018, Singura poveste, București: Nemira (trad. Radu Paraschivescu)
- Bateman, Anthony, W., Fonagy, Peter, 2009, „Tulburarea de personalitate borderline, spitalizarea pe timp de zi și mentalizarea” în Luyn, Bert van, Akhtar, Salman, Livesley, John, W., coordonatori, Tulburări severe de personalitate. Probleme curente în practica clinică, Iași: Polirom (trad. Miruna Andriescu)
- Lăzărescu, Mircea, Nireștean, Aurel, 2007, Tulburările de personalitate, Iași: Polirom
- McCall Smith, Alexander, 2011, The Forgotten Affairs of Youth, Londra: Abacus
- Michaelides, Alex, 2019, Pacienta tăcută, București: Editura Litera (trad. Dana-Lidia Ilin)
- Morar, Ioan, T., 2005, Lindenfeld, Iași: Polirom
- Ruști, Doina, 2004, Omulețul roșu, București: Editura Vremea XXI
- Zamfir, Mihai, 2006, Se înnoptează. Se lasă ceața, Iași: Polirom
- Zlate, Mielu, 1979, Secretele memoriei, București: Editura Științifică și Enciclopedică
