Se împlinesc anul acesta, undeva la mijlocul lunii aprilie, 780 de ani de la momentul în care o colană a marii, temutei și extraordinar de performantei armate mongole, care a îngrozit lumea în primii ani ai secolului al XIII-lea, s-a abătut asupra ținuturilor bihorene. Venind de undeva din spațiul nord pontic, cavaleria mongolă a pătruns în Moldova, a traversat Carpații Orientali și, în inaintarea ei spre Câmpia Panonică (unde, potrivit părerii marii majorități a istoricilor, intenționau să se statornicească) au distrus Rodna, Bistrița, Dejul și Cluj-Napoca, ajungând apoi la porțile Oradiei.
Contactul violent al invadatorilor cu locuitorii Bihorului și, îndeosebi cu cei din zona orașului de pe Crișul Repede va avea o serie de consecințe de scurtă și, deopotrivă, de lungă durată. El va marca, totodată, sfârșitul unei perioade de liniște de care cetatea orădeană (în interiorul căreia funcționa și sediul Episcopiei Romano-Catolice), așezările care gravitau în jurul acesteia, precum și arealul bihorean în întregul lui avuseseră parte încă din a doua jumătate a secolului al XI-lea (odată cu ultimele confruntări dintre regatul maghiar, pe de o parte, și pecenegi și cumani, pe de alta).
Pe acest fond, acestea au cunoscut o dezvoltare dinamică ce va avea ca rezultat transformarea Oradiei și a fortăreței acesteia în două puncte importante în rețeaua urbanistică a regatului arpadian și în sistemul defensiv al acestuia. A contribuit în mod semnificativ la câștigarea acestui statut, cu certitudine, și poziția lor geografică, pașii celor care trebuiau să treacă dinspre spațiul intracarpatic spre șesul panonic, sau invers, găsind în Oradea o importantă poartă de trecere, dar și un loc de popas, de odihnă și de recuperare a energiei necesare continuării drumului.
Creșterea prestigiului urbei în perioada imediat premergătoare contactului cu forța distriugătoare a hoardelor mongole poate fi demonstrată, într-o primă fază, de consolidarea poziției acesteia ca loc tradițional de înmormântare în evul mediu a unor capete încoronate. Înainte de iureșul mongol fuseseră depuși în țărâna orașului Oradea, în așteptarea Judecății de Apoi, regele Ladislau I (1077-1095), a cărui sanctificare va transforma Oradea într-o adevărată Compostela a spațiului central european, Ștefan al II-lea (1116-1131) și Andrei al II-lea (1205-1235), conducător de cruciadă și artizanul aducerii, dar și a izgonirii, cavalerilor teutoni din spațiul de sud-est al Transilvaniei.
Volum editat de G. Popa Lisseanu, în 1935, în care a apărut pentru prima dată, tradusă în limba română, lucrarea lui Rogerus, Carmen miserabile.
Se poate adăuga apoi rolul orașului ca scaun de judecată. Registrul de la Oradea, de pildă, unul din cele mai importante documente medievale cu referire la istoria așezării, cuprinde nu mai puțin de 389 procese verbale ale unor pricini de judecată. Cea mai mare parte din ele au implicat utilizarea ordaliilor (în cazul nostru, purtarea fierului roșu), având ca loc de defășurare sediul instanței de judecată organizată de Capitlul episcopal cu sediul în citadela orădeană. Spețele consemnate în acest important izvor istoric (cuprinzând acuze de furt, crimă, vrăjitorie, tâlhării etc) s-au derulat în intervalul 1208-1235.
Oraș bogat, cu un prestigiu din ce în ce mai bine conturat (între cei care veneau să se reculeagă la mormântul regelui sanctificat, să își vindece suferințele în apele termale tămăduitoare din vecinătate sau să își caute dreptatea la Oradea, documentele pomenesc locuitori din întreg Ardealul, din Ungaria sau din spațiul de azi al Ucrainei), cu o viață economică și bisericească înfloritoare, Oradea a avut, așadar, neșansa de a se afla pe direcția de înaintare spre apus a hoardelor dezlănțuite. De fapt, nu hazardul i-a pecetluit soarta, ci tocmai prosperitatea și faima tăriei zidurilor cetății ei, știut fiind faptul că atacatorii căutau centrele urbane dezvoltate, din a căror jefuire să acapareze mari bogății.
Nenorocul contemporanilor atacului mongol a fost consolat, poate, doar în parte, de șansa generațiilor următoare, care au putut afla detalii despre creșterea galopantă a puterii acestui imperiu și despre impactul extinderii sale în jumătatea răsăriteană a continentului european furnizate de un martor direct al grozăviilor desfășurate cu începere din prima parte a anului 1241 și continuate pe parcursul celui următor. Facem referire, desigur, la magistrul Rogerius, care, trimis cu misiuni la curtea regelui Bela al IV-lea, va fi surprins tocmai la Oradea de iureșul mongol. Desfășurarea cu repeziciune a evenimentelor îl va metamorfoza, rând pe rând, din ipostaza de om al Bisericii în cea de martor a derulării atacurilor mongole asupra Oradiei, apoi de fugar, de căzut în captivitatea atacatorilor și, în cele din urmă, de istoric și de om dornic de a transmite posterității informații și date despre o parte a urgiei revărsate asupra unei părți a bătrânului continent. Scrierea sa Carmen Miserabile („Cântec de jale”), având la bază o experiență trăită în mod nemijlocit de acesta în fortăreața de pe malurile Crișului Repede și în vecinătatea acesteia, precum și în rătăcirile și disperarea lui de a se salva, a fost completată, după cum mărturisește în chiar debutul ei, de aflarea altor fapte și lucruri „pe cari le-am auzit de la oameni demni de încredere și în fața cărora au fost săvârșite”. Temeinicia celor consemnate de către el este, în aceste condiții, de necontestat. De altfel, cea mai mare parte a informațiilor sunt confirmate de către alte tipuri de surse istorice și de către descoperirile arheologice.
Trupele mongole care s-au năpustit asupra Oradiei au fost conduse de către Kadan, unul dintre fiii marelui han Ögödai, nepot deci al marelui Gingis Han. După ce s-a făcut remarcat în luptele contra cnezatelor rusești și a unor triburi din nordul Mării Negre, el va fi desemnat a coordona una dintre cele trei coloane ale armatelor care au trecut prin spațiul românesc, având ca obiectiv învăluirea și atacarea concomitentă a Ungariei pe mai multe direcții. Ulterior se va remarca prin acțiuni desfășurate în Dalmația și Croația. Moartea tatălui său în decembrie 1941, la capătul unei petreceri la care alcoolul a fost prezent în cantități mari, îl va determina să se întoarcă spre centrul de puterea al uriașului Imperiu, traseul urmat trecând prin Serbia și Bulgaria.
Contactul atacatorilor cu locuitorii orașului Oradea (alături de cetatea care adăpostea Episcopia Romano-Catolică) și cu civitasul din jurul ei, care cuprindea pe atunci și mănăstirea premonstratensă închinată Sfântului Ștefan, Olosigul (sau Villa Latinorum), posibil și Ioșia (care apare consemnat documentar, e adevărat, în anul 1261), a fost unul brutal. Impactul devastator a fost mult amplificat de refugierea în interiorul fortăreței a unei populații numeroase, între care „nenumărate femei nobile, atât doamne, cât și femei din popor (…) deoarece era foarte vestită”. Din păcate însă celebitatea ei era însoțită, tocmai în momentul în care i se solicita să-și dovedească tăria, de unele carențe în ceea ce privește administrarea și menținerea ei în acei parametri care să-i asigure eficiența maximă. Rogerius, de pildă, menționează că o porțiune din zidul de apărare era dărâmat, luându-se, în pripă, măsuri pentru ridicarea unuia nou. Populația care nu s-a putut refugia în interiorul ei a fost ucisă cu sălbăticie: „au omorât atât pe bărbați, cât și pe femei, mai mari și mai mici, pe străzi, în case și pe câmpuri (…). N-au cruțat nici sexul, nici vârsta”. Comportamentul violent al atacatorilor făcea parte din strategia lor de luptă, menită a întreține un sentiment de spaimă și insecuritate și a descuraja orice ripostă. În același registru trebuie încadrată și acțiunea imediată care a urmat acestui măcel, respectiv simularea retragerii (șiretlic utilizat și în cazul atacării Rodnei). Stând ascunți câteva zile la o anumită distanță de cetate, ei au reușit să adoarmă vigilența apărătorilor și supraviețuitorilor primului atac, în mintea cărora a încolțit gândul că pericolul e ireversibil. Al doilea contact cu atacatorii a fost cel puțin la fel de violent: cunoscând punctul vulnerabil al cetății, mongolii au amplasat șapte mașini de război „și n-au încetat de a arunca în zidul cel nou pietre, și ziua și noaptea, până ce el n-a fost cu totul dărâmat”. Prin breșa creată, mongolii au pătruns în interior. Într-o primă fază a fost ucisă populația masculină (soldați, canonici) care a încercat să oprească pătrunderea. Doamnele din înalta societate, alături de fetele lor și ale altor nobili, s-au retras în biserica din interiorul fortăreței, rezemându-și ultimele speranțe într-o intervenție divină. Din motive insuficient clarificate, mongolii au prefarat să incendieze lăcașul sfânt. Furia lor și pofta de a acapara cât mai multe bogății a putut fi stăvilită, probabil, doar într-o mică măsură de jefuirea mormintelor regale. „Și după ce au prăpădit toate, și după ce un miros de nesuportat a început să exale din cadavrele celor morți, s-au retras de aici și a rămas locul pustiu”, avea să conchidă Rogerius.
Cu siguranță că amploarea devastărilor la nivelul întregului Bihor au fost substanțial amplificate și de faptul că o parte din populația capabilă să se opună călăreților asiatici a fost înrolată într-o armată condusă de comitele Bács și de Benedict, episcopul catolic de Oradea, pusă în mișcare spre a veni în ajutorul armatei regelui Bela al IV-lea. Neputând aștepta sosirea acestui ajutor, acesta din urmă a trebuit să primească singur lupta, încheiată cu o înfrângere zdrobitoare (la 11 aprilie, la Mohi, pe râul Sajó, un afluent al Tisei). Cu toate acestea, nu dislocarea acestor luptători explică succesul armatelor mongole. Prin forța atacurilor lor călare și prin rapida lor mobilitate, acestea au impus pretutindeni un blitzkrieg (război fulger) avant la lettre, care a îngenunchiat numeroase alte armate și a supus multe puncte întărite de pe harta Europei, unele învăluite în haina amețitoare, dar și amăgitoare, a faimei de inexpugnabilitate.
Consecințele imediate ale marelui atac mongol asupra Oradiei și Bihorului trebuie căutate, în egală măsură, și prin prisma efectelor psihologice pe care l-a avut asupra localnicilor contactul cu o populație având nu doar altă cultură și alte sisteme de valori, ci și alte trăsături somatice. Coroborate cu violența extremă de care atacatorii au dat dovadă, acestea din urmă au bulversat profund mentalitățile martorilor atacului, dar și a urmașilor acestora.
Nu există date concrete în legătură cu pierderile de vieți omenești, dar cu certitudine acestea au fost considerabile. Jefuirea tuturor bunurilor și răpirea animalelor a dus, pe spații largi, la instalarea foametei. Moartea unor capi de familie a prilejuit apoi înstrăinarea sau acapararea cu forța de către supraviețuitori a unor pământuri agricole, profitându-se de haosul creat și de distrugerea multor acte de proprietate. Un astfel de caz este atestat documentar în 1278 și face referire la un lot din zona localității Săcuieni. În alte regiuni ale Bihorului sunt consemnate inițaitive de repopulare a unor sate, precum cea din 1268, prin care unui anume Cosma i se acordă „pământuri pustii și lipsite de locuitori din vremea tătarilor”.
Distruse puternic de atacul mongol, Cetatea Oradiei și așezările care gravitau în jurul acesteia își vor reveni însă treptat-traptat. Șocul produs de ciocnirea cu acești călăreți asiatici va genera o serie de inițiative menite să înlocuiască vechea fortăreață cu una nouă, capabilă să facă față oricărui atac. Din cenușa asediului se va naște așadar o citadelă care avea să dobândească în timp un bun renume în acest colț al Europei.
