Andrei avea un braț stâng nou. Pe cel biologic îl vânduse în urmă cu două luni. Luase pe el suficienți bani cât să-și plătească datoriile și să-i ofere mamei sale un cadou râvnit de ea întreaga-i viață. O croazieră pe Mediterana. În clasicul stil al sfârșitului de secol 20, cum îi plăcea ei, la bordul unui vapor cu foarte multe etaje, piscine, săli de cinema și de dans, biblioteci, nenumărate baruri, unde cântă trupe de jazz din cele mai renumite. O lună de răsfăț virtual, pachet de lux, cu suveniruri, fotografii și înregistrări video. Așa cum o știa, nu va pune prea multe întrebări. Va primi cadoul cu nonșalanță, lăsându-și ușor capul pe umăr și privind visătoare în zare.
De restul banilor, și nu puțini, se va bucura el, doar el. Trei ani de huzur într-o capsulă de real-virtual. Trei ani în care putea trăi o viață completă. Copilărie, adolescență, maturitate. Pe la 50 de ani va muri apărându-și țara de invadatori, nu înainte de a le distruge câteva zeci de tancuri. Se va înălța un monument în cinstea lui, o trupă rock îi va purta numele, se vor scrie câteva cărți biografice și cel puțin un doctorat. Apoi se va retrage, revenind în real, plin de experiență și cu amintiri ce-l vor satisface cel puțin încă doi ani.
În total cinci ani de fericire.
Per ansamblu afacerea îl mulțumea, dar ceva, ca o durere de stomac, îl rodea. Spera ca presentimentul care-i dădea târcoale, făcându-l să se trezească noaptea transpirat și speriat, să fie doar efectul substanțelor injectate atunci când îi făcuseră operațiile. Își vânduse un rinichi, o bucată de ficat, un ochi, o ureche, un braț și un picior. Toate biologice, neatinse de boli sau de implanturi sintetice. În timpul comei induse i se vor injecta medicamente experimentale, i se va extrage sânge și, la modul general, va fi un cobai de lux pentru orice le va trece prin minte cercetătorilor.
Decesul, scria în contract, dacă va surveni, va fi delicat și definitiv. Îl pufnise râsul, iar funcționarul de la Banca de Organe, reprezentantul Institutului de Cercetări Medicale „Speranța”, zâmbise, ținându-i isonul.
– Birocrații ăștia, îi spusese și dăduse din mână a lehamite.
Fusese rândul lui să aprobe și între ei se stabilise un firav sentiment de complicitate, deși, realiză Andrei în prima noapte de insomnie, individul era chiar unul dintre funcționari. Era parte a „birocraților ăștia”. Dar atunci spusese:
– Limbă de lemn de înaltă rezoluție.
Râseseră amândoi și ceașca i se reumpluse de cafea fierbinte, naturală și aromată.
– Doar o mostră a ceea ce va urma, îl asigurase funcționarul care făcea glume pe seama funcționarilor. Lumea aleasă e sută la sută naturală! Să nu vă îndoiți de asta.
Îi făcuse cu ochiul.
– Am testat personal trei scenarii diferite. Antichitatea greacă, perioada Edo și postumanismul.
– Postumanismul? A-ha! spusese el mai mult ca să nu pară prost, decât pentru conversație. Nu dorea altceva decât să plece de acolo, să se pregătească. Să-i ducă mamei cadoul. Să-și plătească datoriile. Să vândă tot ce mai avea de valoare.
– Lumi utopice, sută la sută, repetase funcționarul pe un ton de reclamă, credibile și, continuase el aplecându-se peste masă, acolo nu există legi, morala este abolită, poți face ce vrei, mai puțin să ucizi.
– Bănuiesc că de-aia costă o căciulă de bani.
– Printre altele.
Pe el nu-l interesau plăcerile sexuale și nici nu credea în societăți utopice. Oamenii, după cum îi repetase maică-sa întreaga copilărie și adolescență, au fost creați pentru a suferi. Cine nu suferă, îi spunea ea dezvelindu-și dinții stricați și învăluindu-l în miros de ceapă și țuică, rămâne pe vecie prizonier aici, în iadul de pe Pământ! Ți-ar plăcea să știi că vei trăi veșnic în sărăcie, printre gunoaie de rasiști, naționaliști, marxiști, fasciști și sociopați?
Alte mame își încurajau copiii să învețe, să-și construiască un viitor, să aibă încredere în ei, în Stat, în cei din jur. Sau măcar în justiție. Dar nu a lui. Andrei încercase în primii ani de adult să se opună lumii create de mamă. Dar, cu cât înainta în viață, iar viciile se înmulțeau, odată cu eșecurile profesionale și familiale, mantra suferinței ca mijloc de salvare a sufletului îl cuprinsese și pe el. Trăia pentru a suferi și orice prilej care-i aducea o nouă durere îi întărea încrederea în corectitudinea filozofiei moștenite pe linie maternă.
De aceea alesese o perioadă tulbure din istoria Europei, o țară aflată sub asediu, un loc ideal pentru ca un bărbat ca el să se poată evidenția. Să-și recapete respectul de sine, să facă ceva care să-l retrezească la viață printr-un sacrificiu pe altarul unei cauze drepte. În definitiv, ce e viața fără suferință?
Un alt motiv, unul ținut ascuns de ochii interogativi ai psihologilor, care îl chestionaseră și-l pregătiseră pentru lumea virtuală, fusese mult mai apropiat de adevărata sa natură sau de adevăratul scop al acestei tranzacții. Își dorea cu ardoare să părăsească această lume. Dacă mama avea dreptate, și el credea tot mai mult că avea, atunci trebuia să părăsească scena pentru a se regăsi în Rai. Îndurase suficient, calcula el, apoi va fi și sacrificiul suprem din real-virtual, faptele de acolo, care, îl asigurase preotul Nicolae, vecinul de palier, sunt asemenea celor de pe Pământ. În fața Domnului, o faptă bună rămâne o faptă bună, indiferent unde are loc! Chiar și în virtual? Chiar și acolo! Omul e om oriunde ar fi. Ce crezi, îi șoptise preotul apropiindu-și neplăcut de mult buzele de urechea lui, că odată aruncat în virtual vei deveni altcineva, vreun fel de Superman cu morala beton? Sau Sfântul Andrei Omorâtorul de Monștri Virtuali? Ha, ha, ha. Vei fi tot tu, doar tu și numai tu!
Poate de-aia se trezea noaptea transpirat și speriat. Dacă în viața reală nu fusese în stare să facă nimic deosebit, nu reușise să se evidențieze nici la școală, nici la universitate, unde intrase printre ultimii și abia terminase, și nici la nenumăratele slujbe – nici măcar o familie nu avea! doar pe mama, veșnic nemulțumită, mirosind a ceapă și țuică, privind lumea ca pe un complot uriaș împotriva ei, iar pe el, unicul fiu, ca pe o bătaie de joc personală –, atunci, cum va putea fi eroul sperat?
– Urmează scenariul, îi spusese primul funcționar, apoi al doilea, iar în final al treilea, cel care râsese de birocrație și îi șoptise că el vizitase o lume post umană și că, o Doamne!, ce super-de-super fusese! Sută la sută naturală!
După ei veniseră însă specialiștii adevărați. Nimeni nu are nevoie de un cobai mort, înțelese el repede motivația din spatele ședințelor de pregătire. Ce folos dacă el nu ar face față cerințelor și ar reveni în Institut, peste o lună, două? Mai mult decât materie organică, el era un întreg laborator pe care cercetătorii, îmbrăcați în halate albe, cu ochelari, priviri interesate și cuvinte meșteșugite și-l doreau într-o stare cât mai bună. Curat, bine întreținut, fără stricăciuni și, foarte important, să rămână așa pe toată perioada contractată. Doar nu degeaba investeau în el atâția bani, iar el nu degeaba făcea atâtea sacrificii!
Cu doar două zile înainte de se muta în clădirea cenușie a Institutului, se visă pe puntea vaporului din cadoul oferit maică-sii. Făcea parte din personal. Avea un costum de marinar, pantofi albi, un tatuaj cu o ancoră pe brațul stâng și ducea o tavă plină de bunătățuri și pahare cu șampanie. Se mișca iute pe culoarele înguste ale vaporului și era fericit. Se simțea împlinit într-un fel pe care nu-l putea verbaliza, nici măcar în vis. Chiar și acolo, pe undeva conștient că visează, pe altundeva sperând că realitatea este un vis și că visul este realitate, știa că nu ar fi trebuit să fie fericit. Că manifestarea mulțumirii de sine e un păcat, e o atitudine contrară mersului firesc al lumii și că imediat viața i se va roti și suferința va reveni cu forțe înzecite. Se opri o clipă în fața unei oglinzi și se privi. Era același, dar într-o versiune îmbunătățită. Corpul nu-i mai arăta scheletic, barba era rasă, lăsând vederii o bărbie bine proporționată, iar brațele, picioarele, ochii, urechile, toate erau la locul lor și lui îi făcu plăcere să le vadă, ba chiar și să le admire un pic.
Abia apoi se gândi la maică-sa. Porni să o caute, dar, pe măsură ce parcurgea culoare, săli de dans, cinematografe și piscine, mersul îi devenea tot mai greoi și mai puțin omenesc. Uneori zbura, alteori trecea prin podea, pereți sau plafon, visul deforma realitatea și el nu știu dacă o va mai găsi vreodată și atunci se sperie cu adevărat. Pentru că mama trebuia să fie acolo. Era parte din el, nu încăpea îndoială că ea există în realitate și că poate exista la fel de bine și în vise. Doar dacă, numai dacă el, de fapt, o urăște sau își dorește să o ucidă.
Se trezi transpirat și agitat. Oare face tot ce face pentru a scăpa de ea, sau de viața lui? Până unde se întinde moștenirea ei și de unde începe el, Andrei?
După ce se liniști, adormi din nou, doar pentru a reveni câteva minute pe vapor. De data asta stătea întins pe un șezlong și aștepta. Era conștient că totul e un vis, iar un vis, îi spusese psihologul, se deosebește de real-virtual. Prin ce? fusese el curios. În vis poți face ce vrei, atâta timp cât nu-ți încalci propriile limite. Eu zbor, îi spuse el. Zbor cu adevărat. Mă ridic deasupra străzii, planez, dau din mâini, fac giumbușlucuri. Psihologul, un bărbat tânăr cu barbă și morgă, dăduse din cap și-l încurajase să spună mai multe. Și el spusese. Își adusese aminte de vorbele lui acolo, în vis, stând întins pe o punte văzută doar în reclame. Așa că se ridică, se urcă pe balustradă și încercă să zboare. Se trezi a doua oară transpirat și cu inima să-i sară din piept.
– În real-virtual nu vei putea zbura, îi spusese psihologul, după ce-i povestise visul.
– De ce nu?
– Dacă te-am lăsa să zbori, ți-ai da seama imediat că totul e un vis.
– Deci, totuși, e ca un vis.
Psihologul strânsese din buze nemulțumit.
– Tocmai ți-am explicat că nu e ca un vis. Are caracteristicile unui vis, pentru că se petrece în mintea ta, chiar mai mult decât atâta.
– Mai mult?
– Institutul îți va oferi firul principal, cadrul acțiunilor. În jurul lui vei putea să-ți construiești întreaga existență. Te vei naște într-o familie normală, mama va fi funcționară, iar tata, muncitor într-o uzină. Bunicii vor fi mineri, iar bunicele, casnice. Vei avea o soră mai mică și un frate mai mare.
– Deci voi fi fratele mijlociu. Așa a fost tata, a avut o soră mai mică și un frate mai mare. Mama a fost singură la părinți, dar ei au murit când era mică și a crescut prin orfelinate. Pe vremea aceea, orfanii nu erau plasați în familii surogat, creșteau în cămine, înghesuiți în camere comune…
– Știu, știu.
– Voiam doar să-ți spun că sunt okay cu scenariul. L-am citit, am mai avut și eu câteva observații…
– Dar oare l-ai și înțeles?
Ăștia sunt psihologii. Mereu au întrebări, mult mai multe decât răspunsurile pe care Andrei era dispus să le ofere.
– Știi, nici măcar nu-mi cunosc obârșiile. Bunicii din partea mamei au venit din Bucovina, dar nu erau români, nici ruși, poate ucraineni, e un secret de familie. Iar din partea tatălui am sânge de grec și de valah. În toată copilăria mea am căutat să mă apropii de ei, să-i înțeleg. Abia mai târziu mi-am dat seama că trăiau într-o spaimă continuă. Ce-i înfricoșase atât de mult, cum de nu mai reușeau să scape de ea nici măcar în zilele noastre? S-au dus unul după altul fără să-mi răspundă la întrebări. De fapt, nici nu am avut ocazia să le pun. Au fost tot timpul doar în mintea mea, incapabile să iasă altfel decât sub forma unor timide încercări de a afla. Ei însă presimțeau orice tentativă și mi-o blocau din fașă. Abia de vorbeau cu mine sau cu mama, și ea era văzută la fel. O neavenită în familie, la început doar în a ei, apoi și în cea a părinților soțului ei. Moartea lui tata, în loc să ne unească, ne-a despărțit și mai mult. Bunicii, doar pe ei i-a unit. Au stat împreună până la final. O familie în familie, cea adevărată, din care eu, mama și amintirea lui tata nu mai făceam parte.
Pe psihologi nu-i interesa trecutul lui. Ceea ce căutau ei să înțeleagă era cum se raporta el la prezent și mai cu seamă la viitor. Dacă înțelege cu ce se va confrunta și dacă asta îl neliniștește în vreun fel. I se oferea o viață nouă. Avea ocazia să-și aleagă viitorul, dar și să și-l modifice după cum dorea. Este el, oare, se întrebau psihologii în buclă, conștient că va trebui să facă niște alegeri? Că unele din acestea nu vor fi altceva decât o reluare a întrebărilor și răspunsurilor din trecutul său? În ce măsură va putea Andrei să se dezbare de obiceiurile vechi pentru a învăța unele noi. Mai bune, mai rele, dar altele. Care să-i ofere senzația de originalitate, poate chiar de unicitate, caracteristice unei vieți bazate pe liberul arbitru. Sau ei greșesc și Andrei va repeta aceleași greșeli, înscrise – aberant concept – undeva în ADN-ul său, chiar dacă va începe noua viață din postura de fetus.
Era un experiment. Nu primul și nici ultimul, vizând una din întrebările fundamentale ale omenirii. Este viața noastră predeterminată sau avem liber-arbitru?
Andrei nu era însă subiectul unui singur grup de cercetători. Unii voiau răspunsuri la întrebări filosofice, alții căutau rezolvări la șarade militare, iar alții, precum el, nu voiau altceva decât o nouă întâlnire cu Creatorul. De data asta pe un teren neutru, neviciat de suferințe reale, credea el, de societate sau de ambiții serbede. O nouă viață, un nou început, o șansă nesperată de a dovedi că poate mai mult, că mama poate fi mândră de el și că suferința își poate găsi o împlinire eroică.
Cu o zi înainte de a dispărea printre mecanismele Institutului, se întâlni cu mama. Arăta nesperat de bine, iar în casă mirosul de ceapă prăjită fusese înlocuit cu unul floral, amestecat cu detergenți și înălbitori. Se gândi că poate și-a reluat vechiul serviciu și că, așa cum îi era obiceiul, furase din produse.
– Mamă! exclamă el.
– M-am gândit mai bine, îi spuse ea după ce se așezară pe canapeaua din fața televizorului, ce nevoie am eu de călătoria asta a ta?
– A mea? întrebă el încercând să nu se lase cuprins de furie. A mea, mama?
– Hai, hai, nu te enerva. Ești ca taică-tău. Imediat îți sare țandăra!
Și-l amintea vag, compus din poveștile bunicilor, zgârcite în informații, dar știa cu siguranță că tata nu fusese un om nervos, tot așa cum nici el nu era un om aspru din fire.
– Am făcut eforturi…
– Ai făcut, ai făcut. Pe mine de ce nu m-ai întrebat?
– Toată viața mi-ai spus că ăsta este cel mai mare vis al tău. Că e singurul lucru pe care ți-l dorești cu adevărat. Mai mult decât un pelerinaj la Ierusalim, mai mult decât… decât…
– Decât ce? Ei, iaca, am spus și eu. Nu mai are omul voie să viseze? Era cel mai frumos vis al meu și așa va rămâne, dar de ce să dai atâția bani pe un vis? Ce sens are? Sunt alte lucruri mai urgente. Crezi că reparațiile la casă sunt ieftine? Sau bucătăria nouă, nici n-ai văzut-o, ce-ți pasă ție de viața mea!?
Ce-i pasă lui de viața ei? Andrei spera ca și această ultimă discuție, în care urma să-i spună că lipsește trei ani, să fie doar un vis. Aștepta momentul în care lumea se va strânge în jurul lui, zgomotele se vor preface în șuierat, își va auzi inima pompând sânge sau sângele circulând nebunește, apoi trezirea gâfâită și transpirată. Însă nimic din toate acestea nu se întâmplau și realiză atunci, nu pentru prima oară, că nu se pricepe la oameni. Că nu-i înțelege, că nu-și înțelege nici măcar propria mamă și că, dintr-o eroare de educație, sau poate chiar una mult mai profundă, de genetică, o boală incurabilă care-i măcina creierul, confunda visul cu realitatea și dorința cu respingerea.
Stând pe canapea, privind în gol spre televizor, Andrei încerca să proceseze acest nou eșec. Unul neașteptat, ultimul dintr-o lungă suită sau primul dintr-un șir ce avea să înceapă peste doar o zi. Își auzea mama cum se bucură și râde la scenele de la televizor, tot mai zgomotoasă sub efectele țuicii. Cum i se înroșește fața tot mai mult, cum țipă, dă din picioare și mâini. Se ridică abia când ea adormi. O duse în dormitor, o așeză în pat, o sărută pe frunte și plecă. Fără voie, puse întâmplarea în categoria suferințelor și zâmbi. Îl aștepta o călătorie lungă cât o viață de om, la capătul căreia va afla dacă alegerile îi fuseseră predeterminate sau el își fusese propriul demon.
Pentru că în seara aceea, cu doar o zi înainte de a se prezenta gol în fața unei noi vieți, Andrei se decisese să nu mai urmărească firul determinist al scenariul. Să nu mai fie erou, să nu mai lupte și să nu mai sufere. Să facă totul astfel încât, la finalul celor 50 de ani, să fie fericit. Și, doar dacă și numai dacă fericirea lui și a familiei sale includea sacrificiul, doar atunci, își repetă el când medicul îi așeză masca peste față, îl va face.
