Miere neagră
(fragment de roman)

Poţi să pui dragostea la temelia unei vieţi noi? Cel mai probabil, da, însă noul roman al lui Dan Pleșa demonstrează că nu e suficient să faci bine, pentru ca viaţa ta să fie mai bună. Nici măcar atunci când binele acesta îmbracă hainele unei crime.

864 vizualizări
Citiți în 16 de minute

Un roman despre libertate şi iubire, pe fondul unei societăţi care trece de la prea puţin la prea mult şi incontrolabil, un roman care pendulează între vis şi realitate, între personal şi colectiv, cu impresia că revoluţia unuia poate fi revoluţia tuturor.


Ultima săptămână din august. Ultima săptămână din august care a mușcat și vreo două zile de septembrie. Mă împăcasem cu gândul că plec în armată, tata începuse să mai vorbească cu mine, Iulia se îmblânzise.

M-a rugat într-o luni dimineață să vin pe la zece, să o iau din fața blocului. Deși întârziasem, nu era în fața blocului. Am așteptat puțin și m-am auzit strigat. M-am uitat în sus, ieșise pe geamul de la scară, îmi făcea semn să urc și cu degetele îmi arăta patru. Am urcat pe scări până la patru, era în spatele unei uși întredeschise. Când m-a văzut și-a pus degetul peste buze, șșșșș, și mi-a făcut semn să intru. În hol ne-am sărutat și mi-a spus că ai ei au plecat o săptămână din București și a reușit să-i convingă să nu o ia cu ei și că se descurcă singură acasă.

Săptămâna aceea am stat la ea. Mai dădeam din când în când un telefon, să-i liniștesc pe ai mei, sunt bine, nu, nu vin nici diseară acasă. Ferindu-ne de privirile indiscrete ale vecinilor, ne mai furișam câteodată să mergem la o plimbare prin Herăstrău, dar săptămâna aia am stat aproape tot timpul în casă, bot în bot, într-o senzuală clandestinitate. Mă mulțumeam cu puțin, care pentru mine era prea mult, nu-mi imaginasem, nu sperasem, știam amândoi că, dacă o făceam și se afla ceva, o dădeau afară din liceu în ce mai bun caz, nici nu vreau să-mi imaginez ce ar fi făcut ta-su, așa că mă gândeam că e mai prudent și mai înțelept să aștept să termin cu armata, să intre și ea la facultate și de-abia după aia să deschid discuția. Însă curajul ei era mai mare și mai puternic decât dorința mea. La începutul acelei săptămâni eram amândoi naivi și puri, la sfârșitul ei amândoi știam tot ce se poate ști despre trupurile noastre.

M-am oprit după multă vreme din scris și m-am ridicat de la masă. Chiar dacă nu am scris un rând despre ce s-a petrecut în săptămâna aia, de fapt nici nu pot să scriu vreun rând, mi-a trecut prin fața ochilor, am stat multă vreme rememorând cu lux de amănunte săptămâna aia. Săptămâna aia care mi se pare că nici nu face parte din viața mea, săptămâna aia care e atât de diferită de tot ce a fost viața mea până acum, încât nu e a mea. M-am gândit să las scrisul, să închei aici. Cu implicita invitație adresată oricărui posibil cititor, acum stai tu și imaginează-ți ce săptămână celestă a fost săptămâna aia.

Am sta și m-am jucat cu pușca, metalul rece mi-a reamintit ce caut aici, de ce sunt aici și de ce scriu.

Am scris ieri sau alaltăieri, deja nu mai țin minte, despre zilele mele din armată.

Chiar dacă nu mai conta, îmi jurasem mie. La seral se dădeau subiecte mai ușoare și se intra cu medie mai mică. Cu nota pe care o luasem în urmă cu un an, și la subiecte mai grele, aș fi intrat la seral fruierând. Am hotărât să nu mai risc nimic, mai ales că zilele de armată mă făcuseră să uit dexteritatea rezolvării problemelor de fizică și matematică. Mi-au dat ușor permisie, prima de când intrasem în unitate, acasă am stat închis și am repetat cele două zile până în examen, și am intrat pe la jumătatea listei, destul de confortabil. La o săptămână după ce s-au afișat, eram deja acasă, cu livretul în buzunar.

Eram bucuros că pot face ce vreau eu, că nu mai ascult de toți boii, dar nu-mi găseam locul. Lumea din care plecasem nu era aceeași în care mă întorsesem, mă simțeam incomod și uscat, lumea asta nu mai avea niciun fel de culoare. Și probabil și eu eram altul.

Cred că în a treia zi de când mă întorsesem am răspuns la telefon.

Sângele mi-a năvălit în tâmple și în coșul pieptului.

— Bună!

— Alo…

— Felicitări! Am auzit că ai intrat.

— Felicitări ție, să intri la Drept din prima nu e așa ușor. Eu am intrat la seral, nu știu dacă știi. O să fiu niște ani un simplu muncitor.

— Tot e o performanță, să intri din armată. Și am auzit că în anul trei te poți muta la zi cu niște cafele și ketane.

— O să văd ce-o să fie când ajung acolo. Am tăcut. O secundă-două de tăcere inconfortabilă, să o întreb dacă vrea să ne mai vedem sau să închid direct, să închid cu totul, pentru totdeauna? De ce m-ai sunat? Doar ca să mă feliciți, pardon, să ne felicităm reciproc?

— Nu, vreau să ne vedem.

— De ce?

— Ca să vorbim. Să vorbim ceva.

— Păi vorbim acum.

— Nu vreau să vorbim la telefon.

— Bine, unde? În Herăstrău?

— Nu, nu în Herăstrău. Poți mâine la două?

— Pot.

— Atunci să ne vedem mâine la două în cofetăria aia unde m-ai dus tu.

— Bine, pe mâine, la două, acolo.

Când m-am întors definitiv acasă, am întrebat-o direct pe soră-mea și mi-a zis: „Da, știu, e cuplată cu unu’ de la Medicină, unu’ Mihnea.” Îl știam pe Mihnea, arăta bine, trebuie să recunosc, dar mie mi-era antipatic, mi se părea pedant și plin de el. În noaptea aia n-am putut să dorm, pe la trei dimineața am renunțat și m-am dus pe balcon, unde am fumat până nu se mai putea sta de soarele care ardea.

Am pus un profiterol în fața ei și unul unde trebuia să stau eu. M-am așezat și eu la masă. Față în față. Nimeni nu spunea nimic și nu am mai rezistat.

— Am auzit că ești cu Mihnea.

— Da, așa e.

— Cu îngâmfatul ăla?

— Nu ai dreptate. E un om bun Mihnea.

— Dacă spui tu. În fine, tu îl cunoști mai bine decât îl cunosc eu, am spus răutate.

Dacă până atunci licărea în mine o speranță că un lipici magic repară totul între noi, când am auzit asta cu e un om bun mi-am dat seama că totul s-a terminat.

— Și atunci de ce ai vrut să ne vedem?

Nu a răspuns imediat. Cu lingurița a luat moțul de frișcă din vârful paharului, încet.

— Nu vreau să mă justific. Dar am vrut să ne vedem pentru că m-am gândit că e firesc să știi și tu, era al tău. Am rămas însărcinată.

— Cum așa? Doar m-am ferit, știi și tu… nu se putea…

— S-a putut. La o săptămână după ce ai plecat, mi-am dat seama. În fine, am început să bănuiesc, am mai stat cu speranța încă una sau două, după care am devenit disperată. Tu erai în armată, nu puteam să îți scriu, că știi că ăștia deschid scrisorile. Și dacă îți dădeam de veste cumva, ce făceai acolo, că nu puteai să pleci? Eram disperată, disperată. Nu aveam cu cine vorbi. Tu știi că în țara asta nimeni nu riscă pușcăria că vine o fată de pe stradă plângând și spune: domnule doctor, mă ajutați și pe mine, vă rog? Nu aveam cu cine vorbi, nu știam cui să-i cer ajutorul. Mama sigur îi spunea tatei, dacă tata afla, mă omora în bătaie. Și tu erai bine-mersi în armată! Tu m-ai lăsat singură! Mihnea e singurul căruia i-am spus. Știam că părinții lui sunt doctori și am sperat că mă poate ajuta. Și m-a ajutat, ai lui m-au ajutat. A fost îngrozitor. Și Mihnea a fost alături de mine, Mihnea a fost singurul care a fost alături de mine. Asta e. Nu am ce să-ți mai spun.

Am mai stat amândoi un minut-două în tăcere.

— Nu e nevoie să mă conduci, a zis și s-a ridicat.

— Știi că te iubesc, i-am spus.

A ridicat din umeri, mi-a surâd trist și enigmatic și a plecat.

Am mai stat o vreme la masă, uitându-mă la profiterolul ei fără vârf, la profiterolul meu de care nu am putut să mă ating. Am simțit cum crește în mine o disperare căreia cu greu puteam să0i fac față, disperare care s-a transformat într-o dorință atroce să-i lovesc pe toți din jurul meu. O furie surdă îndreptată împotriva tuturor. O țară în care nu poți face ce vrei cu trupul tău, nici dacă ești bărbat, nici dacă ești femeie.

Am stat așa, clocotind și uitându-mă la picăturile dulci și pastelate care se scurgeau pe piciorul paharului și se-ntindeau pe masă într-o băltoacă veselă.

Atunci a fost a treia oară când l-am urât pe ceaușescu.


Romanul Miere neagră de Dan Pleșa a apărut de curând la editura Vellant, în noua colecție „Traverse” dedicată literaturii române actuale.

Dan Pleșa este editor, scriitor și jurnalist cultural. A absolvit Academia de Teatru și Film –specializarea scenaristică și critică de film. A activat în presă și peste zece ani la o casă de discuri ca producător. Se numără printre fondatorii editurii Vellant și al revistei de proză scurtă „iocan” – singura revistă de proză scurtă din România care apare în format tipărit. A publicat poezie în diverse periodice și în volumele: Marfă – (antologie de grup) 1996 (împreună cu Bogdan O Popescu, Dan Mircea Cipariu, Sorin Gherguț și Florin Dumitrescu), Marfă reîncărcată (antologie de grup) 2011 (împreună cu Bogdan O Popescu, Dan Mircea Cipariu, Sorin Gherguț și Florin Dumitrescu). Proză scurtă publicată în antologiile Prima dată și Cum iubim, și în volumul de autor Povești de dragoste și neputință - Editura Vellant 2019.

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Ficțiune”