Taifun

Astăzi ar fi fost ziua mamei. E primul an când știu că, dacă aș suna, un robot mi-ar spune „numărul apelat este nealocat”.

M-am trezit cu ea în gând, cu vocea ei, cu râsul ei, cu ironiile ei. „Hai să ieșim și noi undeva ca fetele, de ziua mea. Dă și tu o cafea din aia adevărată, nu fi ticăloasă,” parcă o auzeam spunând pe tonul ei jucăuș, cu ochii verzi scânteind de inteligență și umor. Am zis: „Bine, te duc, dacă îmi promiți să vorbești cu mine și nu mă lași singură, da? Dar cafeaua e tot din aia, zeamă lungă, că asta se bea aici.” „Normal! Lasă că măcar ieșim să mai vedem și noi lumea, să ne mai amuzăm de cum umblă ăștia pe stradă. Oricum e plin de ciudați la voi acolo. Altfel de ciudați decât la noi aici.”

„Da, așa e… Otaku le zice, sau hikikomori sau gothic lolita sau «gyaru»…”, unii sunt obsedați de anime sau de vreun idol din muzica, din seriale. Alții stau închiși în casă și se îngroapă în cărți și reviste, refuzând contactul cu exteriorul, mai ceva ca babele alea cu o sută de pisici la bloc. Unele sunt femei în toată firea care umblă îmbrăcate și machiate ca niște fetițe cu rochițe scurte-n volănașe, dantele și fundițe roz, lingând ostentativ acadele pe băț cât juma’ de față, și multe alte specii din tot felul de subculturi. Cu cât e mai mare orașul, cu atât crește și varietatea tipologiilor umane, iar Tokyo chiar nu duce lipsă de creativitate pe partea asta de fetișuri și preferințe dubioase.

„Dar lasă, că pe tine te duc într-un Owl Cafe pe care l-am descoperit de curând, că tot colecționezi tu bufnițe de peste tot.”

„Nu, lasă cucuvelele acum, mai bine mergem undeva să ne uităm la lume.”

Turna cu găleata afară, dar nu mai conta. Îi promisesem mamei că ieșim de ziua ei. Am căutat pe net un loc drăguț, și-am găsit o cafenea la vreo 15 minute de mers cu bicicleta. Café Pony era micuță și cochetă, într-un cartier rezidențial burghez-boem. O afacere de familie a unui cuplu în vârstă, unde domnul Tanaka era renumit în zonă pentru cafeaua la filtru pe care o prepara manual din cele mai bune boabe, iar soția lui, pentru prăjitura zilei, pregătită zilnic cu ingrediente locale, după rețete occidentale. Aveau de 30 de ani același meniu și aparent nu se schimbase nimic, parcă ar fi fost un loc rămas într-o buclă a timpului, dar tocmai asta îl făcea special.

Am intrat în cafenea în ultimul moment, înainte ca răpăiala de ploaie să se dezlănțuie sub ochii mei, ca un om disperat care-a pufnit în hohote de plâns.

Mi-am dat jos pelerina de ploaie din care picura apa pe pardoseala veche din plăci de ciment gri cu negru și simțeam cum mă gâdilau pe față câteva șuvițe de păr lipite de vânt, în timp ce mă grăbeam să ajung mai repede cu bicicleta.

— O persoană? m-a întâmpinat în ușă doamna Tanaka, cu un zâmbet îndelung exersat, oferindu-mi un prosop uscat să mă șterg pe față.

— Două, am răspuns fără să mă gândesc. Privirea ușor nedumerită a doamnei Tanaka cerceta aerul din jurul meu, când am început să mă fâstâcesc și să improvizez, că e posibil să mai vina cineva puțin mai târziu…

— Vă deranjează să stați la tejghea? a încercat ea, în speranța că-și va păstra mesele libere pentru ora la care se aglomerează.

— Aș prefera la fereastră, dacă se poate.

În cafenea eram doar eu, nu înțelegeam de ce nu mi-aș putea alege locul. Mama deja s-ar fi enervat puțin, parcă simțeam cum i s-ar fi înroșit lobul urechii drepte și abia și-ar fi reținut sarcasmul dintr-un zâmbet iritat în colțul gurii.

— Sigur, vă aduc imediat meniul și un coș pentru bagaj.

— Mulțumesc.

Ne plăcea mereu să ieșim la terasă și să stăm mult așa, povestind ore-n șir vrute și nevrute, nimicuri, amintiri, întâmplări mai vechi și mai noi, privind oamenii care se scurgeau pe stradă șuvoaie, ca și cum totul ar fi fost trecător și numai noi două am fi fost de neclintit, ca două stânci puternic înfipte-n albia unui râu de munte. Așa am crezut mereu, până în ziua în care mi-a scris acele cuvinte care mi-au spintecat inima ca un bisturiu. „Am fost la doctor să iau rezultatele. Nu e bine. Cu tratament, dacă am noroc, maxim doi ani. Fără, poate șase luni.” Nu mai țin minte nimic, decât că au venit copiii să mă întrebe ce zicea Amo și am rămas încremenită, fără să mai pot articula vreun cuvânt. Tratamentul nu a funcționat, iar după acel mesaj, mama a mai trăit șapte luni, în care s-au întâmplat multe. Am născut al treilea copil, a venit vara, mi-am revenit rapid din lăuzie, ne-am rezervat bilete și-am plecat toți cu primul avion spre România. Am organizat botezul Liei când avea doar două luni și jumătate, cu petrecere, invitați și tot tacâmul. Știam că, de fapt, era ultima petrecere a mamei, dar nu voiam să recunosc. Făcusem totul pentru ea. De când se îmbolnăvise prima oară și am crezut că o s-o pierd când aveam 21 de ani, inversasem rolurile. Eu o protejam pe ea ca pe un copil și îmi asumasem rolul de părinte, pentru care nu eram pregătită. Încercam să fac totul ca să-i fie ei bine. Până când am plecat din țară ca să fiu împreună cu japonezul de care mă îndrăgostisem în studenție. Mi se frângea inima să o las, iar sentimentul de vinovăție nu m-a părăsit niciodată. Dar probabil aveam nevoie să mă agăț și eu de ceva, ca să nu mă ia taifunul trăirilor, al fricilor și durerii la gândul că aș fi putut să o pierd atunci pe mama și aș fi rămas singură. Încercasem mereu să-i demonstrez că se putea mândri cu mine, că o să reușesc și eu ceva în viață.

Începuse să miroasă a cafea de după tejghea și rămăsesem cu privirile pierdute pe geam, uitându-mă la oamenii-marionete, conduși de umbrelele transparente ca niște meduze imense, eșuate prin aer. Toți mergeau într-o dungă, de parca ar fi făcut parte din vreo formație secretă de geometrie la unghi de 45. Mă uitam cum îi plimba vântul de colo-colo, unde voia el, ca un păpușar iscusit, și totul părea un dans hilar, dirijat de o furtună care făcea mișto de toți. Copacii zburliți păreau abia sculați din somn, cu toate frunzele vâlvoi.

Doamna Tanaka a pus în fața mea un vas de sticlă aburind și două căni de cafea, iar alături câte un biscuit de casă și mi-a spus aproape-n șoaptă să-mi iau timp. Să-mi iau timp să ce?!… Să admir furtuna? Să aștept să se oprească ploaia? Să savurez cafeaua? Să-mi vindec rănile? Să mă împac cu trecutul? Să ce?…

Un fulger a spintecat tot cerul, lăsând pentru câteva secunde o lumină puternică să țâșnească ca zeama dintr-un pepene care pârâie și se crapă de prea copt.  Doamna Müller s-a ridicat și a închis fereastra.

— As vrea să povestim astăzi despre relația cu mama și bunica ta. Ce rol au jucat ele în viața ta? Cum te-ai raportat la ele în copilărie? m-a întrebat, pe același ton monoton, înfundându-se și mai adânc în fotoliul pătrățos, de parca-ar fi vrut să se facă una cu pernele verzi din catifea.

Am început să turui de parcă-mi picase la examen singurul subiect pentru care învățasem cu o noapte înainte. Tot numai vorbe mari și cuvinte de laudă despre cât de împlinite și ce femei excepționale erau, cum excelaseră pe toate planurile și fuseseră mereu un model în viața mea, iar eu nu putusem niciodată să mă ridic la nivelul lor și tot ce reușisem până atunci fusese doar să termin o facultate care nu mă interesa, să mă căsătoresc și să fac doi copii în străinătate, de parca-aș fi vrut să fug de lașitatea mea. Doamna Müller și-a boțit buzele subțiri și s-a mai frământat de câteva ori între perne, după care m-a privit peste ochelari, ușor amuzată de discursul meu afectat și mi-a spus detașată:

— Dar tu nu ești nici bunica și nici mama ta. Tu ești tu și ai viața ta, care e diferită de cea a mamei și bunicii tale. Tu nu trebuie să trăiești viața altcuiva. Ai drumul tău, urmează-l.

Am rămas așa câteva minute, gândindu-mă la ce spusese doamna Müller, de parcă mi s-ar fi luat în sfârșit un văl de ceață de pe față și aș fi văzut soarele pentru prima dată, după o iarnă lungă.

— Vă mulțumesc, doamnă Müller, i-am spus și mă pregăteam să ies pe ușă, pentru că expirase timpul de terapie gratuită. Odată ce-am apăsat clanța, am știu că era ultima dată când o mai vedeam pe doamna Müller, pentru că nu aveam de gând să revin joi. Îmi răspunsesem la întrebare și simțeam că îi spusesem deja totul și nu aș mai avea ce să-i povestesc.  

Am avut nevoie de încă cinci ani ca să ies din conul de umbră al mamei și bunicii, pe care singură îl trăsesem asupra mea, ca o scuză perfectă a nefericirii de a nu ști cine eram de fapt și pentru ce trăiam.

M-am surprins sorbind zgomotos o gură de cafea fierbinte și mă gândeam la ce-ar fi comentat mama… că e prea slabă, că i-ar mai pune niște miere și puțin lapte, că la o cafea ar merge și o țigară și unde naiba se fumează-n țara asta? E îngrozitor, câtă discriminare!

„Mama, ești tăcută astăzi…,” i-am spus și apoi am rămas așa amândouă.

Afară, oamenii se lăsau în voia vântului și pluteau în derivă, cine știe unde.

Am plătit cafelele și-am plecat. M-am oprit la primul chioșc și-am luat cea mai ieftină umbrelă. O să las bicicleta aici până mâine, mi-am zis și-am pornit agățată de umbrela roz pal, ca de ultima speranță. Drumul de 15 minute până la grădiniță mi s-a părut un chin imposibil. Picioarele se simțeau de parc-aș fi călcat în pahare cu apă, iar curând simțeam cum prin vene-mi va curge apă de ploaie în loc de sânge. Până ajung acasă o să fiu un șuvoi de apă amestecată cu noroi, și-am să mă scurg pe marginea drumului, dacă nu mă va înghiți vreun canal înainte.

Plecarea neașteptată a mamei ne-a afectat în special pe mine și pe copii, care o iubeau foarte mult. A fost greu pentru ei să înțeleagă că nu o vom mai vedea niciodată râzând pe ecranul telefonului, că nu ne va mai trimite scrisori cu mărțișoare și pachete de Crăciun. Că nu ne va mai întreba ce fac „copiii mei scumpi? Cum a fost la școală și la grădiniță?”, că nu le va mai citi povești, că nu vor mai strânge împreună frunzele din grădină, că nu vor mai mânca niciodată tortul ei minunat de ciocolată de ziua lor.

Până la urmă e doar o ploaie, ce-ar putea să se-întâmple? mi-am zis. În cel mai rău caz, o să cedeze umbrela roz și o să se dea peste cap ca un pahar de șampanie, iar eu o să fac bulbuci prin aer. Dacă am noroc să mă împingă vântul din spate, o să ajung chiar mai repede la grădiniță. Îmi și imaginam cum o să zburăm la întoarcere, agățați de umbrele, ca Mary Poppins.

— Mama, oare Amo ce face acum? m-a întrebat Luca.

— Cred că zboară pe un nor de ploaie, pe care îl stoarce pe noi și se amuză de sus că ne face fleașcă.

— Mama, adică Amo e taifun?

— Nu știu. Poate… de ce?

— Așa a spus sensei la grădiniță, că e taifun, dar se va termina curând.

— Atunci poate ar trebui să o lăsăm și noi pe Amo să plece cu taifunul, pe norul ei de ploaie.

— Da, și îi mai facem cu mâna din când în când…