Poeme de Flavia Teoc

Start
530 vizualizări
Citiți în 5 de minute
Pădurea Hornslet

Nu văd nicio diferență între ornitolog și cântecul păsării
Între sticla aruncată în mare și gândirea sălbatică
Între femeia tăcută din autobuz și grupul gălăgios 
Rătăcit azi-noapte în pădurea Hornslet.

Femeia aceasta pune încet în mișcare o stare inițială a viului,
Ignorând tot ce se întâmplă în jur, privind prin sticla geamului
Scânteia izbucnită brusc dincolo de pini, în ținutul veverițelor albe
Și al gropilor cu vâsle putrede, niciodată atinse de un latin.

Autobuzul trece cu noi în viteză, transformând secundele în imagine
După tactica obișnuită a înotătorilor, deșirându-se în pielea întunecată 
A unui șarpe boa. Hvor skal vi hen, unde mergem?
Veșnica noastră spaimă că ne vom rătăci într-o zi ne țintuiește
Pe locurile noastre.

Dar, uite, citim. Miezul nopții se decojește foaie după foaie 
Într-una dintre ele auzim ticăit de inimi în pădurea Hornslet
În cealaltă nu-l mai auzim, dar vedem o foarfecă uriașă 
Coborâtă din constelația Pleiadelor, decupând pădurea. 

În spațiul gol clipocește lacul de păcură 
Din care autobuzul înghite motorină și plasmă. Ne bucurăm
La vederea sângelui. Acolo sunt continentele de rătăciți 
Topindu-și oasele în pungile de gudron din miezul pământului.

 
Plecarea

Rucsac. Puține obiecte, puține porecle fără înțeles
Și gândul că
Am fost pe munți fără odihnă, fără somn pe povârniș
Pietruit
În mult zgomot, fără ca asta să însemne ceva,
Să ceară o descifrare anume, să mă trezească în
Pântecul unei alte vieți.

Plecam. Purtam încă în mine busola
Nordul ei îmi crescuse o pieliță pe ochi
Doar într-acolo, acolo să urci,
Se întindea preș pentru mine, năștea copii transparenți în fața mea,
Doar într-acolo.

Ceilalți se întorceau. Feliile de pâine
Le înfloriseră în rucsac
Coborau cu spice de grâu pe umeri
De ce veniți, îi întrebam, de ce înapoi spre sud?
Nu știm, noi suntem șerpașii,
Ceilalți încă dorm în paturile lor
Ne visează.

 
The last of us

Clanul nostru este înrădăcinat în viețuitoare cu mers neglijent și sălbatic,
Schimbându-și culorile în albastru și verde, independent de lumina
Cu viteză necunoscută. Noi nu calculăm, cifrele sunt ostile, atacă fără motiv,
Câștigă toate războaiele și sunt nemuritoare. Eternitatea lor ne emoționează
Ca o pisică ce zgârie cu gheare de piatră din desktopul alb.
Viitorul nostru e în paza bacteriilor din ghețari, arme lăsate de proto-părinți
Să depraveze roboții. Nimic mai caraghios decât logica îngustă
A exercițiilor de suferință fără suferință. Noi defilăm în marș nupțial
Prin spiralele cochiliei: Iubim, murim, înviem. Iubim, murim, înviem
Nemișcat e numai numărul de aur călărit de fizicieni și filosofi
Doar-doar va porni la galop, părăsind teoriile, și va face ceva,
Va inventa o eroare, una singură în favoarea noastră, a ultimilor dintre noi.

Flavia Teoc este absolventă de Filosofie la Universitatea „Babeș-Bolyai”. Unui masterat în Filosofia Culturii i-a urmat doctoratul în Filologie (2018). A publicat volumele de poezie: Înzeire (1992), Semn către cetate (1994), Din casa lui Faust (1998), Brațul pierdut (2001), Cronograf (antologie, 2004), Fiord (2014) și Istoria naturală (antologie, 2021). Pe lângă acestea, a mai publicat cărți de interviuri, romanele The Dice (2005) și Kyrie Lex (2009), precum și studiile Limbajul poeziei scaldice. Metafore kenning și termeni poetici în poezia scaldică a secolelor VII-XIII (2017) și Perspectiva sofianică în Saga regelui Harald (2020). În limba daneză, a publicat traducerea romanului Kyrie Lex (2021) și volumul de poezie Træernes skarpe øjne (2022).

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Poezie”