Poeme

Amintirile unei sonde spațiale

Legile fizicii spun că spațiul
e în continuă expansiune

tot ce e acum aproape 
va fi tot mai departe 
până la întuneric

noi suntem două planete mici 
fără gravitație
ne întindem la soare
plutim și ne trosnesc scoarțele

suntem singurele planete
care se pot apropia

sonda spațială voyager
oftează
în loc să facă poze
când ne dă ocol

acasă la ea
niște oameni cu mâinile reci 
i-au făcut vânt cât de tare au putut
s-a dus ca o minge peste școală 
și nu s-a mai oprit niciodată

în urma ei a rămas un semnal luminos de avarie
care dispare
     și apare
mai departe
     și mai departe
până se despart
     anii de lumină

suntem personajele unui dor de casă

suntem amintirile unei sonde spațiale
iar amintirile ei
sunt tot ca ale oamenilor

ele nu dispar niciodată

doar părăsesc sistemul solar

doar pierd contactul cu NASA


Père-Lachaise

nu văzusem niciodată parisul 
cafenelele erau pline de unghiuri moarte 
din filmele lui godard 

vântul bătea dinspre est
mirosea a croasante de la luca
și a alte obiecte 

nu știam franceză decât 
să zic ce mănânc dimineața
când nu mâncam dimineața 
nu știam franceză
mă conduceai
în liniște

en passant

toate drumurile înapoi erau închise
așa spuneau semnele

reflectoarele roșii 
cortina
absența formației din peisaj

«sunet»

să rătăcești nu înseamnă 
să nu știi unde vrei să ajungi
învățăm repede
că nu orice loc există
natura e cea mai articulată formă
de descompunere în factori 

vara asta cafeaua se răcește
lângă mormântul lui jim morrison


Linia 1

Trenul mai staționează două minute
de două minute e nevoie ca un om să fie 
apoi să nu mai fie 

de două minute e nevoie 
să îți găsești locul în vagon
să te lipești de geam 
(cu capul gol)
să vezi cât de repede se poate încălzi tot trenul
(tot)
cât de repede pot înflori lăcrămioarele 
pe marginea căii ferate
(și cât de încet trecem noi pe lângă ele)

De două minute nașul scanează biletele 
cu un aparat care măsoară pulsul
linia orizontului e din ce în ce mai dreaptă

biletul meu

aparatul face bip și nașul dispare
eu dispar călătorii dispar 
într-o secundă rămâi tu
desenezi o inimă strâmbă pe aburi
(și scanezi)
de sub chipiul tău scanezi 
o să vă rog să-mi prezentați biletul
așa le zici lăcrămioarelor
(și scanezi)

Gara de Nord – se anunță pe stație
ultimul vis din noaptea asta
la linia 1 trage un tren gol
de pe Hotel Dunărea
cad două bucăți de tencuială
în spate o dâră
ca un semn de carte.
 

București non-stop

am învățat să dormim
la 15 metri deasupra pământului
și nu ni se face rău decât atunci
când suntem singuri,
sunt atâtea care nu se pot transmite
decât printr-un plâns cu sughițuri
un cod morse
pentru adevărații rătăciți

(două puncte roșii pe radar
în larg
două lacrimi părăsesc bordul
în apa sărată
tristețea nu se distinge)

codul roșu va afecta capitala,
adăpostul înseamnă acum
mai mult ca niciodată
liniștea din cabina șoferului,
STB-ul de noapte
testează dispariții