1. Cum s-a conturat ideea romanului „Vreau să aud numai de bine”?
În timp ce-l scriam. Nu plec niciodată la drum cu faza lungă pusă pe idee. Nu-mi aleg tema. Tema se cerne în timpul scrisului. Cel puțin așa funcționez eu. De fiecare dată pornesc la drum împins de un sentiment de neliniște, care-mi e neclar, dar care-mi răscolește mațele. O emoție puternică. Când îmi dau seama ce caut, sunt deja undeva la finalul cărții. E o metodă riscantă. Te poți rătăci. De multe ori greșești drumul și faci ocoluri mari pentru a reveni pe autostradă. O parte din scriitori își scriu luni (unii chiar ani de zile!) romanul în cap și apoi BUM! varsă totul pe foaie. Eu fac parte din cealaltă categorie, adică aceia care bagă aer în balonul ficțiunii și sunt luați prin surprindere de momentul în care face POC. Iar acel moment are în el ceva revelator. A, asta căutam! Asta a fost ținta mea în toate lunile/anii ăștia! Pentru că întregul proces irumpe din această metodă interogativă, în siajul căreia mă mișc – la început – cu pași mici, apoi cu pași mari, pentru ca în final să sprintez. Întrebare, după întrebare, după întrebare. Iar această metodă e cumva și oglinda temei romanului. E ceva fractalic aici. Pentru că și tema este de fapt tot o întrebare. Niciodată nu mi-am propus (și nici nu o voi face vreodată) să ofer o rezolvare unei teme. Sau să ofer soluții. Tot ce mi-am propus în ultimul meu roman a fost să pun reflectorul pe o temă dintr-un alt unghi. Până la urmă, sunt un adept al lecției lui Cehov: văd scrisul ca pe încercarea de a pune cât mai corect o întrebare. Vina, rușinea, fricile, spectrul morții, ratarea sunt câteva dintre ingredientele temei cărții mele, care, rezumată simplist, ar suna ceva de genul: viața și moartea, așa cum le vede un personaj anxios – aflat într-un moment de vulnerabilitate – ajuns la jumătatea vieții. Adică nimic nou. Nimic original.
2. Cum a decurs scrierea lui?
Încet. Majoritatea cărților le-am scris într-un interval ce variază între patru luni și un an. Aici am stat trei ani. Și nu reușeam să-l termin nici azi dacă nu mă suspendam trei luni de la job. Numai așa am reușit să-l termin. Am avut pauze mari în timpul scrierii nu din cauza blocajelor de inspirație, ci din cauza blocajelor din exterior. Pur și simplu, nu am timp. Povestea scriitorilor români. Lipsa timpului. Și frustrarea care vine din această lipsă ce mă privează de tihnă, de introspecție, de liniște, de lectură, de acumulare, adică de cadrul optim în care ar trebuie să-și desfășoare munca un creator de ficțiune. Dar dacă înveți să lucrezi cu frustrarea, poți avea și surprize plăcute. Una dintre ele e nevoia urgentă de a scrie, nevoie care, tot amânată și tot amânată, aduce tensiune sub vulcan, iar în rarele și puținele perioade în care dau drumul la scris pur și simplu clocotesc. Sunt ca un copil căruia i se dă jucăria ascunsă – pentru o scurtă perioadă de vreme. Și se joacă cu ea isteric, până o strică.
3. Cum vă doriți să fie citit romanul „Vreau să aud numai de bine”?
Având în vedere că este prima mea carte scrisă la persoana întâi, nu îmi doresc decât să-mi fi reușit mecanismul subtil de a-l face pe cititor să rezoneze cu problemele personajului principal – Toma Ionescu – prima mea păpușă alături de care sper să-mi fi ieșit cât de cât decent numărul de ventrilocie.
