Maria Orban, despre dragoste și supraexpunere

194 vizualizări
Citiți în 12 de minute
Maria Orban, Toată dragostea dintr-o fotografie arsă, Editura Nemira, 2024

Probabil că Oameni mari, cartea Mariei Orban, editată de Nemira, în colecția N’autor, e debutul cel mai spectaculos din 2020 încoace. A fost nominalizată la premiul Sofia Nădejde pentru literatură scrisă de femei, a fost aleasă pentru a reprezenta România la „Festival du premier roman” de la Chambéry, iar anul trecut a fost reeditată, datorită cererii. Iată, deci, o poveste de real succes, atât în rândurile criticii literare, cât și în rândul publicului. Era de așteptat ca autoarea să revină pe piață cu o nouă carte. Iar acest lucru s-a întâmplat anul acesta, când Maria Orban a publicat, tot în colecția N’autor a editurii Nemira, Toată dragostea dintr-o fotografie arsă, o poveste tristă despre pierderi și recuperări.

Textul propune trei eroine, toate văzute prin intermediul uneia dintre ele, pe care, deși scriitura este la persoana a treia, timpul prezent, o simțim ca personaj narator. Astfel, Leia (Elena) își analizează constant – obsesiv, aș spune – atitudinea față de fiica ei prin prisma relației pe care a avut-o cu propria mamă, încercând din răsputeri să nu repete greșelile celei din urmă, greșeli care au dus la traumele cu care ea însăși se confruntă. Asistăm, deci, la o luptă pe două fronturi a eroinei principale. Pe de o parte ea încearcă să se convingă pe sine că-și iubește mama și că aceasta o iubește pe ea la rândul ei, în ciuda răcelii pe care a simțit-o venind din partea ei toată copilăria, iar pe de altă parte încearcă să păstreze un echilibru între libertatea pe care i-o oferă fiicei sale și îndrumarea în viață de cere știe că ea are nevoie.

Și, pentru a complica lucrurile, la tumultul interior al Elenei contribuie și o viață sentimentală dezastruoasă, ea regăsindu-se mamă singură, după ce și-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei lipsită de grija paternă. Am găsit inspirate flash-back-urile cu perioada în care protagonista își avusese aproape părintele, ele zugrăvind un contrast credibil cu perioada ulterioară, în care rămăsese doar în grija mamei, a cărei afecțiune îmbrăca nuanțe incoerente. Întrezărim astfel a doua pereche de relații tranzitare în oglindă. După cea deficitară mamă – fiică, luăm cunoștință cu cea absentă, tată – fiică, deoarece Adi, tatăl Ioanei, locuiește departe, după ce a ales să plece, fie și singur, dintr-o casă în care tensiunile deveniseră insuportabile.

„Ea a rămas însărcinată, deși nu era ce-și dorea, dar nici avort nu a avut curaj să facă, el a devenit mult mai pragmatic, au stat, o vreme, în apartamentul maică-sii, suficient de mare pentru trei persoane, dar incredibil de mic pentru patru. Au devenit niște adulți triști. Poate de-aia a plecat el. Poate de-aia ar fi trebuit să plece și ea, dar nu și-a dat seama la timp.

Veniți cu mine, a insistat, veniți cu mine, dar dorința și nevoia s-au șters și au lăsat lucrurile așa.”

Acest pasaj surprinde, de fapt, esența cărții, prin deciziile pe care le propune. A rămâne, de dragul celuilalt, și a-i face astfel rău și lui, sau a pleca și a-ți da o șansă la fericire. Aprofundând, decizia păstrării unui copil pentru care nu ești pregătit pare a merge în aceeași direcție. Sau, poate, prin cine știe ce mecanisme, în cea opusă.

Celelalte două femei, mama, bătrână și speriată de singurătate în timpul celor trei săptămâni evocate în carte, respectiv tânără și tiranică în flash-back-uri, și Ioana, fiica cea oarecum rebelă, sunt destul de puțin aprofundate, însă credibile. Dacă bătrâna se conturează prin trimiterile la perioada copilăriei eroinei principale și prin dialogurile sporadice cu aceasta, tânăra Ioana e mai mult intuită de cititor, intervențiile ei fiind rare. Doar spre final, datorită celor două decizii ale ei, contrare celor pe care mama le-a luat în condiții similare, ea evoluează într-o anti-Leia.

Am găsit multe pasaje introspective interesante, însă, trebuie să recunosc, de multe ori am avut și impresia că tensiunea este lungită artificial, prin monologuri monotone. Cercurile de care eroina amintește destul de des par a fi niște bariere autoimpuse, pe care ea le poate și dărâma, dar le și clădește la loc.

În fine, planul amoros actual vine și el ca o ultimă proiecție a tumultului pe care traumele relațiilor cu mama, respectiv cu fiica, le proiectează asupra mentalului Elenei. Și aici găsim o decizie greu de luat, însă, spre deosebire de raportul cu celelalte două femei, aici nu există constrângeri exterioare, ci doar un eșec precedent, drept pentru care decizia corectă pare mai ușor de luat.

„Vidrele se țin de mână când dorm, să nu le ia apa, îi șoptește fetița la ureche, am văzut eu la desene, apoi aleargă veselă prin librărie și ei îi umblă imaginea asta în cap, cu niște șobolani imenși care se agață unul de altul. Sigur nu așa a zis, dar mintea derapează încontinuu. Ce faci?, o întreabă și Dragoș cel mic, mă pupi?”

Există și câteva elemente bine alese de butaforie – librăria în care lucrează Elena, clubul ei de carte, spitalul, iubitul sportiv – care dau credibilitate acțiunii, deși lipsa totală a descrierilor nu a fost cea mai fericită alegere. Finalul este bine construit. După momentul de ruptură, cel de echilibru vine în mod natural, acceptarea părând a fi fost miza în tot acest timp, și în cazul relațiilor părintești, și în cazul celor amoroase. Ba chiar și în cazul relației cu moartea.

„Dacă ea ar muri pe munte sau undeva departe, ar veni oare cineva să o ia? Ai veni după mine?, îl întreabă pe Răzvan, iar el o strânge în brațe. Și orele trec, deși ei, uneori, i se pare că nu. Încă rezistă, încă mănâncă, încă vorbește, încă e vie.

E dimineață. Una ca oricare alta, soarele a răsărit la 07:54 și o să apună la 17:48.”

Tehnic, textul este materializat într-o nuvelă cu trei capitole, nicidecum un roman. E potrivit și pentru a încheia un volum de proză scurtă, nu doar pentru a sta singur între propriile coperți. Dar e echilibrat și așa, de sine stătător, oferind cinstit pentru cât cere. Nu înțeleg de ce Maria a renunțat la folosirea liniuțelor de dialog și a paragrafelor, ci a ales să pună în același alineat și vorbele personajelor, și pe cele ale naratorului, respectiv să rupă unele paragrafe în mai multe rânduri, toate acestea fără punctuația necesară. Știu că mulți autori au renunțat la normele în vigoare de semnalare a dialogului, alegând să intercaleze vorbele personajelor, în speranța că vor obține un ritm mai alert de parcurgere a textului. Maria nu a aplicat acest procedeu în precedenta ei carte, iar aici, din păcate, efectul pe care l-a produs e unul de confuzie, de multe ori cititorul fiind nevoit să reia fraze pentru a înțelege cui îi aparțin cuvintele. Însă narațiunea curge suficient de bine altminteri, iar textul e suficient de scurt pentru ca asemenea artificii să nu descurajeze cititorul.

Una peste alta, cartea merită să fie citită.

ALEXANDRU LAMBA s-a născut în 1980, la Brașov. Este absolvent al facultății de Inginerie Electrică și Știința Calculatoarelor, în prezent activând în domeniul IT.
În domeniul literar, a debutat în Gazeta SF cu o povestire în 2013.
A publicat două romane: Sub steaua infraroșie (ed. Tritonic, 2016) și Arhitecții speranței (ed. Tritonic, 2017), un volum de proză scurtă Singurătatea singularității (ed. Herg Benet, 2018) și volumul Cărări pe gheață, primul al seriei Young-Adult Stele și gheață (ed. Herg Benet, 2019). A scris scenariul pentru albumul de bandă desenată Focurile lumii noi (ed. Geek Network, 2018), ilustrat de Alexandra Gold.
A publicat proză scurtă în diverse reviste, printre care: „Știință și tehnică”, „Almanahul Anticipația” (ed. Nemira), „Colecția de Povestiri Științifico-Fantastice CPSF” (ed. Nemira), „Revista Galileo” (ed. Millennium).
Este membru fondator al clubului ANTARES Science-Fiction & Fantasy din Brașov. Între 2015 și 2019 a fost redactor-șef al revistei online Gazeta SF, iar din 2019 este editor al revistei online Galaxia 42, ambele fiind publicații dedicate literaturii SF și Fantasy.
Pentru Sub steaua infraroșie a primit premiul pentru cel mai bun debut la festivalul Sci+Fi Fest 2017, organizat de revista Știință și tehnică, premiul pentru cel mai bun debut la Antares Fest 2017, precum și o nominalizare la premiul Vladimir Colin. Pentru Arhitecții speranței a primit premiul pentru cel mai bun roman SF al anului 2017 la Antares Fest 2018. Singurătatea singularității, Cărări pe gheață și Focurile lumii noi sunt și ele nominalizate pentru premiul Colin, la categoriile „Cel mai bun volum de proză scurtă SF”, „Cel mai bun roman Fantasy”, respectiv „Cel mai bun album de bandă desenată”.
În 2016, Alexandru Lamba a primit premiul de încurajare „Chrysalis”, al European Science Fiction Society, ESFS.

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Critică”