Cel mai recent roman al Ioanei Pârvulescu, Aurul pisicii (Humanitas, 2024) se citește rapid și cu delectare, asta pentru că narațiunea este alertă, alternând ipostaze, secvențe scurte, fotografii de realitate într-un soi de jonglerie care-i iese scriitoarei până la ultima pagină. E o jonglerie datorită dinamicii seducătoare pe care o are cartea, dar și datorită armoniei narative pe care aceste mișcări o creează. Jonglerul e apreciat pentru alternarea armonioasă a multiplelor obiecte, ținându-le în aer, în continuă mișcare, fără să le scape printre degete și impulsionându-le să deseneze în aer linii curbe, cercuri și semicercuri. Rezultatul, ca în cazul jonglerului de excepție, este un tablou caleidoscopic, dinamic și coeziv. Romanul Ioanei Pârvulescu are o astfel de motilitate narativă pentru că forma e acordează cu temele. Aurul Pisicii este un roman de dragoste și un roman despre timp.
Despre timp a mai scris autoarea, și nu numai ficțiune. În intimitatea secolului XIX, Întoarcere în Bucureștiul interbelic, Întoarcere în secolul 21 sunt călătorii în timp, pendulări exploratorii între trecut și prezent, largi gesturi de recuperare, de scrutare în negura timpului, de îmblânzire a trecutului. Cu cele două romane, din nou cu titluri construite pe indici temporali, Viitorul începe luni și Viața începe vineri, scriitoarea se ocupă de suprapunerile temporale, simultaneitatea trecutului, a prezentului și a viitorului. Cu Inocenții analizează timpul copilăriei și scrie despre puterea amintirii. În Prevestirea, timpul mitologic se metamorfozează în povestea care traversează epocile, iar povestea e a femeilor care o poartă, pe generații, ca pe un prunc.
Aurul pisicii mi se pare însă că vine cu o rezoluție în chiar problematica timpului. De altfel, timpul ne preocupă pe toți, mai ales astăzi. Nu mai puțin însă iubirea. Cred că romanul acesta de dragoste se cerea scris. Nu putem enumera prea multe romane de dragoste la noi. Maitreyi este un astfel de roman de mare forță. Se poate să greșesc, dar eu nu știu să avem, de la Maitreyi încoace, o mare poveste de dragoste, fără disfuncționalități și devieri relaționale, care să ocupe nucleul tematic al unui roman românesc.
Este surprinzător deci un astfel de roman în contextul literar de azi, al fragmentării sinelui, al ideologiilor și mesajelor sociale, iar gestul scriitoarei ar fi putut fi riscant. Ioana Pârvulescu glisează pe deasupra acestor chestiuni, scriind despre iubire și doar despre iubire într-o manieră actuală și fără derapaje glucozate. Cu o perspectivă narativă subiectivă, romanul relatează devenirea unei iubiri. Cei doi protagoniști nu proiectează în absolut sentimentul pe care-l împărtășesc, nici nu-l bagatelizează, ci-l trăiesc efectiv.
Monica Mihuț, a cărei voce narează povestea ei de dragoste de 19 ani, alături de biologul universitar Sebastian Severin, își deapănă amintirile, imaginând un interlocutor, pe fiica lor, Sonia, care nu a supraviețuit decât trei zile de la naștere. Romanul începe cu o pagină de dialog, de tip captatio, foarte asemănător cu primele secvențe ale filmelor americane. Sebastian o declară dispărută pe Monica la poliție, iar momentul capătă coerență în economia romanului abia în partea a doua. Imediat înțelegem că urmează un flashback. Registrul se schimbă brusc la a doua pagină, unde umbra, instanță a morfologiei timpului (ca multe altele în decursul scrierii), devine pretextul unei perorații lirice, aproape filosofice. Fulgurații sapiențiale traversează tot romanul, de altfel, temperate succesiv de trimiteri la versuri în engleză ale unor cântece din cultura pop a secolului XX și de comicul unor decupaje de realitate din viața de medic veterinar.
Heterogenitatea aceasta este încă și mai evidentă prin trimiterile explicite la cultura înaltă a muzicii clasice, la literatura goetheană și kafkiană. Versurile citate în engleză sunt traduse la sfârșitul romanului, după o postfață scrisă de însăși scriitoarea. Personajul Monicăi, cu sensibilitatea ei și versurile pop par perfect rezonante. Cei doi protagoniști sunt bine conturați, devenind personaje vii, posibile, prin portretele redactate succint, dar esențial. Pe Sebastian îl înțelegem din perspectiva Monicăi, așa cum îl cunoaște ipotetic Sonia pe tatăl său din epistolele mentale pe care mama i le trimite. Pare o Vitorie care reconstituie imaginea tatălui în ochii fiului. Sebastian e grav, interiorizat, pasionat de biologie și Goethe, gelos, lucid, mereu căutat de Monica, a cărei busolă interioară indică totdeauna spre el. Ea este asistentă în cabinetul veterinar al prietenei sale. Își continuă studiile și devine medic mai apoi. Preocuparea personajelor pentru știință, pentru biologie, pentru știința a tot ce înseamnă viață, aduce în țesătura romanului interludii specifice, care, în mod surprinzător, chiar îi intersectează tematica, cum vom vedea imediat. Sunt nenumărate indicii de lectură pe care are grijă să le lase scriitoarea în text și toate converg spre un mesaj central, mai puțin evident decât ar părea la o primă lectură. De exemplu, sala unde lucrează Sebastian e sala unde se studiază morfologia, iar discuțiile dintre ei, popasuri în diacronia relației lor, reflectă o viziune asupra iubirii, inerent legată de timp, dar și de știința vieții (biologia).
Merită spus dinainte că povestea de dragoste a romanului nu este una a marilor întâmplări și a întorsăturilor de situație. Sunt întâmplări (întâlnirea dintâi, mutarea, problemele de la cabinet, plecările la părinți ale lui Sebastian, vizita la Sighișoara), dar naratorul expediază acțiunea în fundal. Ca cititori, ne aflăm însă mereu în interiorul relației de iubire, urmărindu-i fluxul și refluxul care fac efectiv povestea. Personajul Monicăi îi monitorizează mișcările, ipostazele, dansul, ritmurile prin care iubirea devine. Evident aici că procesul e important, nu finalitatea, deoarece împlinirea nu este o destinație, ci o călătorie. Caracterul de procesualitate a iubirii o apropie, de altfel, tare de textura timpului.
Scriitoarea a legat dragostea de timp, în mare parte pentru că le vede consubstanțiale. Ele se derulează, se modifică, devin, își preschimbă starea de agregare, se metamorfozează întocmai precum apa râului: apele iubirii sunt ape de râu (p. 131). Nu întâmplător rescrie autoarea celebra afirmație a lui Heraclit „Nu ne scăldăm niciodată în apele aceleiași iubiri” (p. 130). Monismul heraclitian se referea la devenire ca unic principiu al lumii. Ce este sigur este că totul devine, se transformă, metamorfoza fiind esența tuturor lucrurilor, căci toate curg, panta rei. Precum timpul, și iubirea devine, se preschimbă, se transformă și transformă.
Singura constantă (pentru iubire și materia ei primă, timpul) este dinamica transformativă. Romanul se arată, în acest punct, un studiu de morfologie a iubirii. Începând cu titlul sălii Morfologie, până la discuțiile celor două personaje despre apoptoză (moartea programată a celulelor pentru a le face loc celor tinere), „meduzițele nemuritoare” care se pot „întoarce la faza de formare de infinit de multe ori” (p. 113), despre bureții de mare care, „dacă-i faci bucățele și le împrăștii în nu știu ce substanță, ele se regăsesc în scurt timp și se refac iarăși într-un întreg” (p. 103), totul vorbește despre iubire ca metamorfoză, reconfigurare, remodelare, regenerare, mișcare. Într-unul dintre interludiile dialogale, Sebastian citește despre metamorfoză ca stadiu natural al vieții care se re-ordonează caleidoscopic, niciodată diform: „Dacă o plantă își schimbă forma (…) acest lucru trebuie privit ca fiind cu totul conform cu legea și nicidecum această deviere nu se poate numi malformație sau închircire” (p. 160). Metamorfoza este un stadiu natural al iubirii, o regrupare „într-un organism viu, în substanța vieților noastre” (p. 103). Mai mult, iubirea e o chestiune meteo, oamenii ar trebui să considere „dragostea, cu toanele ei, exact ca pe imprevizibilele, sau limitat previzibilele chestiuni meteo. Dimineață un pic de ceață, apoi soare, apoi instabilitate termică. Să vrei să influențezi și să controlezi ceva în dragoste e ca și cum ai vrea să faci minuni în meteorologie” (p. 105).
Omul ca ființă a timpului trăiește iubirea ca schimbare, transformare. Alcătuit din două părți, romanul se preschimbă și el în ultima parte. Cuplul vizitează Sighișoara și turnul cu ceas. Acolo, cei doi întâlnesc un ceasornicar care le vorbește despre timp, despre construcția turnului. Fragmentul mi-a amintit de proza fantastică a lui Mircea Eliade, de breșa realității prin care pătrunde sacrul, magicul. Complet surprinzătoare mi s-a părut apoi metamorfoza personajului feminin, care, deși fusese pe alocuri anticipată, părea să vină în derularea narativă într-un mod cu totul neașteptat, cumva nepregătită suficient. Inevitabil însă a relansat romanul printr-o intrigă nou-nouță. Monica a redevenit fetiță, precum meduzele nemuritoare. Regresul temporal generează conștientizarea unei profunde inadecvări la realitate, pornită din contrastul dintre trup și mintea, sufletul mature. Și totuși, nerespectând legile naturale ale biologiei, situația urmează legile biologiei iubirii, știința vieții iubirii. Viața iubirii curge după legile timpului, iar orice transformare sau metamorfoză nu este diformitate, ci este „conform cu legea”. Metamorfoza de la final, pe care o putem doar bănui, când totul în jur era „împăcat și armonios” (p. 238), ne arată cum conștiința iubirii devine, pentru Monica, una cu natura iubirii care este în mod continuu și esențial transformativă. A trăi iubirea nu înseamnă a atinge un absolut, ci a-i traversa metamorfozele.
Rezoluția în chestiunea timpului vine tot din această viziune asupra naturii lui de profunzime care ține iremediabil de dinamică. Timpul nu se evită, nu se driblează, nu se răstoarnă, ci se trăiește efectiv, precum iubirea.
