„După Valentina, roman nominalizat și premiat în 2023, Angela Martin ne propune o nouă experiență narativă de excepție, aducând în prim-plan anii 70 din perspectiva studentului la Medicină Cezar Grozescu. Confruntat nu numai cu un alt spațiu, cel al capitalei, total diferit de Aradul natal, ci și cu timpul neguros comunist, eroul trăiește intens nevoia de libertate și riscurile ei, participând împreună cu alți studenți la pregătirea unui spectacol pentru un festival din Franța. Sub aparența unei narațiuni clasice, romanul este construit parabolic prin recurs la motivul teatrului, desfășurând, subtil ascunsă sub faldurile cotidianului și neideologizată, tema reprimării în regimul totalitar. Citești cu sufletul la gură, fără să simți că totul este doar… lectură!” (Rodica Zane)
„Personaj important în romanul Valentina, întâmpinat sărbătorește de critică anul trecut, Cezar devine protagonist în acest roman înrudit cu primul. Îl cunoscuserăm la maturitate, plecat definitiv din țara lui Ceaușescu, acum îl reîntâlnim ca student care-și trăiește tinerețea cu toate avatarurile ei, printre care supravegherea permanentă, prin interpuși, a Securității, pe care n-o provoacă deloc. Angela Martin își confirmă însușirea de a construi un roman bogat în împrejurări, cu personaje deosebit de pregnante. Sunt convins că va avea, din nou, un binemeritat succes.” (Livius Ciocârlie)
„La doar un an după un debut pe cât de «târziu», pe atât de spectaculos în proză cu romanul Valentina, frescă de familie central-europeană din Aradul secolului XX, Angela Martin revine cu o extensie a acestuia: Cartea lui Cezar, a doua parte dintr-un proiect romanesc amplu, de o clasicitate realistă complexă. Centrat asupra anilor comunismului ceaușist, preluând fire vechi și dezvoltând multe altele noi, romanul fiului Valentinei oferă o radiografie sensibilă a societății epocii și a «spectrelor» sale interbelice. Nu e doar o «carte»: e o lume.” (Paul Cernat)
Fragment
Cezar nu ştia nici el ce să creadă despre Carolina. Era confuz – una credea şi alta simţea. Îl rănise de moarte în ziua în care, arătându‑i fotografia de la revelion, simpatica lui colegă o făcuse pe Rujiţa „chelneriţă“. Şi mai pretindea că erau prieteni! Îşi aminti cum o bătea Buni la cap pe maică‑sa, când era tânără, să‑şi pună lacăt la gură şi să nu‑i mai toarne absolut toate secretele ei Liei, ce dacă erau cele mai bune prietene? „Una‑i una, alta‑i alta, zicea, rufele se spală în familie.“ Şi mare dreptate avea bunică‑sa! Ce‑i venise şi lui, aşa deodată, să plângă pe umărul Carolinei? Vulgaritatea şi patima cu care se exprimase la adresa Rujiţei îl dezgustaseră. Dar vorba aceea: „Cine sapă groapa altuia cade singur în ea“. Exact aşa păţea acum Carolina, fiindcă tot dispreţul cu care o împroşcase pe Rujiţa se întorcea împotrivă‑i. Cezar fu atât de revoltat de tupeul ei, încât îi găsi fără să vrea o asemănare cu Victor Vlădescu. „Ţoapă!“, o gratulă în sinea lui cu năduf, cu un cuvânt pe care tot de la bucureşteni îl învăţase; la început se mirase că aceştia îl foloseau aproape la fel de frecvent, şi cu acelaşi nesaţ în limbajul uzual, cum dădeau cu „sictirul“. Îşi luă seama şi îşi retrase imediat ofensa. Era mult prea înjositoare, în primul rând pentru el: n‑avea nicio scuză să se poarte ca un golan.
Dar salvarea apare uneori, ca nenorocirea, de unde nu te aştepţi. Sesiunea veni la timp, ca un tampon, între el şi cele două fete, pregătirea pentru examene amortiză şocul acelui neplăcut incident şi îi blură întrucâtva amintirea figurii pe care i‑o făcuse Rujiţa, la Arad, de revelion. Dar ce figură! De se cruciseră toţi prietenii când, la două noaptea, o văzură plecând cu Árpi, lăsându‑l ca la dentist. Trăgându‑l deoparte, Rujiţa îl ţinuse toată seara numai în reproşuri: ba că a dansat trei dansuri la rând cu Ela, ba că a lăsat‑o singură aproape o oră s‑a retras cu Mariana şi cu Doinel în bucătărie să spună bancuri, dar ce pusese capac nemulţumirilor a fost faptul că la miezul nopţii, când a bătut de douăşpe, el s‑a dus întâi s‑o îmbrăţişeze pe mama lui Edi, în loc să se grăbească s‑o îmbrăţişeze pe ea şi să‑i ureze „La mulţi ani!“, cum era normal. Oricum, Rujiţa îl făcuse de rahat şi pentru asta n‑o putea ierta. Vezi Doamne, se răsculase în el orgoliul masculin! Mai târziu, avea să afle că în realitate domnul Molnar venise după Árpi cu maşina să‑l ia la alt revelion, la nişte rude şi că, în drum, o lăsaseră şi pe Rujiţa acasă, dar ce mai conta? Pentru el momentul acela a fost sinistru. Oricum, nu mai avea nervi s‑o suporte. Plecase din Arad fără s‑o vadă – nu‑şi mai luaseră la revedere. El nu‑i ceruse nicio explicaţie în scris, ea nu‑i trimisese nicio scrisoare de scuze. Aceasta nu mai era o neînţelegere sau o dispută trecătoare, era o despărţire în toată legea şi nu‑şi putea reveni din uimire că între ei totul s‑a terminat atât de rapid! Dar putea fi sigur sută‑n sută că se terminase? Dumnezeu ştie ce era în capul fetei ăsteia! Nu mai aşteptau nimic unul de la altul? El simţea cu strângere de inimă că nu, deşi nu era convins că asta îşi dorea. În mod paradoxal, însuşi sentimentul acesta ambiguu, care‑l împungea ca un ghimpe, îl făcuse să‑şi adune minţile şi să se pună pe învăţat.
Primul examen – la anatomie – programat în aceeaşi zi atât pentru teorie, cât şi pentru practică, îi păruse epuizant. A dat întâi proba practică. Examenul consta în recunoaşterea pe cadavru a formaţiunilor anatomice studiate la Lucrările Practice. Era de faţă doar asistentul – el îi examina, el îi nota pe studenţi. Cezar avusese însă emoţii, nu din cauza cadavrului pe care îl avea în faţă, căci după atâtea ore de practică se obişnuise să‑l accepte ca pe un obiect de studiu, ci fiindcă aici era ca la loterie – trăgeai biletul şi depinde ce aveai norocul sau nenorocul să‑ţi pice. Dar tremurase degeaba: Stoica, asistentul, era un tânăr foarte binevoitor. „Hai, Grozescu, ia să te văd! Serveşte‑te!“, îi arătase cu palma întinsă biletele dispuse pe masă în evantai. Trase şi nimeri ce trebuia: „A doua secţiune a creierului“. O identifică imediat pe creierul aşezat pe tava cu organe şi o descrise ca la carte. Luă nota maximă. Ieşi din sală atât de bucuros, încât îşi făcu loc printre colegii îngrămădiţi în faţa uşii pe culoarul strâmt aşteptând să le vină rândul să intre şi nu se opri. Auzea ca prin vis în urma lui un murmur de protest; deasupra, un stol de voci cârâind, apoi, întrebări suspendate: „Cât ai luat? Cât ai luat?“, „Cum e Stoica?“ „Ce ţi‑a picat?“ Şi la urmă: „Dă‑ncoace carnetul!“ Aceasta era clar Carolina, dar el tot nu se opri.
