La primele rânduri din cartea lui Alex Moldovan, Olguța și marea demascare, am aflat imediat că mă număr printre „șmecherii care au sărit direct la volumul trei” (p. 5). Pentru ei, personajul narator, Olguța, relatează, pe scurt, câteva întâmplări din primele două volume. Din capul locului îmi dau seama că prologul acesta este un bun prilej pentru elevii care le-au citit pe primele două să învețe ce e prioritar în schema concisă a rezumatelor de școală. Pentru profesorul de română: punct ochit – punct lovit.
Marea realizare a romanului constă în faptul că poate fi citit în mai multe registre, asta însemnând și că se pretează atât pentru copii, cât și pentru adulții din jurul lor, fie părinți, fie profesori. Scriitura ludică și umorul aduc în lectura romanului plăcerea textului literar. E vorba de un roman care se citește realmente cu plăcere. Totul nu este însă decât o stucatură bine lucrată; dincolo este semnificație pentru multe tipuri de lector, dar mai ales pentru copii.
Cartea are ingredientele romanului de aventuri, ale romanului detectivist, cu întâmplări neașteptate și răsturnări de situație. Intriga cade ca din cerul romanului cu un polițist care „nu era pătruns de spiritul vacanței” (p. 12) și, ca atare, îl arestează pe tatăl Olguței, acuzat de răpire, când toată familia, părinții, Olguța și Farid, câinele, tocmai pornise în vacanță. Cu tatăl în închisoare, Olguța decide să fugă de acasă cu scopul de a se detașa de tensiunea momentului. Înțeleg curând că plecarea clujencei nu fusese întâmplătoare: nu fuge de acasă deși așa spune, ci pleacă la bunicii din București – o găselniță narativă pentru a o introduce în scenă pe Dora pe care Olguța o admiră fără opreliști. În acest punct, plecarea Olguței nu e suficient argumentată, îmi pare, dar întâlnirea cu bunicii e memorabilă. Calmul ceasornicar Martin, bunicul ca pâinea lui Dumnezeu, se însoțește cu zmeoaica, scorpia care o tratează pe Olguța fără prezumția de vinovăție. Cuplul e comic prin contrast. Replicile obraznice ale Olguței sunt direct proporționale cu mustrările bunicii, prototipul profesoarei care „te face să iei în serios ideea de a abandona școala.” (p. 49) Jocul de replici caustice dintre cele două e nesfârșit și deloc temperabil pentru că se amplifică din interior până dincolo de realitatea efectivă. Un exemplu: bunica îi reproșează că nu spală vasele pe un ton olimpian și aluziv, ca atare Olguța, în răspăr, nici nu se atinge de ele, deși vedem bine că acasă, în Cluj, ea ține casa.
Coborâtă din basm, această mumă a pădurii nu are nimic din aura paradisiacă pe care o are bunica în viața unui copil. În schimb, provine dintr-o specie feminină care mai populează, chiar și azi din păcate, școlile de la noi și de aiurea – goddessa didactică care își ștanțează discipolii cu: vinovat, complet absent din realitatea zilei, zecele e doar pentru profesor. Nu ar fi imposibil pentru Alex Moldovan ca într-un volum următor bunica aceasta să rupă tiparele, precum alte personaje, și să se arate ulterior o eroină. Deocamdată, îmblânzitorul scorpiei este Victor, prietenul Olguței, care-i ghicește bunicii așteptările șablonarde și o seduce iremediabil printr-o disimulare comică pentru toată lumea.
Cartea dezbate subiecte precum „folosirea cu cap a televizorului” și cititul cu forța, importanța prieteniei care este o stradă cu două sensuri, deci implică reciprocitate, ce sunt teoriile conspirației și cum s-ar putea raporta copiii la ele, rețelele de socializare și (in)dependența de acestea, scrisul de mână și tastarea, telefonul și respectarea intimității, gândul care trebuie să preceadă fapta.
Nu întâmplător îmi pare bunica din descendența zmeoaicelor. Romanul per ansamblu urmează structura basmului. Starea inițială de armonie paradisiacă (vacanța în familie) se destramă prin arestarea tatălui. Olguța pornește într-o expediție de restabilire a echilibrului inițial, o expediție care se suprapune cu călătoria de căutare a sinelui (Olguța merge la București să se regăsească – aproape că e un Harap Alb feminin care își ia armele și calul strămoșilor). În fapt, romanul ia forma unui buildungs roman; personajul principal trece inițiatic printr-un proces de maturizare. Labirintul Bucureștiului dantesc în care o poartă Dora de ce nu ar fi pădurea prin care Spânul, falsul prieten, îl amăgește pe eroul lui Creangă? Expediția de căutare a adevărului întreprinsă de Olguța alături de echipa ei nonconformistă (Victor, Cornel, Cora, Herman și Manolo) e expediția unui erou de basm.
Fără puteri ieșite din comun (precum Harap-Alb), decât poate un curaj aproape inconștient, Olguța e ajutată de prietenii ei prin hadesul Clujului. Marea demascare se produce când descoperă că Benone, răul nevăzut care parcurge toate trei romanele Olguței, nu este altcineva decât persoana pe care o admira pe deplin. Momentul care amintește de finalurile neașteptate din Scooby-Do Where Are You e coincident cu un proces dureros de conștiință care o destabilizează pe Olguța, dar îi deschide ochii. Dezvrăjirea înseamnă maturizarea și trecerea dincolo de barierele atractivei aparențe. Și alte personaje sunt construite astfel încât să relativizeze etichetările gratuite. Maximilian devine dintr-un răufăcător un sentimental reabilitat, Cornel tocilarul este, de fapt, foarte util în expediția pe care Olguța o pune la cale pentru demascarea vinovatului de închiderea tatălui (fie vorba între noi, tocilarul genial a făcut parte mereu din rândul salvatorilor lumii – cel puțin în filmele americane), uriașul prieten Herman are un doctorat în Wittgenstein.
Numai că romanul, de precizat fără ezitare, e mai mult decât un basm modern. Olguța este un personaj al copiilor de azi, iar lumea din roman o vedem și noi la tot pasul, ceea ce poate avea un impact pozitiv asupra cititorilor cei mici. O literatură în care se pot regăsi nu poate fi doar o experiență a (re)cunoașterii de sine (tot mare demascare), ci și un ghid subtil în lumea spre care deschid ochii ca să o priceapă. Cartea le vorbește copiilor despre cum să se descurce cu prezentul pe care-l trăiesc. Cu scopul acesta educativ autorul nu face paradă, nicidecum. Cu alte cuvinte, lectorul preadolescent nu ar simți o astfel de presiune. Voi expune câteva elemente care compun ghidul educativ pe care-l deține, în subsidiar, cartea.
Registrele lingvistice în care e scris romanul expun modalități corecte de utilizare contextuală, de scriere și articulare cu articol hotărât a unor cuvinte precum selfie, disclaimer, Skype, callcenter, KFC, meme, hater, a scrola (pe telefon), messenger. Universul lexical al copiilor, radiografiat aici, e îmbogățit cu elemente de limbaj juridic (foloase necuvenite, alibi, martori).
Se fac trimiteri la cultură, istorie, artă. Sunt pomenite Variațiunile Goldberg de Bach, sunt menționați Stalin, Hitler, curiozitatea e stimulată prin astfel de trimiteri, și nu se oferă informații de-a gata. Semnificația zicalei cu muntele și Mahomed nu e pusă pe tavă.
Cartea dezbate subiecte precum „folosirea cu cap a televizorului” și cititul cu forța, importanța prieteniei care este o stradă cu două sensuri, deci implică reciprocitate, ce sunt teoriile conspirației și cum s-ar putea raporta copiii la ele, rețelele de socializare și (in)dependența de acestea, scrisul de mână și tastarea, telefonul și respectarea intimității, gândul care trebuie să preceadă fapta.
Pe alocuri, prin pastilele de text, oarecum insulare, din roman, cu titluri precum Ghid de bune practici pentru scrierea cărților pentru copii, Lista de lucruri pe care nu le-a inventat nimeni și altele, scriitorul nu se adresează doar copiilor, dar sunt inclusive. Umorul și ironia ca semn al inteligenței limbajului, dar și spontaneitatea semantică a frazelor sunt tot atâtea lecții pentru cititorii tineri, și nu numai. Pentru cei mai experimentați, inserțiile autoreferențiale dau la lumină un scriitor al secolului său.
Am impresia că marea demascare nu se petrece doar ca punct culminant al poveștii. Alex Moldovan demască, pentru copii, fața lumii lor, pentru noi o parte din blocajele ei.
