Fire lungi de wolfram

Rezistența materialelor

Simțeam de două ori pe săptămână
mirosul ei întunecat.

Aflam lucruri și cifre importante
despre materiale, seara pe la șase,
iar pixul meu cădea mereu,
cum cădeau pixurile colegilor de clasă.
Era pe vremea minijupei.
Purta o rochie scurtă, portocalie
și cunoștea perfect erotica metalelor.
Noi, mai puțin. Ieșeam pe întuneric 

din liceu și mai stăteam la o țigară,
apoi uitam de profă și mă duceam pe Babeș.

Avea casă cu prispă, 
biroul plin cu cărți de medicină iar toamna,
radiator cu fire lungi de wolfram,
la fel de crețe ca părul ei.

Am o vârstă acum 
și mă îndrăgostesc de alte vârste,
mai aproape de adevăr,
dacă adevărul are ceva de zis,
iar speculațiile cosmice sunt titirez în mintea mea,
jocuri de cuburi colorate
și mă întreb de ce atomii foarte grei ar fi mai explozivi
decât vreo două replici, pe mesager. 
Miroase bine totul în cartier, 
ardei umpluți și dragoste, la greu.

 
Apocalipsa vine mai târziu

Știi cum mimam sfârșitul lumii
când jucam badminton pe deal,
în mijlocul culturilor agricole.

Plonjam melodramatic,
zăceam minute bune-n iarbă
excitați de niște corpuri tinere.
Galaxia era în pragul războiului civil
și miroseai a salvie.

Trebuie să-nvingem tiranul,
peroram.
Serios, din nou,
îmi mârâiai.

Aruncam cât mai sus 
fluturașul intercontinental,
nimeream de fiecare dată ținta 
care erai,
ținta care eram,
doi tiranozauri bâlbâiți în gesturi 
aproape tandre.


 
Nordul lucrurilor

Când ieșeam de la cabinele
băii Palatului culturii din Bistrița,
gras, bătrân și nesigur
pe ce-ți mai poate oferi ziua de mâine, 
îmbrăcat cu un tricou albastru
inscripționat cu instrumente marinărești
și cu îndemnul
FIND THE NORTH,
se pregătea să intre
un bărbat la fel de gras, de bătrân și de nesigur,
cu un tricou albastru,
pe care erau imprimate aceleași obiecte.
Pe tricou scria, cu majuscule,
FIND THE NORTH.

Primul reflex a fost să-mi declin identitatea.
Dați-mi voie să mă prezint,
sunt Radu Andriescu, alcoolic și dipsoman.

Am ieșit din cabină fără să scot o vorbă.
M-am spălat pe mâini și mi-am clătit fața.
Din oglindă mă privea nedumerit
un bărbat cu tricou albastru,
plin de instrumente pentru măsurat distanța și timpul,
pe care scria, într-o limbă anapoda,
HTRON EHT DNIF


 
Rechinul dunelor

Lumina satelor Masai 
are profunzime, când luna e plină. 
Viteza ghepardului, 
explozivă pe distanțe scurte, 
lasă loc eșecului asumat, 

după un timp. 
Trenuri și girafe, în noapte. 
Lumina lunii e de patru sute 
de mii de ori mai slabă 
decât cea a soarelui, 
dar fiecare noapte în savană 

e plină de sunete 
și experiențe noi. Hipopotami 
miopi cu pielea groasă, 
mulți cactuși înfloriți doar noaptea 
și liliecii lor pitici, 
veniți de la mii de kilometri 
pentru nectar, 
luciul misterios al scorpionului 

în lumina ultravioletă, 
rechinul dunelor – cârtița aurie. 
Până la miezul nopții, tuturor ne e frig. 
Contactul fizic e singura șansă, 
când lumina stelelor 

e de două sute de ori mai slabă 
decât cea a lunii și-mi amintește de-un cer
perfect. Câțiva nori albi, restul albastru, 
până la linia acoperișurilor.
Miroase bine a vegetație proaspătă
și mâl, de-a lungul râului 
în care sunt mereu 
câteva rațe la piciorul podului,

iar podul se arcuiește între cartier și maidan,
cu toate mirosurile lui de peste noapte.
Ceva trecători, dimineața
și-mi spun că sunt 
rechinul dunelor, tatuat cu sirene,
cârtița aurie, 
când vorbesc nopțile cu prietenii
despre hipopotami poetici. 

Aș vrea să mai văd o dată pelicanul gușat.
Stârcul asasin.
Porcii sălbatici, fornăind prin stufăriș.
Țânțari mai violenți decât elicopterele Apache.
Lipoveni care vâslesc.

Am un negru în suflet sau un mexican maro
și știu că voi exploda fără să fac riduri în jur. 

Cactușii urlă, vulturul țipă, norii se scurg.
Când plouă sunt alb, albă și noaptea.
Clubul e plin.
Tequila, papi chulo!

La semafor, mă uit.


 
Corpuri de iluminat

În spatele cinematografului
am văzut un obiect care mi-a plăcut
și m-am gândit la prieteni
(Los viejos compañeros de batalla nunca mueren)
și la cartea lui Romulus,
despre prietenie și singurătate.

Mai aveam de mers până la Baza 3
și mă-ntrebam, cum mă întreb mereu 
când merg spre Baza 3 în teniși sau converși,

dacă există o zi perfectă
și ce-ar presupune, un pod sau pasarela de la Bucium, 
peste marfare, un soare mai colțos, creozotat și el,
scos prin februarie din debara?
Sex în mașină sau prin Botanică, la sere?

Lângă Leroy Merlin mă taie
și mă opresc la budă. 
Trec pe la corpuri de iluminat, care transcend 
momentele de slăbiciune,
pe la raionul grădină și amenajare

și mă întreb din nou
dacă există o zi perfectă și cum ar fi
dacă ar fi să o trăiesc, când merg spre Baza 3.