Rezistența materialelor Simțeam de două ori pe săptămână mirosul ei întunecat. Aflam lucruri și cifre importante despre materiale, seara pe la șase, iar pixul meu cădea mereu, cum cădeau pixurile colegilor de clasă. Era pe vremea minijupei. Purta o rochie scurtă, portocalie și cunoștea perfect erotica metalelor. Noi, mai puțin. Ieșeam pe întuneric din liceu și mai stăteam la o țigară, apoi uitam de profă și mă duceam pe Babeș. Avea casă cu prispă, biroul plin cu cărți de medicină iar toamna, radiator cu fire lungi de wolfram, la fel de crețe ca părul ei. Am o vârstă acum și mă îndrăgostesc de alte vârste, mai aproape de adevăr, dacă adevărul are ceva de zis, iar speculațiile cosmice sunt titirez în mintea mea, jocuri de cuburi colorate și mă întreb de ce atomii foarte grei ar fi mai explozivi decât vreo două replici, pe mesager. Miroase bine totul în cartier, ardei umpluți și dragoste, la greu. Apocalipsa vine mai târziu Știi cum mimam sfârșitul lumii când jucam badminton pe deal, în mijlocul culturilor agricole. Plonjam melodramatic, zăceam minute bune-n iarbă excitați de niște corpuri tinere. Galaxia era în pragul războiului civil și miroseai a salvie. Trebuie să-nvingem tiranul, peroram. Serios, din nou, îmi mârâiai. Aruncam cât mai sus fluturașul intercontinental, nimeream de fiecare dată ținta care erai, ținta care eram, doi tiranozauri bâlbâiți în gesturi aproape tandre. Nordul lucrurilor Când ieșeam de la cabinele băii Palatului culturii din Bistrița, gras, bătrân și nesigur pe ce-ți mai poate oferi ziua de mâine, îmbrăcat cu un tricou albastru inscripționat cu instrumente marinărești și cu îndemnul FIND THE NORTH, se pregătea să intre un bărbat la fel de gras, de bătrân și de nesigur, cu un tricou albastru, pe care erau imprimate aceleași obiecte. Pe tricou scria, cu majuscule, FIND THE NORTH. Primul reflex a fost să-mi declin identitatea. Dați-mi voie să mă prezint, sunt Radu Andriescu, alcoolic și dipsoman. Am ieșit din cabină fără să scot o vorbă. M-am spălat pe mâini și mi-am clătit fața. Din oglindă mă privea nedumerit un bărbat cu tricou albastru, plin de instrumente pentru măsurat distanța și timpul, pe care scria, într-o limbă anapoda, HTRON EHT DNIF Rechinul dunelor Lumina satelor Masai are profunzime, când luna e plină. Viteza ghepardului, explozivă pe distanțe scurte, lasă loc eșecului asumat, după un timp. Trenuri și girafe, în noapte. Lumina lunii e de patru sute de mii de ori mai slabă decât cea a soarelui, dar fiecare noapte în savană e plină de sunete și experiențe noi. Hipopotami miopi cu pielea groasă, mulți cactuși înfloriți doar noaptea și liliecii lor pitici, veniți de la mii de kilometri pentru nectar, luciul misterios al scorpionului în lumina ultravioletă, rechinul dunelor – cârtița aurie. Până la miezul nopții, tuturor ne e frig. Contactul fizic e singura șansă, când lumina stelelor e de două sute de ori mai slabă decât cea a lunii și-mi amintește de-un cer perfect. Câțiva nori albi, restul albastru, până la linia acoperișurilor. Miroase bine a vegetație proaspătă și mâl, de-a lungul râului în care sunt mereu câteva rațe la piciorul podului, iar podul se arcuiește între cartier și maidan, cu toate mirosurile lui de peste noapte. Ceva trecători, dimineața și-mi spun că sunt rechinul dunelor, tatuat cu sirene, cârtița aurie, când vorbesc nopțile cu prietenii despre hipopotami poetici. Aș vrea să mai văd o dată pelicanul gușat. Stârcul asasin. Porcii sălbatici, fornăind prin stufăriș. Țânțari mai violenți decât elicopterele Apache. Lipoveni care vâslesc. Am un negru în suflet sau un mexican maro și știu că voi exploda fără să fac riduri în jur. Cactușii urlă, vulturul țipă, norii se scurg. Când plouă sunt alb, albă și noaptea. Clubul e plin. Tequila, papi chulo! La semafor, mă uit. Corpuri de iluminat În spatele cinematografului am văzut un obiect care mi-a plăcut și m-am gândit la prieteni (Los viejos compañeros de batalla nunca mueren) și la cartea lui Romulus, despre prietenie și singurătate. Mai aveam de mers până la Baza 3 și mă-ntrebam, cum mă întreb mereu când merg spre Baza 3 în teniși sau converși, dacă există o zi perfectă și ce-ar presupune, un pod sau pasarela de la Bucium, peste marfare, un soare mai colțos, creozotat și el, scos prin februarie din debara? Sex în mașină sau prin Botanică, la sere? Lângă Leroy Merlin mă taie și mă opresc la budă. Trec pe la corpuri de iluminat, care transcend momentele de slăbiciune, pe la raionul grădină și amenajare și mă întreb din nou dacă există o zi perfectă și cum ar fi dacă ar fi să o trăiesc, când merg spre Baza 3.
