Anul poetic 2021 este dovada vie a faptului că există viață și dincolo de estetic. Sau că esteticul poate coabita și cu o anume intenţionalitate de dincolo de frumos. Spun asta în sensul în care am avut destule instanțe ale militantismului în poezie, în forme mai mult sau mai puțin moderate. Poate chiar termenul pe care îl folosesc aici – militantism – este unul prea puternic întrucât discutarea diferitelor problematici care țin de latura societală a existenței sunt esențiale, iar cei care au ales un astfel de discurs și-au fundamentat creația, de cele mai multe ori, pe feluritele mutații petrecute în interiorul lor, acestea fiind cauzate tocmai de ceea ce îi înconjoară.
De o astfel de poetică putem vorbi și în cazul de față, Poeme, cartea lui Valeriu A. Cuc, fiind o îmbinare fericită a unui discurs ce se leagă cu precădere de diverse probleme ale societății cu instanțe ale interiorității. Dacă ar fi să alegem niște versuri reprezentative pentru atmosfera volumului, acestea ar fi următoarele: „eu am fugit de emoții chinuitoare/ în orașul ăsta tâmpit care mă exploatează cu ploile lui și/ senzația aceea de râie/ pe care o resimțim uneori cu toții” (filme). Angoasele poetului sunt, de cele mai multe ori, cauzate de felurite inechități și nedreptăți, ilustrate mai mult sau mai puțin acid; câteva exemple: în ektar este vizată problematica a ceea ce literatura de specialitate numește masculinitate toxică („nu l-am bătut, l-am ridicat doar de guler țipând,/ i-am dat două palme și l-am amenințat/ că dacă se mai apropie vreodată de verișoară-mea/ o să venim să îi băgăm un cuțit în burtă.// n-aveam cuțite, dar toată furia asta masculină/ trebuie redirecționată în alte scopuri”), în cluj ipocrizia societății contemporane este abordată cu ironie („dacă vesel se trăiește/ faci așa: și e o imagine cu oameni/ care nu sunt evacuați în mijloc de iarnă,/ cu niște copii care nu cântă/ la târgul de crăciun/ dacă vesel se trăiește, în frig,/ cu ritmul zumzetului de frigider stricat,/ când alții cântă manele, sub luminițe,/ la acordeon”), în oradea este prezentat modul în care sărăcia și starea de spleen relaționează („nu îți trebuie/ locul acela personal,/ bârlogul din chirpici/ pe care îl numești <<acasă>>, unde e frig dimineața/ pentru că se pornește căldura/ doar după-masă/ când se bagă pe foc,/ când se crapă lemnele.// îți trebuie o mare precizie/ când tai lemnele și faci surcelele,/ mare precizie, cum nu vei găsi/ în serile cu Regenon/ și pupile mari ca luna/ mișcându-se printre nori,/ asemeni feliuței de lime/ care alunecă în reluare/ în cuba libre.// cum se mută luna/ așa mă mișc și eu/ la fel de luminos/ și la fel de aproape”), în cristina este imortalizată o scenă în care este expusă misoginia, (încă) puternic înrădăcinată în conștiința colectivă („de ziua mea mama i-a zis tatei/ <<zi-i și tu la mulți ani la fiică-ta/ și pup-o că doar e ziua ei!>>/ <<n-o pup că cine știe>>/ – asta a avut el mai bun de zis -/ <<cine știe ce a făcut cu gura aia>>”).
Există, însă, și poezii care fie nu au un caracter militant, fie discursul politizat nu este central, ele având ca teme iubirea și singurătatea, funcționând pe principiul zbuciumului lăuntric (frumos ilustrat în poemul discoteca: „<<Pe dinafară sunt OK, dar înăuntru-i discotecă>> și apoi își stinse țigara/ iar mie mi-a rămas în minte zile întregi/ adevărul acestor cuvinte”). Dintre acestea, amintim poemele acasă, ultima strigare sau ce este depresia, punctul comun al acestora cu restul poemelor din volum fiind intensitatea simțirii. Valeriu A. Cuc face ceea ce mulți poeți nu mai reușesc astăzi, anume să prezinte o scriitură vie, viscerală, să scrie fără rețineri, fără compromis. Putem să spunem că nu există urmă de îndoială atunci când afirmăm că Valeriu A. Cuc este poet. Nu este cel mai bun, nici cel mai slab, dar cu siguranță că este poet.
Vocea din Poeme îmi aduce aminte de protagonistul filmului MasculinFéminin[1], Paul, cartea lui Valeriu A. Cuc prezentând un discurs poetic în care melancolia și nostalgia se îmbină cu o formă de militantism social, dimensiuni care sunt interdependente și care se alimentează reciproc. La fel ca Paul, poetul vede lumea într-un mod profund visceral, având tristețea ca fundament poietic, dar totul fiind filtrat printr-o conștiință politică, fapt care aduce aminte, într-un fel anume, de poemele timpurii ale lui Maiakovski, abordând lucid diferite probleme ale societății, concluzionând chiar că „e o anumită perversitate a timpului nostru/ care te îndeamnă să uiți toate astea” (eseu despre valoare). Poeme este o carte bunicică, dar care nu este neapărat impresionantă. 3,6/5 – not great, not terrible.
[1] MasculinFéminin, Jean-Luc Godard, Franța&Suedia, 1966.
