Eu sunt anii ’70 abia prin vară am putut dezvolta efectul ultimei noastre zile împreună și nimeni n-a vrut să-i publice concluziile; forma suplă a unui dezastru cu sâni amputați; când mă suni și acuzi, îți citesc un poem. ce poți opune unui poem? ce-i vei trimite să spargă? să creeze tușe de culoare pe suprafața unei pieli ultragiate? să-și facă penitențe? aici nu e polifonie sau dracul. eu sunt cineva care știe să capituleze. în toate războaiele în care am luptat a răsunat, prea curând, balada învinsului. scriu tot ca un supradotat, reflectez la despărțirea de aisbergul demnității. recunoști golul din jurul tău, când plonjezi în apa rece, dar cum recunoști un spațiu supra-aglomerat? spațiul supra-aglomerat e albia niciodată seacă a contaminării. mă frapează asemănarea cu texte pe care le scriu și, făcând asta, le condamn să rămână pe veci exerciții. obligația să împarți formulare pentru o cauză bună, „învață să speri”, și totuși, ce menghină perfectă, ce arabesc al capcanei. de câte ori trec pe lângă oameni ca voi îmi imaginez că spectrele lor vor popula liceul seral la care voi fi distribuită în iad; cu aceeași lecție din Slavici o să plătesc în bani grei, însemnați, „toate păcatele mele”. ne vom vedea mai mult și mai des de 24 de ore însumate (eu așa calculez). desprinde-te de răul pe care ni l-am provocat reciproc, unul dintre noi a fost guma de mestecat, celălalt, încălțămintea de gumă. Sudul au trecut zece ani și Sudul nivelat de Penny Markets și benzinării fără stăpân nu mai e magma de posibilități, mitologia prin care mă plimbam cu unghiile roase până-n carne pe hartă, ai remarcat tot ce merita remarcat între fetele frumoase din orașele lui compas (să fi fost văzută de tine și să nu știu: să fii văzută de tine e să porți cununa de spini a unui concurs de miss din tranșeele războaielor nevăzute care se dau pe toate coordonatele lumii.) nu mai doare urgența din frumusețea câmpiilor la care m-am închinat ca cineva lipsit de frumusețe, impostor, creștin nebotezat așteptând sfânta împărtășanie, alungat când își dezvăluie ca pe un cap pleșuv, iradiat, identitatea originară; nu mai caut logica sintaxă din germana câmpiilor, pe care tu o vorbeai cu fluența care mi-a lipsit în dialectele pădurilor și frumusețea de verb neregulat a munților, am fost dislexic, un anti-natural, știința mea limitată cade mereu dintr-un pat supra-etajat pe podeaua murdară a bârfei. vin din „mirosul miilor de Shalimar-uri impregnându-se, strat după strat, în catifeaua scaunelor” și mă gândesc la tine cu un creier vechi, exponatul, ultimul dintr-o lume mediocră și caldă, despre veri de 40 de grade celsius echilibrate de locuri la umbră în spectrele marilor catedrale, invers deportați, alterați de ambiție, nu și de tot ce doar corpul, ca o barieră coborâtă peste noaptea de mai, în așteptarea unui tren deviat, ne-mpiedicase să facem, ne-am întors la locul faptei cu luntrea putredă a unui vis (știu, știu!), e târziu, în ce competiții să ne mai întâlnim? între timp, ne-am terminat Școlile. Țara mea în care prietenia am uitat că în fața unui poet peisajul e feminin, material de thriller, învinețit suspect sub reflectoare și gol. „i promise you anything”, dar toate promsiunile tale sunt în viitor, pe osatura unui coșmar: n-ai bani la tine și trebuie să plătești o consumație veche de 3 milioane de ani. „don t want to fool my self anymore”, dar o să te mai păcălești de câteva sute de ori până să ajungi la crema de lapte și pielea de ghete și pielea de lapte sub care fierbi o cafea din boabe proaspăt măcinate, la execuții anunțate din timp imitatio C., poezie tatuată pe spate și cruce condusă la scară, Fecioară încărcată electric, coboară! în filme n-au granițe, prietenii blocate între etaje, noi le-am pus pe-ale noastre de mult. n-am fugit, te ascult, țara mea în care prietenia e moft justificat de rutina unor bețivi, blană prețioasă tratată invaziv de ploșnițe și rude scăpătate, și sub carcasă, inima, conversație începută ca prieteni la bar, terminată în pat, tic-tac, vulnerabili mai degrabă decât vulgari, hrănind la sân animale protejate... pathosul nevoii de dragoste se desface singur din literatură, cu gustul de metal, și ochii floare de bumbac și viața gură de canal din zorii zilei de salariu. am fost mână în mână... să stai cu mine e să stai pe locurile din spate, într-un autocar plin cu oameni care și-au pierdut locurile de muncă, o depresie neîntreruptă, ca și cum niciodată n-ai aștepta să primești restul, dar cine așteaptă? și viitorul e o barcă spartă, ciorap neted tras peste fața de doliu la bancă... desecrat și părăsit ca o locuință socială, pe rutele fără scăpare dintre orașe montane și centre comerciale, sufletul mi-a fost rupt în bătaie. să te tot trezești din beție în poemele tale... Toți banii din lume sunt din prima generație de artiști care nu se sfiesc să recunoască, nediscriminatoriu, cu ușoare, dacă nu umilitoare mișcări din bazin, că-și doresc toți banii din lume. dă-ți jos masca din bumbac a ipocriziei la care ai spălat și ai tot spălat, dar reclamă tot supa instant, eșecurile economiei, ține pentru tine simptomele care te îngrijorau, sunt boli și boli și banii care parcă trec pe lângă mine, oportunitățile să-i văd la alții îmi desfac (ca pe cusătura unei haine de-nchiriat) contractul cu acest simulacru: ei explică necesitatea ca între noi să existe o distanță neîntreruptă, stridentă, iar mișcările lor trec de la promisiuni senzuale la liniștea că e cineva, la final, de care să depinzi pentru lingura cu ciorbă fierbinte. și serpentinele spre mari cartiere în care se lâncezește pe verande, cu piscine întreținute și iazuri murdare, ne-ndeasă batista cu formol în gură, ți-e rușine să admiți în clasa ta de reușite un „numai bine”, de la prima relație până la slujba care te pune pe cântar, ca pe o inimă bună în iadul egiptean, azi ministerul audiențelor infinite, te-ai pregătit pentru extraordinar și pentru toți banii care ard pe jar fricile tale de obicei mocnite. (...) au fost ani de două stele jumate și ani de cinci și locuri în care ne-am simțit în siguranță. acele zile, W., când te priveam ca pe săbiile care păzesc comori și aveam toți banii din lume.
Etichete:
Olga Ștefan (n. 1988, Hunedoara) este poetă și profesor, cu un doctorat în filologie. A debutat în poezie cu volumul Toate ceasurile (2006), distins cu Marele Premiu „Tudor Arghezi”. A urmat Saturn, zeul (Charmides, 2016), Charles Dickens (frACTalia, 2017) și Civilizații (Paralela 45, 2020), pentru care a primit premiul „Tânărul poet al anului 2020”, precum și nominalizări la Premiile „Sofia Nădejde” pentru literatură scrisă de femei și la Premiul revistei „Observator cultural”. Selecții din poezia sa au fost traduse în greacă și publicate în Antologia tinerilor poeți (2019). Este, de asemenea, prezentă în mai multe antologii publicate în România. În prezent locuiește în Cluj-Napoca și are un volum în pregătire la Casa de Editură Max Blecher.