Resursa

Eu sunt anii ’70

abia prin vară am putut dezvolta
efectul ultimei noastre zile 
împreună și nimeni
n-a vrut să-i publice
concluziile;
forma suplă
a unui dezastru
cu sâni amputați; 

când mă suni și acuzi, îți citesc un poem.
ce poți opune
unui poem? 
ce-i vei trimite să spargă?
să creeze tușe de culoare
pe suprafața unei pieli ultragiate?
să-și facă penitențe?

aici nu e polifonie sau dracul. eu
sunt cineva care știe să capituleze.
în toate războaiele în care am luptat
a răsunat, prea curând, balada învinsului.
scriu tot ca un supradotat, reflectez la
despărțirea de aisbergul demnității. 

recunoști golul din jurul tău, când plonjezi
în apa rece, dar 
cum recunoști un spațiu supra-aglomerat? 

spațiul supra-aglomerat e albia niciodată seacă
a contaminării. 

mă frapează
asemănarea cu texte pe care le scriu și, făcând asta, le condamn
să rămână pe veci exerciții. obligația să împarți 
formulare pentru o cauză bună,
„învață să speri”,
și totuși, ce menghină perfectă,
ce arabesc al capcanei.

de câte ori trec pe lângă oameni ca voi 
îmi imaginez că spectrele lor
vor popula liceul seral
la care voi fi distribuită în iad;
cu aceeași lecție
din Slavici 
o să plătesc 
în bani grei, însemnați, 
„toate păcatele mele”. 

ne vom vedea
mai mult și mai des
de 24 de ore însumate (eu așa calculez).

desprinde-te de răul pe care ni l-am provocat reciproc,
unul dintre noi a fost guma de mestecat,
celălalt, încălțămintea de gumă.
 


Sudul 

au trecut zece ani și Sudul

nivelat de Penny Markets
și
benzinării fără stăpân

nu mai e
magma de posibilități,
mitologia

prin care mă plimbam
cu unghiile roase până-n carne
pe hartă,

ai remarcat tot ce merita remarcat

între fetele frumoase din
orașele lui compas

(să fi fost văzută de tine
și să nu știu:

să fii văzută de tine e să porți
cununa de spini a unui concurs de miss
din tranșeele războaielor nevăzute care se dau
pe toate coordonatele lumii.)

nu mai doare urgența din
frumusețea câmpiilor

la care m-am închinat
ca cineva lipsit de frumusețe,

impostor,
creștin nebotezat așteptând sfânta
împărtășanie, alungat
când își dezvăluie
ca pe un cap pleșuv, iradiat,
identitatea originară;

nu mai caut logica sintaxă
din germana
câmpiilor, pe care tu o vorbeai

cu fluența care mi-a lipsit în
dialectele pădurilor și
frumusețea de verb neregulat a

munților,

am fost dislexic, un anti-natural,

știința mea limitată cade mereu
dintr-un pat supra-etajat
pe podeaua murdară a bârfei.

vin din 
„mirosul miilor de Shalimar-uri impregnându-se, strat după strat, în catifeaua scaunelor”

și mă gândesc la tine cu un creier vechi, exponatul,

ultimul dintr-o lume mediocră și caldă,

despre veri de 40 de grade celsius
echilibrate de locuri la umbră
în spectrele marilor catedrale,

invers deportați,
alterați de ambiție, nu și de tot ce
doar corpul, ca o barieră coborâtă
peste noaptea de mai,
în așteptarea unui tren deviat,
ne-mpiedicase să facem,

ne-am întors la locul faptei

cu luntrea putredă a unui vis (știu, știu!),

e târziu, în ce competiții
să ne mai întâlnim?

între timp, ne-am terminat Școlile.
 

 
Țara mea în care prietenia

am uitat că în fața unui poet peisajul e feminin, material de thriller,
învinețit suspect sub reflectoare și gol. 

„i promise you anything”, dar toate promsiunile tale sunt în viitor, 
pe osatura unui coșmar: n-ai bani la tine și trebuie să plătești
o consumație veche de 3 milioane de ani.

„don t want to fool my self anymore”, dar o să te mai păcălești
de câteva sute de ori
până să ajungi la crema de lapte și pielea de ghete și pielea de lapte
sub care fierbi o cafea din boabe proaspăt măcinate,
la execuții anunțate din timp
imitatio C., poezie tatuată pe spate și cruce
condusă la scară, Fecioară încărcată electric, coboară!

în filme n-au granițe, prietenii blocate între etaje,
noi le-am pus pe-ale noastre 

de mult. 

n-am fugit, te ascult, 
țara mea în care prietenia e moft
justificat de rutina unor bețivi,
blană prețioasă
tratată invaziv
de ploșnițe și rude scăpătate, și sub carcasă, inima, 
conversație
începută ca prieteni la bar, terminată
în pat, tic-tac, vulnerabili mai degrabă decât vulgari, 
hrănind la sân animale protejate... 

pathosul nevoii de dragoste se desface singur din 
literatură, 
cu gustul de metal,
și ochii floare de bumbac
și viața gură de canal
din zorii zilei de salariu.

am fost mână în mână... să stai cu mine e
să stai pe locurile din spate, într-un autocar
plin cu oameni care și-au pierdut locurile de muncă,

o depresie neîntreruptă, 

ca și cum 
niciodată 

n-ai aștepta
să primești restul, dar cine așteaptă?

și viitorul e o barcă spartă,
ciorap neted tras peste fața de doliu
la bancă...

desecrat și părăsit ca o locuință socială,
pe rutele fără scăpare
dintre orașe montane și centre comerciale,

sufletul mi-a fost rupt în bătaie.

să te tot trezești din beție
în poemele tale...



Toți banii din lume

sunt din prima generație de artiști
care nu se sfiesc
să recunoască, nediscriminatoriu, 
cu ușoare, dacă nu 

umilitoare

mișcări din bazin, că-și doresc
toți banii din lume.

dă-ți jos masca din bumbac a ipocriziei
la care ai spălat și ai tot spălat, dar reclamă
tot supa instant, eșecurile economiei,

ține pentru tine
simptomele care te îngrijorau,

sunt boli și boli și banii
care parcă trec pe lângă mine,

oportunitățile să-i văd
la alții îmi desfac
(ca pe cusătura unei haine de-nchiriat) 
contractul cu acest simulacru: ei explică necesitatea 
ca între noi
să existe o distanță neîntreruptă, stridentă, 
iar mișcările lor trec 
de la promisiuni senzuale la 
liniștea că e cineva, la final, de care să depinzi pentru
lingura cu ciorbă
fierbinte.

și serpentinele spre 
mari cartiere
în care se lâncezește
pe verande, cu piscine întreținute
și iazuri murdare, ne-ndeasă batista cu formol
în gură, ți-e rușine
să admiți în clasa ta de reușite
un „numai bine”, de la prima relație
până la slujba care te pune pe cântar,
ca pe o inimă bună în iadul egiptean, azi

ministerul audiențelor infinite, 

te-ai pregătit pentru
extraordinar
și pentru toți banii care ard pe jar
fricile tale de obicei mocnite. 

(...)
au fost ani de două stele jumate
și ani de cinci și locuri în care ne-am simțit în siguranță.
acele zile, W., când te priveam
ca pe săbiile care păzesc comori
și aveam

toți banii din lume.