Liniștea altor vremuri

Romanul lui Daniel Horia, Epoca mea de aur, nu are atât de mult de-a face cu nostalgia după copilărie, nici cu amintirile din perioada comunistă – sau, cel puțin, nu în primul rând. Este, aș înclina să cred, o carte despre bucuria de a trăi într-un timp lent, printre întâmplările mărunte ale fiecărei zile.

Dani, un băiat de trei ani, crește alături de ai lui în tihna plimbărilor, a meselor luate împreună și a poveștilor spuse de bunica sa, Catrinel, povești în jurul cărora se conturează întotdeauna o atmosferă aparte. În ciuda realității de cele mai multe ori apăsătoare care o transformă într-un outsider, ea înțelege cel mai bine sensul lucrurilor și își ia cărțile drept paravan. Prima poveste, despre munții care au fascinat-o când i-a văzut întâia oară în copilărie, este o mică lecție despre libertate oferită lui Dani. În simplitatea relatării, pilda despre libertate se transformă în emoția libertății – iar momentele de acest fel înfrumusețează întreaga carte. Povestea despre fiica sa, Liliana, fostă balerină care locuiește acum în Germania, lasă să se întrevadă criza pe care adulții din jurul lui Dani o traversează. Când acesta își întreabă bunica de ce nu își vizitează fiica în Germania, totul se reduce la tăcere.

Tăcerile nu sunt, totuși, o problemă pentru el – orice lucru care nu-i este explicat capătă în ochii lui un aer misterios. În plus, ori de câte ori indicibilul câștigă teritoriu, emoția este returnată vizual – micile paradisuri pe care Dani le vede sau pe care și le închipuie sunt dublate de imaginile extrem de expresive ale cărții. Lucrurile nu par să aibă o foarte mare gravitate, nimic din durerea celor mari din jurul lui nu ajunge în totalitate la el: „Viața în casa lui Aon și a lui Catrinel era compusă din momente mici și obiceiuri. Timpul curgea lent și dulce precum mierea”.

Grădina bunicului Aon, „cea mai frumoasă din tot cartierul”, este locul în care amintirile lui din timpul războiului se estompează și libertatea recâștigată suspendă limitele impuse de regimul opresiv; imaginea răsturnată a grădinii-libertate e înfățișată de Dani care simte că povestea despre viața de dinaintea ochilor lui nu-i este spusă toată, ci e blocată între ziduri pe care nu le poate decât intui – „mulți ani mai târziu aveam să aflu că trăiam într-o cușcă”. Vocea naratorului, care din când în când completează gândurile și replicile personajelor, temperează bucuria naivă a lui Dani.

Întâmplările ce ocupă o mare parte din a doua jumătate a cărții descriu un moment de cotitură din viața personajului: Dani este operat cu neglijență de apendicită, starea i se agravează și este la un pas de a-și pierde viața. Pe de o parte, ni se prezintă evenimentul nefericit datorat unui sistem medical șubrezit, pe de altă parte, relațiile care se construiesc între oameni – o altă cheie a liniștii regăsite.

Dincolo de tensiunile epocii pe care o descrie, Epoca mea de aur rememorează un amestec de imagini; finalul cărții, care ni-l înfățișează pe Dani suflând într-o păpădie în lumina neobișnuită a zilei, stând alături de mama lui, pe o bancă din parc, nu este altceva decât o poezie limpede, așezată perfect în imagini și greu de prins în cuvinte.