Porumbei buluc,
toamnă crud pe verde crud –
cenușa păcii.
am înghețat în gara din Budapesta
columbele se năpustesc în țepușe
un tip mă ajută să-mi urc în vagon tot
avutul îmi cere ceva de o bere
îmi dau sufletul să ajung la adresă
car cu mine bagajul țin trotineta
Kluckygasse 12 e fix ca pe google
coșurile de fum ale clădirii de
peste drum ce stă pe locul sinagogii
arse în Reichskristallnacht par furnalele
unor mici crematorii that’s a sad story
concluzia lui Stephan proprietarul
Am fost călător
în Mitteleuropa
– și voi rămâne.
printre altele mai puțin glorioase
cum ar fi rezidența de traducere
într-un oraș cosmopolit mă laud cu
Bucureștiul cel mai mare sat românesc
un gay scund îmi aduce la cunoștință
că și Kafka la fel spunea despre Viena
subînțeles de care nu îmi dau seama
fațadele de carton sunt aseptice
stil. candoare în grandoare. idei fixe
nu tu cale de mijloc din imperiu ciot
habsburgii pierzând toate bătăliile
capitala-stat pitică alb-neagră-n vid
La una dintre
casele vieneze
ale lui Ludwig.
ziua sunt cel mai dat naibii traducător
întrețin pacostea care-mi asigură
mijloacele de trai îmi respect numărul
de pagini cu idioată sfințenie
terciuiesc neuroni pentru necunoscuți
mă dau cu capul de monitor pentru un
capăt de frază deja se întunecă
și plasa de porumbei se zbate sub vânt
sticla de Rõmerquelle se golește în piept
minerale depuse frumos la rinichi
mă văd ieșind pe malurile Visenei
în căutarea unui Querelle poliglot
Cine va spune,
cu mâna pe oglindă:
el e doar unul?
fantomele pacienților lui Sigmund
se vor buluci în fața muzeului
de pe Berggasse ca la poalele unui
munte de om neschimbat după o moarte
în pavaj sunt gravate vise din urmă
c-un secol când miezul zilei bătea în ritm
de ceas de inimă ciobită pas cu pas
îți vine să te întinzi pe dalele vechi
în fiecare amurg din acest oraș
unde un palat în nuanțe tot mai brune
visează noaptea la lună tropăitul
acestor cai fantomatici pe caldarâm
Și, după șase,
un soare nou răsare
peste labirint.
pe maps la numărul de cazuri 688
Austria ruptă din trupul vânjos al
Germaniei mă gândesc la Anschluss aud
sirene pe cerul senin google zice
test anual de apărare civilă
semne de război neluate în seamă
stări de alertă și creșteri cu exponent
materia mi se dilatăcontractă
pot raporta ce și cum într-un formular
un țânțar dă târcoale în căutare
de informații genetice in ordnung
ca la plebiscitul din martie ‘38
Azi vreme bună:
pe străzi lume puțină,
râzi – în surdină.
în bătaia alb-negru a soarelui de
oktober mi-au dat biroul cel mai de sus
nici nu s-au prins de poantă since I’m the tallest
rafturi goale deasupra un patrulater
demn de Damocles aștept să-mi cadă pe gât
toată lumea ferită de toată lumea
purtăm măști albastre bem ceaiuri negre din
cănile albe nu tu curaj s-o înhaț
pe cea mov ca un vis reciproc în care
doi bărbați își fac man bun unul altuia
înnodându-și sexele învinețite
la câțiva metri deasupra divanului
Aus Kumänien komm’ ich
wo keine Wolken glänzen
weil die Sonne ist kaputt.
ochelarii sparți ai lui Franz în camera
unde se crede c-a văzut bezna zilei
placa de botez care-i poartă numele
pe biserica după-masa pustie
n-am auzit niciun țipăt de nou-născut
apoi a fost busola lui Ludwig cel surd
mi-am zis nu te mai duce în Zentralfriedhof
măcar în cimitir să nu fiu copleșit
hai duminica înainte de lockdown
e unul mai mic simple nume pe-o piatră
la Alma nu stau decât să-i spun l-ai distrus
rămâi cu bine Gustav ne mai întâlnim
Privește: dintre
rachetă, furnal și far,
ce vei alege?
în fiecare dimineață verific
mirosul, acolo, a om încă, bine
clești de rac sfârcurile bombate străpung
maieul îmi pun hamul pentru spate mă
înham la o nouă zi mereu aceeași
mă gândesc la Don Carlos și Filip al II-
lea la Rudolf și Franz Josef la Kafka și
ta-su totul se leagă și se dezleagă
părinți și prinți complexați dându-i pe spate
parcă degeaba îți schimbi numele dacă
nu îți poți schimba pedigriul sângele
ăsta tot mai crispat inima tot mai gri.
Am fost martor la
o singură naștere –
mi-a ajuns, îmi spun.
pe trotinetă după schimbarea datei
la 5 tramvaiul se oglindește-n canal
o seară la Oper cu Jonas dând totul
chinuindu-mă să-mi fac selfie cu masca
simțind complexul mai înnodat ca oricând
bătut centrul pe ploaie la pas regretat
nu tu ajuns la expoziția despre
debuturile gravurii de la Dürer
la Bruegel iar dimineața sunt tot aici
în garsoniera cu minimalist vibe
tot e alb numai pantalonii mei negri
lăsați pe spătar strălucesc în lumină
Teiuțul crește –
„suntem români și punctum“ –
în centrul Vienei.
cât soarele e-n dreptul ferestrei peste
acoperișuri de pietricele traduc
despre castrarea simbolică la evrei
odată cu nașterea statului biblic
o umbră-n perete ține doar un minut
o voce din off că tradusul castrare
simbolică la poeți la noapte mă voi
plimba prin lagăr ca unul de-al locului
mă va trezi mama guten morgen cafea
ai băut cum îi vremea la Viena îi spun
ceață și continui poemul în timp ce
vorbim pe whatsapp la 7 dimineața
Pe urmele lui
Eminescu, la doi pași
de casa lui Freud.
m-au trezit țipetele pescărușilor
sau puii musulmanilor de vizavi
târâți cu noaptea în cap la grădiniță
până în ultima după-amiază când
se mai putea vizita Kunsthistorisches
înainte de carantina totală
mi-am uitat încărcătorul la institut
mă gândesc la al mitralierei care
a ucis patru oameni la nimereală
până mă socotesc un elicopter în
raid după creiere virusate cu un
allah care-ți cere să ucizi pentru el
O, magnolie,
piața omului liber
căzut la pământ.
nu visez. îmi închipui femeia neagră
un dementor intrând prin gaura cheii
ce bine să vezi albastrul cerului în
ultima zi după șase săptămâni de
acoperire ca și cum centrala lui
Hundertwasser ar fi lucrat zi-lumină
îmi dau seama triumfător ca Rastignac
am stat douăsprezece săptămâni aici
mai înconjor o dată columna plăgii
oare ce vom pune să se construiască
după ce vom învinge și plaga asta
un pământ mai bun, o planetă mai pură?
Cer de cenușă,
țigle multicolore,
umbre și lumini.
