Plimbându-ne cu pas uşor dimineaţa prin grădina adormită încă – adică din vis clipind spre casa cu geamul uşor întredeschis la care stă, privindu-ne la rândul ei, cu faţa palidă, trasă de nesomn, şi-atunci gândindu-ne ce mângâiere i-am putea aduce (în ce chip, această dimineaţă amintind de alta, când pe nisip plimbându-ne pe malul mării, printre dune îi admiram paşii zvelţi – în ce fel deci i-am putea alina durerea). şi ca într-o carte pe care am răsfoit-o demult, cu mâinile reci şi în care era vorba de lucruri mai mult uitate ni se pare că desluşim un nou înţeles în care viaţa noastră prezentă şi trecutul se întreţes. şi tot aşa (ca într-o altă existenţă mai degrabă latentă) avem nevoie de-o prezenţă care să-i fie suport. să zicem o jumătate de cer oglindită în bobul de rouă, ca acum când faţa ei s-a ascuns printre perdelele decolorate de soare – iar cealaltă jumătate pusă în um- bră de însăşi esenţa ei alcătuitoare. putea fi şi o muzică, scânteind ca o rază neaşteptată din adâncul ei venind umplând-o cu totul – şi nu o simplă reflectare aşa cum ni s-a părut a fi, în acea clipă comparaţia noastră cu roua. şi nu mai există fireşte nici un fir călăuzitor, doar sentimentul care creşte cum că suntem o poveste ce se-nfiripă. (1987)
Dublu sonet
în maniera lui Mircea Ivănescu
