Dublu sonet

Plimbându-ne cu pas uşor dimineaţa
prin grădina adormită încă – adică din vis
clipind spre casa cu geamul uşor întredeschis
la care stă, privindu-ne la rândul ei, cu faţa

palidă, trasă de nesomn, şi-atunci gândindu-ne
ce mângâiere i-am putea aduce (în ce chip,
această dimineaţă amintind de alta, când pe nisip
plimbându-ne pe malul mării, printre dune

îi admiram paşii zvelţi – în ce fel deci
i-am putea alina durerea). şi ca într-o carte
pe care am răsfoit-o demult, cu mâinile reci

şi în care era vorba de lucruri mai mult uitate
ni se pare că desluşim un nou înţeles
în care viaţa noastră prezentă şi trecutul se întreţes.

şi tot aşa (ca într-o altă existenţă
mai degrabă latentă) avem nevoie de-o prezenţă
care să-i fie suport. să zicem o jumătate

de cer oglindită în bobul de rouă, ca acum
când faţa ei s-a ascuns printre perdelele decolorate
de soare – iar cealaltă jumătate pusă în um-

bră de însăşi esenţa ei alcătuitoare.
putea fi şi o muzică, scânteind
ca o rază neaşteptată din adâncul ei venind
umplând-o cu totul – şi nu o simplă reflectare

aşa cum ni s-a părut a fi, în acea clipă
comparaţia noastră cu roua. şi nu mai există fireşte
nici un fir călăuzitor, doar sentimentul care creşte
cum că suntem o poveste ce se-nfiripă.

(1987)