Se plimba încetișor încolo și încoace prin fața unui grup de barăci de șantier, frecându-și mâinile reci una de cealaltă. Doi cormorani planau ușor în depărtare, deasupra râului. După câteva clipe, a început să se uite în jur și să verifice sms-ul pe care îl primise ieri. „Buna Petra, actiunea statia de epurare maine la opt. Intalnire in fata podului, in dreptul grupului de baraci A.” A apucat să-l mai citească de trei ori înainte ca lumina afișajului să se stingă.
Vechea și noua stație de epurare, care își disputau gunoiul provenit din întregul oraș, erau plasate spate în spate pe o insulă, ca niște stăpâne ale râului. În timp ce aceea veche se ridica la suprafața solului sub formă de rezervoare cilindrice care pe Google Maps arătau precum cercurile perfecte executate prin ardere în mijlocul unor culturi de cereale de către o civilizație extraterestră, aceea modernă funcționa într-o locație subterană. Numai clădirea camerei de control se arăta la suprafața pământului.
În timp ce cormoranii aterizau pe unul dintre țărmuri, pe lângă Petra a trecut un camion însoțit de duhoarea de rigoare. Șoferul nici măcar n-a privit-o, concentrat cum era să nimerească intrarea îngustă pe pod.
La capătul străzii a apărut în sfârșit o siluetă. „Salutare, Pirolgelb[1]”, a spus Adam în loc de salut.
„Important e să ai la tine culorile astea. Le ai?”, a vrut Petra să se asigure, în ciuda faptului că avea ea însăși în rucsac un set întreg din aceste culori. Pirolgelb, în traducere grangur, era numele grupului lor artistic format din doi membri, pe care îl fondaseră în timpul școlii. Își luaseră numele de la acela al culorii galben reflectorizant a pigmentului corespunzător. Odată vopsiseră în această culoare o vilă istorică pe cale de a se prăbuși de la marginea orașului. În două luni, proprietarul a dispus demolarea clădirii, pentru că s-a trezit în mai multe ziare împreună cu fotografii ale acestei ruine țipător de galbene și nu-i convenea deloc să aibă reputația unuia care a condamnat la moarte o parte a patrimoniului cultural. Terenul pe care se ridicase vila s-a acoperit repede de iarbă și plante lemnoase răsărite din semințe aduse de vânt. Mai târziu, grupul Pirolgelb a vopsit în galben trotuarul îngust care mărginea Magistrala. Oamenii se temeau să meargă pe acel trotuar, fiindcă i-ar fi putut mătura mașinile care treceau în viteză. Deși inițiativa lor nu a lărgit trotuarul, datorită ei Adam și Petra au reușit să promoveze în următorul an de studii. Dar în conștiința colegilor de facultate au pătruns de-abia atunci când au lansat asupra Ministerului Culturii un fel de ceață galbenă, în semn de protest pentru faptul că în anul acela galeriile independente nu primeau subvenții. Cei de la minister s-au temut de smogul galben, așa că au anunțat imediat încă o sesiune de selecție.
De data aceasta, plănuiseră să coloreze în galben curentul de apă reziduală al stației de epurare, apoi să distribuie fotografii pe rețelele de socializare și să le trimită jurnaliștilor. Tema hormonilor și a antibioticelor eliberate în toalete, care rămân în apă chiar și după ce aceasta părăsește stația de epurare și afectează sexul peștilor și viața altor animale din vecinătatea canalului de scurgere – li se părea importantă amândurora. Substanțele pătrund, de asemenea, în circuitul apei în natură, iar oamenii de știință presupun că acestea stimulează infertilitatea și cancerul de prostată la bărbați.
Au intrat prin poarta deschisă care ducea către stația de epurare subterană. Au trecut pe lângă camera de control, pe care Petra o vizitase cândva, în cadrul unei excursii publice, spre a se pregăti pentru acțiunea de astăzi. Atunci, în ziua excursiei, fiecare vizitator primise câte o cască și o vestă galbenă reflectorizantă. Ce coincidență… În fond, culoarea galbenă este apanajul unei stații de epurare, i-a trecut prin minte Petrei. Sala de control era dominată de două ecrane gigantice împărțite în ferestre mai mici care înregistrau ceea ce se petrecea în fiecare dintre halele de lucru. În unele ferestre, rezervoarele de apă arătau ca o masă de cauciuc negru, în altele lichidul se mișca la fel de repede ca un stol de păsări.
La una dintre mese ședea un bătrân încălțat în niște papuci care nu reușeau să-i ascundă găurile din șosete. Într-o parte niște cârje sprijinite de masă, în cealaltă parte un borcan cu miere și o pungă cu chifle. Avea barba și părul lungi ca Hristos. S-a ghemuit în fața unui monitor pe care se succedau indici și grafice ale proceselor chimice și biologice în desfășurare. Acestea transformau căcații în apă într-un mod la fel de miraculos ca transformarea apei în vin la nunta de la Caana Galileii. Se zice că în principal bacteriile sunt autoarele acestui miracol, le explicase atunci ghidul plin de entuziasm. Se hrănesc cu fecale, iar atunci când mor, corpurile lor se lasă la fund ca nămolul. Apoi acesta este foarte ușor de drenat și apa rămâne mult mai curată. Grupul cu căști la urechi se plimba prin fiecare dintre hale ca prin pronaosurile unor temple și urmărea miracolul transsubstanțializării. Dispozitivele care îndepărtează murdăria de la suprafața apei se deplasau cu o viteză care le făcea invizibile. Când vizitatorii părăsiseră stația de epurare, afară era întuneric, iar stația de epurare își făcea cunoscută prezența numai printr-un zumzet.
Adam și Petra stăteau la intrarea pe pod și, pentru a nu arăta ca niște vizitatori obișnuiți, îmbrăcaseră vestele galbene pe care Petra le furase în timpul excursiei de pe o masă plasată într-unul dintre hale. Erau depozitate acolo alături de căști. Avea un rucsac mare pentru căști, dar îi lipsise curajul. Îi părea rău acum, dar nu mai avea ce să facă. Aveau să atragă atenția doar pe jumătate.
Au traversat complexul cu pași repezi. N-au întâlnit nicăieri pe nimeni, doar o ricșă cu motor cu o pânză kaki a trecut la un moment dat pe lângă ei. Dar, dintr-odată, din ricșă a apărut un cap care s-a înclinat și a privit ostentativ în direcția lor. „Băi, chestia asta e bizară. Ce caută o ricșă aici?”, a chicotit Adam. „Tu n-ai văzut-o pe aici în timpul excursiei?” În vocea lui se simțea o nuanță de reproș. Petra a lăsat ochii în pământ și a clătinat din cap că nu. Au năpădit-o sudori. Au ajuns la unul dintre orificiile de evacuare prin care se rostogolea apa cu o spumă ușor maronie, spre a se uni apoi cu Vltava în vârtejuri rapide. Pentru o clipă, Adam s-a simțit copleșit de enorma cantitate de apă, dar apoi a început să pregătească operațiunea. I-a întins Petrei aparatul de fotografiat și i-a arătat de unde să ia cele mai bune poziții. Iar el s-a cocoțat deasupra orificiului de evacuare și a început să scuture un recipient din plastic translucid. Polenul galben pe care nu-l lua vântul cădea în apă și se dizolva. Iar aceasta se îngălbenea ca urina de dimineață. Petra îl privea pe Adam prin obiectiv, făcea fotografii cu și fără el, rămânea de văzut care dintre ele aveau să le fie utile.
Canalul de scurgere era în spatele unei metereze stâncoase. Datorită ei, nu puteau fi văzuți din arealul complexului industrial, în schimb, nu-i proteja de obiectivul camerei, care bătea din hala de control până acolo. Una dintre ferestrele de pe uriașul ecran din hala de control arăta tocmai ceea ce se petrecea în zona de scurgere. Petra estimase că aveau la dispoziție aproximativ opt minute înainte ca cineva să poată alerga până la ei. Dar nu contase pe o ricșă. Asta reducea timpul la două până la trei minute. Dacă ne prind, se gândea ea, ne vor ucide ca într-un film SF, iar drept pedeapsă, în viața următoare ne vom naște ca muncitori la un o stație de epurare indiană. Vom îndepărta cu mâinile goale de pe dinții dispozitivelor de drenaj reziduuri ireductibile: tampoane, prezervative, prosoape, saci, ciorapi sau colanți. Și apoi, cu aceleași mâini, vom mânca orez sabzi. Și-a privit mâinile în care ținea aparatul de fotografiat al lui Adam. Terminat.
Petra a aruncat o privire în spatele meterezului. Nimeni și nimic. Adam a împachetat rapid aparatul de fotografiat și cutia sa de tablă. Petra s-a uitat și în direcția opusă, către râu. De aici, cormoranii puteau fi văzuți stând pe malul opus. Întinseseră către cer ciocurile lungi și cu capătul încovoiat. Păreau mulțumiți, poate că tocmai mâncau ceva pește. Dar când a privit din nou peste meterez, Petra a văzut o ricșă apropiindu-se. „Repede, fugi, se apropie!”, a strigat ea și au luat-o amândoi la fugă spre poartă. Petra l-a înjurat în sinea ei pe Adam. Cum de se lăsase convinsă din nou? Spre deosebire de el, pe ea n-o distrau deloc acțiunile astea nenorocite, pline de adrenalină. A început s-o chinuie un junghi lateral. Distanța până la poartă părea nesfârșită. Ricșa se apropia de ea, iar Adam se îndepărta din ce în ce mai mult. De ce trebuia să sacrifice atâtea pentru artă? O înfuria faptul că, în loc de pictură, la școală avea din ce în ce mai mult parte de concepte. În loc să se examineze culorile, se vorbește și atât. Nu înțelegea de ce aveau loc numai evenimente sociale și spectacole performative. Nici măcar nu se mai scria atât de mult. Unde sunt vremurile în care turnai o cutie de coca-cola într-un colț de cameră și scriai alături un text teoretic despre societatea de consum? Își simțea picioarele tot mai grele. Ricșa încă nu o ajunsese din urmă, dar picioarele ei începuseră să renunțe.
„Ce căutați aici?”, a țipat către ea un bărbat din vehicul. „O să chemăm poliția! Vă avem pe cameră!”
Adam s-a oprit brusc.
„Fugi!”, a strigat el către Petra, blocând drumul micului vehicul. Ricșa s-a oprit. Odată ajunsă în siguranță în spatele porții, Petra a privit înapoi. Adam tocmai își scotea din portofel cartea de identitate.
Gestul lui a surprins-o.
Se lăsase prins pentru ea.
*
Nu-și amintea cum ajunsese acasă, ce văzuse pe traseu, dacă întâlnise vreun cunoscut și dacă intrase cu el în vorbă. Dintr-odată, s-a trezit acasă, a trântit ușa în urma ei, și-a aruncat rucsacul și jacheta pe podea și s-a prăbușit epuizată pe saltea. S-a uitat la ultima fotografie pe care o făcuse. Asta a calmat-o un pic. În imagine se vedea un vultur care tocmai aterizase pe pământ cu aripile întinse. Petrei îi plăcea să picteze păsări. Mai întâi a turnat culorile pe pânză, le-a amestecat cu apă sau le-a lipit și combinat între ele, creând astfel o varietate de forme cu detalii ciudate. A modelat petele aleatorii de pe pânză în imagini de cormorani, pițigoi, vrăbii, cinteze sau chiar păsări inventate de fantezia ei, așa cum îi sugera pata respectivă. Dar nu cu asta va merge la școală. Astăzi, cea mai importantă este ideea. Conceptul. Acțiunea. Evenimentul. Nu voia să rămână o vacă autoare de kitsch-uri. De aceea se alăturase lui Adam. Și pentru că avea mâini atât de frumoase. Tot gândindu-se la Adam, a adormit și s-a trezit abia a doua zi dimineața.
S-a ridicat de pe saltea și s-a dus să facă pipi. Lichidul din vasul de toaletă i-a amintit de evenimentul de ieri. Ce-o fi cu Adam acum? Se temea pentru el. Se purtase curajos. Nu-l mai cunoscuse așa până atunci. A întins mâna spre telefonul mobil și i-a format numărul. El nu i-a răspuns. A deschis Instagramul. În timp ce răsfoia fotografiile postate, s-a oprit la imaginea unei păsări în zbor postate de utilizatoarea dianabeltranherrer. Aceasta modela forme de păsări din bucățele de hârtie viu colorate pe care le fotografia pe un fundal pastelat. Deși nu devenise celebră prin nicio expoziție, avea peste șaisprezece mii de urmăritori. În Petra s-au trezit admirația și invidia; se gândea cu amărăciune că nu va ajunge niciodată aici. Totuși, i-a trimis autoarei o inimă, alăturându-se astfel celorlalte cinci sute optzeci și șase de inimi. Apoi a dat peste o fotografie a lui Adam cu statusul commingsoon și însoțită de numeroase comentarii și felicitări de la urmăritorii săi. Umerii largi i se conturau din norul galben de deasupra apei galbene. Petra de-abia aștepta să afle ce i se întâmplase și dacă reușise să ia legătura cu presa. I-a scris un mesaj. A văzut că era conectat, dar el nu a răspuns. A aruncat o privire pe fereastră. După acoperișul luminat al blocului de vizavi a dedus că era o zi însorită. S-a dus la șifonier și și-a cufundat mâinile printre haine. A ales pe pipăite o rochie care presupunea că i-ar sta bine. Astăzi avea două cursuri și un seminar opțional de desen după model nud. Cu siguranță avea să-l întâlnească pe Adam la școală.
Dar nu l-a întâlnit. Nici măcar la seminarul de desen, unde, în timp ce schița pe niște hârtie de împachetat în format mare o siluetă feminină în contrapost, cu mâna curată își verifica în permanență afișajul telefonului mobil. Modelul, o doamnă în vârstă, avea un picior întins, celălalt îndoit și mâna în șold. Orientată oblic, axa bazinului ei se orienta într-o direcție opusă celei a umerilor. În ansamblul său, personajul crea astfel o apariție contorsionată dinamic în formă de S. Pielea de pe ea atârna ca o rufă necălcată. Cu perseverență insurmontabilă, cărbunele din mâna Petrei căuta pe hârtie toate anomaliile și diformitățile, de parcă ar fi căutat forma exactă a unui cioc de pasăre.
Odată ajunsă acasă, n-a mai făcut decât să se arunce pe saltea și să se uite la televizor cu ochii complet lipsiți de expresie. Pe ecran se vedea o antilopă alergată de un tigru. Înainte ca acesta să apuce să muște din carnea antilopei, Petra a început să caște și a schimbat canalul: aici se transmitea o competiție de canto. Camera se oprea când pe băiatul cu microfonul, când pe fețele juraților, care se strâmbau de parcă ar fi mâncat un kiwi necopt. Era gata să stingă televizorul, dar i-a mai dat o șansă canalului care ziua difuza programe pentru copii, iar noaptea – programe de artă. Moderatorul stătea pe un scaun împletit de culoare închisă, în mijlocul unui studio întunecat, și prezenta un nou invitat. Artistul purta o geacă albastră, iar părul său negru era ciufulit temeinic, de parcă tocmai s-ar fi trezit din somn sau s-ar fi bătut cu cineva. În spatele lui era proiectată o fotografie în care protagonistul arunca pulbere galbenă într-un canal de scurgere. Petra a simțit cum i se învolburează sângele, de parcă i s-ar fi transformat în smântână. Moderatorul l-a întrebat pe Adam de ce a decis să facă acest lucru. Cu privire la ce a vrut, ca artist, să atragă atenția? Adam a repetat propoziții pe care Petru le știa bine. Le formulaseră împreună. Dar niciun cuvânt despre Petra și despre grupul lor. De parcă grupul Pirolgelb nici n-ar fi existat. De altfel, nici nu avea să mai existe.
Petra a ieșit pe balcon, a luat de pe pervaz un pachet de țigări uitat cândva de Adam și și-a aprins una. Sângele i s-a relaxat din nou, de parcă smântâna ar fi fost bătută prea mult, formând bucățele de unt și un reziduu lichid ciudat. Nu era nimeni pe trotuar, doar farurile cețoase ale mașinilor străluceau în depărtare. Nu i-a plăcut gustul țigării. A stins-o, bătând-o de ghiveciul cu salvie, iar apoi, cu aceeași mână, a pălmuit ghiveciul, trimițându-l până la marginea balconului. Petra și-a spus că acum ar fi fost suficient un brânci firav pentru ca ghiveciul să-și piardă echilibrul, să cadă și să se facă țăndări pe trotuar.
Și-a amintit de excursia la stația de epurare și de cuvintele ghidului, care îi explicase că acea clădire încastrată în subteran, care costase miliarde, nu ar fi putut fi extinsă cu nicio altă parte operațională. „Când a fost proiectată clădirea asta, încă nu se inventaseră hormonii,” îi sunau în cap cuvintele lui. „Aici nu este posibilă nicio schimbare.” Petra arunca priviri inexpresive în direcția ghiveciului. Avea caneluri decorative cu glazură albastră. În mizeria de pe lângă frunzele în nuanțe kaki se rătăcise o pasăre din plastilină cu o panglică prinsă de ea. Poate că tocmai acesta era lucrul cel mai puțin fals dintre toate.
Petra a atins cu degetul ciocul mic al păsării și a tras cu grijă ghiveciul înapoi către sine.
Traducere din limba cehă de Mircea Dan Duță
[1] În limba germană, în text, joc de cuvinte. Pirolgelb = grangur (oriolus oriolus), dar și culoarea galben-canar.
