Amsterdamul era plin de culoare și capricios în pragul toamnei. Vremea se schimba clipă de clipă, soarele alterna cu ploaia într-un ciclu ce se repeta încontinuu, iar și iar, precum Ave Maria de-a lungul unui rozariu. Am stat sub un pod, așteptând ca una dintre scurtele furtuni să înceteze. Plănuisem o excursie cu bicicleta prin Amsterdam. Voiam să văd acele faimoase poldere, canale de apă care se încrucișează pe pajiștile de un verde intens, dominate de morile de vânt care își întind palele precum umerii unor sperietori de pe câmp. Ar fi trebuit să fie prima mea călătorie în noul oraș. Prima experiență care inaugura cumva prietenia dintre mine și acest loc. Într-o țară celebră pentru arhitectura sa de mare frumusețe, o țară unde intenționam să mă stabilesc pentru o vreme.
Îmi găsisem de lucru în biroul de arhitectură SeArch, care era renumit pentru practicile sale inovatoare în domeniul design-ului și care și-a inclus acest concept în numele firmei. Mă interesau lucrul cu transmateriale și elemente de construcție conținând hardware, software sau componente electrice. Mă interesau proiectele care explorează moduri de construcție netradiționale. Una dintre cele mai cunoscute creații ale acestui birou a fost Villa Vals – o casă de familie din Alpii Elvețieni încastrată în coasta muntelui și asemănătoare unui crater de meteorit sau unui satelit luminos care primește lumină în timpul zilei, iar noaptea o iradiază înapoi în zonele din apropierea sa. Am avut posibilitatea de a participa la un concurs organizat de acest birou de arhitectură pentru design-ul unui nou muzeu a cărui fațadă avea să fie formată din panouri mobile din aluminiu și plastic, sensibile la căldura solară și umană. Am avut ocazia să explorez o nouă abordare în proiectarea clădirilor administrative sau să gândesc spațiul interior al unei sinagogi, care se regăsește identic în exteriorul clădirii. Un proiect mai interesant decât altul – și era cu atât mai plăcut cu cât clienții olandezi erau foarte interesați de arhitectură – pentru ei era ceva firesc, la fel ca reportajele despre noi ateliere promițătoare care se difuzau în fiecare seară la știrile principale.
Așadar, aveam un loc de muncă, dar nu și o locuință. Amsterdamul era renumit pentru cererea mare și oferta disperat de mică în domeniul imobiliar. Deocamdată mai puteam rămâne câteva zile în apartamentul nepoatei lui Rein Geurtsen, arhitect și urbanist din Delft, care ocazional venea să țină cursuri la Facultatea de Arhitectură din Praga. Era un apartament tipic olandez cu fereastra dinspre stradă mare cât o vitrină. Nu avea rost să tragi perdelele, întrucât aceea era singura sursă de lumină pentru spațiul adânc și îngust care se cuibărea de dimineața până seara în puterea semiîntunericului. Am devenit astfel parte a peisajului stradal, a străzii, de unde cădeau ocazional asupra mea privirile hoinare ale trecătorilor în căutarea unui stimul vizual oarecare în timpul plimbării prin oraș. Era un mediu mult mai prietenos decât camera miniaturală de la hostel, cu pereții săi acoperiți cu pete de mucegai ca niște picturi și covorul mustind de apa pe care o împărțea bucuros cu șosetele mele. Picturile abstracte de pe pereți, de care ar fi fost mândru chiar și Boudník, erau rezultatul umezelii omniprezente, de care nu se putea scăpa în imediata vecinătate a canalelor.
Nu se putea scăpa nici de norii nevrotici care aruncau pe pământ în fiecare clipă averse neașteptate. Am ieșit într-o excursie, de câteva ori am reușit să mă ascund sub câte un pod, dar până la urmă ploaia tot m-a prins și m-a murat până la piele. Nu avea rost să mă întorc, așa că mi-am continuat drumul cu bicicleta printre canale pe care se legănau hausbots și case înguste din cărămidă tremurătoare, instabile precum ilustrațiile dintr-o carte pentru copii. În timpul uneia dintre multiplele averse, m-am oprit sub streașina unui cămin studențesc. „N-ai nevoie de locuință?”, m-a întrebat în engleză un tânăr chiar mai înainte de a fi apucat să privesc în jur și să evaluez clădirea ca pe un puzzle compact alcătuit din containere de locuit. „Am”, mă aud răspunzând, iar băiatul deja mă informează că s-a eliberat un loc aici în cămin și că se caută candidatul cel mai potrivit pentru el. În acest scop se organizase în seara aia și un party. „Vrei să vii?” „Voi veni.” „Super.” „Pe curând.” „Atunci, e super. La șase, aici”. Uit de călătoria plănuită și mă duc să mă schimb pentru a putea reveni aici în câteva ore.
Căminul este un coridor lung și negru, cu numeroase uși către fiecare dintre camere. Urmează o scară bogat împodobită cu inscripții și imagini frumos colorate, inundată de picturi și inscripții pestrițe, realizate cu ajutorul unor spray-uri de care nu ar avea de ce să-i fie rușine niciunui pod și niciunei bariere împotriva zgomotului de pe lumea asta. Muzica se aude la intensitate maximă și se simte mirosul de iarbă, de altfel, la fel ca peste tot prin oraș în apropierea coffeeshop-urilor (care oferă în mod legal hașiș și marijuana, doar că, dintr-un motiv sau altul, au uitat să menționeze asta în titulatura magazinului). Tânărul mă recunoaște și mă inițiază în regulile party-urilor în scopuri imobiliare: fiecare candidat la camera vacantă trebuie să atragă cât mai mulți locatari ai stabilimentului, care vor decide pe care dintre noii veniți îl vor alege pe postul vacant de „rezident”. Mă uit în jur, petrecerea este în toi, toată lumea ține în mână câte o băutură răcoritoare, cel mai adesea un Heineken (precis nu se compară cu berea din Cehia). Candidații la locul liber din cămin sunt ușor de recunoscut. Râd mai tare și vorbesc mult. Fetele cu rujuri roșii își încearcă norocul la olandezii costelivi, iar băieții zboară de la o localnică la alta. Exact genul de situație după care se dau în vânt introvertiții. Timp de o oră stau stânjenită în picioare, apoi mă așez pe un fotoliu dintr-un colț și privesc mulțimea care roiește prin peisajul cu aspect de sfumato, de parcă m-aș uita la un tablou de Rembrandt. După un timp, dispar pe bicicletă și nimeni nici măcar nu observă. Când mă întorc la locuința temporară, nu mai plouă deloc. Mă opresc pe pod, de unde se vede golful maritim. Resturile de lumină se rostogolesc plictisite peste orizont și se scurg în propriile lor reflexii de pe suprafața apei. Încep să aștept cu nerăbdare acele poldere ascunse în iarbă pe care nu le-am văzut astăzi. Aștept cu nerăbdare peisajul care, în orizontalitatea sa nesfârșită, mi se arată ca pielea fin ridată a palmei mele.
Lucrez de dimineață până seara și nu am timp să-mi caut locuință. Pe parcursul săptămânii răspund la zeci de reclame. Mă sună numai un irakian negru. Mă întâlnesc cu Mohamed pentru prima dată la Oosterpark, chiar la marginea păienjenișului pe care îl reprezintă sistemul de canale convergente din centrul istoric. Mă duce în apartamentul său dintr-o casă din cărămidă maroniu-roșiatică. Ramele ferestrelor sunt albe, mai există acolo o scară îngustă și abruptă și un întuneric specific. Mă întâmpină o femeie simpatică, poartă un batic de-abia aruncat pe părul de culoare închisă și are trei copii. După cum aveam să aflu mai târziu, doi dintre ei erau rămași de la prima soție a lui Mohamed, care plecase de la el și fugise în Iran. Nu vreau să știu de ce. Mohamed însuși a venit în Olanda pe post de mână de muncă ieftină și deja s-a stabilit aici. Îmi arată o cameră goală cu o fereastră mică ce dă către o curte întunecată. „Am camera asta cu fereastră”, spune el, cu ochii mici strălucindu-i viclean. Având în vedere accentul pus pe cuvântul fereastră, îmi vine în minte că acest element de construcție nu este ceva obișnuit în centrul Amsterdamului. Mă mut la familia musulmană chiar în toiul Ramadanului. Ziua postesc cu toții și iau cina numai după ce se lasă întunericul. Sunt invitată la una dintre sărbătorile de noapte. Printre principiile Ramadanului se numără probabil și ideea că oaspeții și străinii nu trebuie să flămânzească. Masa este plină cu mâncăruri tipic irakiene, iar la mijloc zace un fel de bulgăre imens, asemănător cu o pâine mare și conținând o umplutură. „Ce este înăuntru?”, întreb curioasă. „O bombă!”, vine, spontană și promptă ca o împușcătură, replica lui Mohamed. Iar ochii îi sclipesc de satisfacție în urma acestei glume atât de reușite. Râdem cu toții. Apoi mâncăm, discutăm și urmărim la televizor știrile irakiene pe care nu le înțeleg. Dacă am găsit în această țară o locuință, ea este acest apartament cu reguli specifice unui musulman practicant, listate pe hol, lângă ușa de la intrare, și o cameră a cărei fereastră prin care se vede – măcar în parte – cerul ba senin, ba înnorat.
Traducere din limba cehă de Mircea Dan Duță
Foto: Gaby Jongenelen Fotografie for CELA.
