Expediție la focurile de artificii sau Despre Uniunea Europeană și tineri

Fragment din primul capitol, intitulat Adunăm forțe pentru a evada, din romanul-reportaj Expediție la focurile de artificii sau Despre Uniunea Europeană și tineri, care va fi publicat anul acesta de Editura Petr Štengl din Praga.

(…) Lipsit de experiență, am călcat în club la scurt timp după inaugurare, tocmai când, prin cârciumile din jur, tinerii intrau în starea de spirit corespunzătoare. Deocamdată, pe ringul de dans pustiu se rostogoleau numai efectele de lumină, iar techno-setul introductiv al DJ-ului amintea mai degrabă de mantrele unui călugăr budist decât de vreo chestie satanică. După felul cum podeaua își reflecta strălucirea umedă, era clar că o firmă de curățenie trecuse pe acolo cu o jumătate de oră în urmă. Ca atare, mi-am ocupat timpul meditând asupra dimensiunii iluzorii a destinului uman și venind din când în când la bar pentru o câte bere, înainte să înceapă cozile la cocktail-uri. În fond, mai târziu ar fi lăsat înăuntru numai fete, cel mult cupluri. Oricum, din punct de vedere al echilibrului statistic, funcționarea sălilor de dans este de o mie de ori mai realistă decât politica. Mai precis, niciun club din lume nu ar fi interesat de d-ăștia ca mine – masculinași beta sirotând cel mai ieftin lichior cu putință.

În timp ce spuma de la bere îmi năpădea creierii, pe la mese au începeau să apară primele Afrodite. Cu cât mai frumoase, cu atât mai arogante. Ce-i drept, se mai avânta pe stage-ul de dans câte un curajos inconștient. Dar de îndată ce realiza că era mai degrabă penibil decât cool, se lăsa de meserie cu o conștiinciozitate demnă de o cauză mai bună. Nu-i nimic, bem în continuare. După câteva clipe, încă doi… Step touch, step touch, mambo… Și tot nimic. Apoi șapte viteji deodată. Le-au sărit în ajutor chiar și niște nimfe angajate ale localului, îm(dez)brăcate în lenjerie sexy tigrată, care au luat urgent în brațe barele de rigoare. Și, atenție, dintr-odată ne-am trezit cu toții contopiți în același boiler cu fotograful clubului și cu blitz-ul strălucitor al aparatului său de fotografiat din seria E-M10, iar dacă nu pentru această stare de euforie în masă s-a inventat în antichitate termenul „dionisiac”, atunci, la toți dracii, nu știu pentru ce!

„Cumplit de beat, antrenat într-o orgie a oamenilor fără nume și pe muzica mecanică provenind din laptopuri, difuzoare și alte asemenea aparate, am invitat moartea la dans; iar ea a dat din cap că acceptă.”

(…) Cea aleasă, aceea în urma căreia m-am pogorât în ​​mrejele acestui dans drăcesc, nu are nici sâni, nici chip – și se numește Moartea. Vânătoarea infailibilă a tuturor vânătorilor. Îndată ce ajung, cu ajutorul respirației și al mișcărilor trupului, într-o anumită stare de spirit depersonalizată, devin capabil să gust atingerile ei reci. Aceasta este forma mea de a mă descărca de frustrare – purificarea cu apele uitării. Ștergeți-o cu guma pentru o clipă nu numai pe Andrea și toate dificultățile de zi cu zi, ci și povara în sine, propria voastră poveste. Să te dizolvi în râs și dans, care, deși provine din străvechi ceremonii sexuale, ascunde poarta către nicăieri în spatele cortinei beatitudinii. Vidul care pare a fi precedat evoluția umană. Și atunci, în Infern – și unde altundeva, decât în infern? – am reușit să ajung până în pragul acelei porți! Cumplit de beat, antrenat într-o orgie a oamenilor fără nume și pe muzica mecanică provenind din laptopuri, difuzoare și alte asemenea aparate, am invitat moartea la dans; iar ea a dat din cap că acceptă.

Uitare. Zap menu ii… Z p ii ….. Tuc, tuc, tuc, ruc, tuc, tuc, tuc. – Tocmai atunci, starea aceea a mea de moarte a apărut un înger. Nicio grijă, nu trec pe canalul ezoterismelor ieftine, deși în acel moment nu aveam nicio idee clară despre vreo eventuală realitate. Pe scurt, atunci când a bătut de miezul nopții, managerul clubului ne-a pregătit o surpriză: un mic spectacol de teatru. Nimfele care dansau la bară s-au pierdut în vestiare. Iar îngerul care se legăna acrobatic prin aer și pe frânghiile de deasupra scenei era un stripper dotat numai cu niște tanga roz și cu o vioară. Ar fi putut fi foarte bine și o stripteuză, la înălțimea aia nu-l vedeam prea bine. Să zicem că era, probabil, ceva între, un fel de al treilea gen, așa cum se întâmplă adesea la îngeri. Iar aripile sale erau, desigur, dislocabile și se găseau la orice centru de închiriere de articole de carnaval. Mai trebuie spus că rolul viorii s-a limitat la acela de model din plastic; dar asta nu conta.

Imediat ce îngerul atingea corzile cu arcușul, DJ-ul a trecut de la combinațiile muzicale mortale de până acum la remix-ul unui concert de coarde. Chiar și având în vedere senzaționalele proiecții video care au însoțit spectacolul, tot aș fi intuit acolo Focurile de artificii ale lui Händel, deși scrise inițial pentru o orchestră de alămuri. Ceilalți, inclusiv managerul, s-au mulțumit cu ideea că era vorba despre o muzică nobilă, de mult dispărută – din vremuri ce precedau antichitatea de azi. Și pentru că habar nu aveau cum să danseze pe asemenea ritmuri, îndreptau curioși către tavan camerele video de buzunar. Iar cu cealaltă mână, își acopereau ochii roșii de potopul de lumină.

Maestrul în chiloți tanga – playback în iad. Ar fi de-a dreptul absurd să nu rezoneze în mine și ceva sacru, ceva ce tocmai mă străduiam să ucid prin prezența mea aici. Gesturile cu arcușul ale îngerului, amintind de mișcările de backswing de la golf, provocau scântei precum sudura unor obiecte din oțel, iar arcușul lui mi-a pătruns în suflet. Nici vorbă – asta nu putea fi moartea! El era, dacă nu un trimis al zeilor, atunci pur și simplu al vieții, al iubirii și al tuturor celorlalte. Desigur, în esență, era doar un prostănac de la o sală de forță sau dintr-un salon de masaj, el nu făcea decât să joace rolul înaripatului – și nu păcălea pe nimeni. O scânteie printre tenebrele ciclice ale destinului uman – atât și nimic mai mult. Numai că, fără să-mi dau seama, s-a ajuns la un efect care acționa numai asupra mea și a cărui intensitate avea să-mi devină permanentă. Asemenea simptome se manifestă în mod obișnuit la toți cei care își reneagă dorințele tinerești. Uneori prin oglindirea unui vis, iar alteori prin insuficiența fericirii, tocmai în clipa când ar trebui să fiu mai fericit decât oricând. Dar, în același timp, omul inventează tehnici de atenuare a unor asemenea reproșuri. Ba, mai mult, viața își găsește adesea un nou sens luptând împotriva lor.

„M-am amăgit că, după ce am disprețuit existența de ultimă speță și viața pe culmile fără niciun Dumnezeu, a venit momentul să-mi iau în propriile mâini destinul care m-a adus pe lume: destinul părinților mei.”

(…) Nu, încă nu am dreptul la stabilitate. Să-i înaintez angajatorului demisia scrisă pe perioadă nedeterminată fără a pierde o picătură de sânge. Să nu-mi pun prezervativ înainte de a face dragoste, dar să-i pun Andreei verigheta pe deget. Să alegem un nume – nu pentru un alt personaj literar, ci pentru un viitor nou-născut și să ne ridicăm părinții în această carte a vieții la rangul de bunici. Nu pentru a-mi însuși fraudulos rolul capitolului final din Familie – să-l lăsăm mai bine pe seama Apocalipsei – ci pentru a crea condițiile necesare continuării sale sub formă de sitcom. Să împlinesc visul de veacuri al micii burghezii, să mă transform într-o ștafetă, într-o formă de trecere, să mă sacrific. Poezia n-are decât să se prăbușească pe distihuri de tip iubite-aș / fluturaș, unde fluturașul este cel de la salarii. Deși sarcina i-ar ușura Andreei menstruația dureroasă, mi-ar veni mie ciclul la creier când aș vedea cum i se rotunjește burtica.

¾ Nu vreau copii! Îi arunc pe fereastra maternității sau îi arunc sub un tramvai cu tot cu cărucior. Eu sunt copilul în cauză, cel despre care este vorba aici – pentru ceilalți, orfan de-abia scăpat de avort. Întelegeți? Vorbește cineva cehește aici? Acest copil trebuie salvat!

Simt nevoia să adaug imediat că nici măcar nu mă interesează să boicotez ordinea socială actuală, să devin un intrus în rândurile sale sau partea sa opusă. Nu am căzut victimă romantismului celor blestemați – am cunoscut prea mulți oameni săraci pentru asta. Tata își câștiga existența ca street-worker pentru o organizație de caritate, așa că, încă din copilărie, ne petreceam Ajunul Crăciunului alături de homeleși pe care oricum niciunul dintre noi nu-i iubea. Chiar dacă v-ați decide să le împărtășiți soarta – și, în general, nu ei au luat această decizie – strada și caraliii vă vor trata în așa fel, încât din dorința de libertate vor rămâne numai dinții scoși în lupta pentru a o atinge.

Altă soluție? Poate continuarea studiilor de la master la profesor? Avansând pe cale ierarhică din singurătatea propriului turn și privind din avion la casele de la țară și la drepturile celor slabi? Cine nu este suficient de credincios pentru a deveni călugăr are încă șansa de a se înscrie în ordinul academicienilor. De a supune gândirea tânără legilor relativizării, combaterii și polemicii, după care precizia seacă alungă curajul, ideile se transformă brusc în ipoteze, ipotezele în trimiteri la alte ipoteze, iar trimiterile în șoapte ca niște note de subsol… Iar înțeleptul scrie până când rămân din el doar mâinile care au uitat îmbrățișarea.

M-am amăgit că, după ce am disprețuit existența de ultimă speță și viața pe culmile fără niciun Dumnezeu, a venit momentul să-mi iau în propriile mâini destinul care m-a adus pe lume: destinul părinților mei. Să am și eu parte de dragostea despre care scriam de atâta timp și să astup prăpastia rămasă după divorțul lor cu un anunț privitor la o nuntă. Să mă întrețin prin muncă, dacă până acum mă întreținuseră alții. Acum, când totul mi se oferă ca o cărare de veacuri bătută către groapa comună: stripteurul fâlfâie brusc din aripi, muzica meditativă din copilărie învolburează fumul trabucurilor, iar eu, vreau, nu vreau, inevitabil, trebuie să fac pentru a treia oară stânga-mprejur. Mă întorc din Infern la Andreea prin noaptea pustie și, în același timp, în gând o părăsesc. De acum, am un singur lucru în minte: inventează-ți propriul destin. Cu înverșunare. Cu înfocare. Fără să-ți pese de nimic. Chiar dacă n-ai face decât să hoinărești printre oportunități și până la urmă nu te vei hotărî pentru niciuna.

Pe acela care nu știe cum să meargă mai departe îl va îndruma nenea Google. Grație unui algoritm convenabil și comod de căutare a informațiilor, proiectul inițial de doctorat, menit digitalizării bibliotecilor, a ajuns dintr-un salt pe poziția celui mai popular motor de căutare pe Internet și a uneia dintre cele mai valoroase mărci din lume. Pentru a-și îmbunătăți poziția printre motoarele de căutare, celelalte mărci au răspuns prin creșterea producției de spam. Un efect secundar al accesului simplificat la informații a fost faptul de a fi inspirat un boom al deșeurilor informaționale. Lângă tasta „Căutați pe Google”, există și o tasta „Încearcă-ți norocul”, care vă duce direct la prima pagină pe care ați căutat-o. Am aruncat în motorul de căutare și o expresie de genul „Nu vreau să lucrez după ce îmi voi termina studiile – ce să fac”, iar tasta m-a teleportat la un interviu despre lifestyle cu o așa-zisă voluntară europeană. După câteva fraze menite să te aburească, tip „experiență unică”, „schimbarea lumii în bine” sau „mi-am găsit sensul existenței”, însoțite de selfie-uri în poziții pline de răsfăț, urma și un link către o pagină cu proiecte concrete. După ce am dat click pe această pagină, ieșea în evidență ca fiind cea mai actuală oferta constând într-un an de voluntariat la Bordeaux, Franța, o chestie plasată direct sub auspiciile Casei Europene. Din prezentare nu era prea clar care ar fi trebuit să fie scopul sejurului. Probabil totul și nimic – cu suficient timp liber. Ar fi trebuit să existe un număr de până la doisprezece voluntari din diferite țări, ceea ce ieșea cu atât mai mult în evidență în comparație cu alte proiecte care ofereau pentru doi-trei nefericiți perspectiva singurătății în nu știu ce pădure. În plus, uniunea acoperă toate cheltuielile aferente întreținerii participanților.

„În fond, dacă am un laptop, sunt acasă oriunde găsesc o priză și conexiune la internet. De fapt, online s-ar putea să vorbim mai mult decât dacă am continua să locuim în același oraș. Ei… măcar în asta constă avantajul distanței: în nevoia mai intensă de a-i împărtăși ceva celuilalt. În blândețea care apare tocmai datorită despărțirii acolo unde mai înainte lipsise.”

(…) Și că în acest timp mă va murdări propaganda europeană? Păi vă rog frumos, cine mai poate rămâne curat astăzi? Aproape că îmi vine să zic „alege-ți propaganda și iubește-ți-o, dacă n-aș ști că și așa totul se bazează pe inabordabilitatea uneia sau alteia dintre situații. Puritatea politică – da, chestia asta dădea foarte bine la noi după căderea comunismului, care i se adresa cu „tovarășa” și pastei, și periuței de dinți, transformând gura în comitet central. Condamnând retorica propagandistică a vremii, care se fosilizase ridicol, aproape că am ajuns să detestăm însăși politica. Din fericire, odată cu trecerea acelui sfert de secol, oamenii se dezmeticesc și pricep că până și acea naivă atitudine anti-politică fusese de fapt doar un truc al câtorva băieți mai deștepți care și-au împărțit averea poporului la umbra afișelor electorale. Acum este momentul să luăm democrația mai în serios în propriile noastre mâini – cât mai avem un acoperiș deasupra capului. Să ieșim pe străzi – înainte de a ajunge să dormim pe ele.

Mi se părea cel puțin instructiv să învăț în acest mod cum e treaba cu politica europeană, deși aveam să fiu dezamăgit.

În 2004, când Republica Cehă a intrat în Uniunea Europeană, mergeam pe cincisprezece ani. Încă nici nu descoperisem opera – mai degrabă plăcerile masturbării sau fosilizarea Bisericii Catolice, care îmi fusese cândva mamă adoptivă. Din câteva percepții determinate de niște emisiuni de televiziune, afilierea la UE mi-o amintesc ca pe un eveniment festiv, împotriva căruia nu se prea lătra. Președintele de atunci, pe de o parte, a solicitat admiterea în UE și, în același timp, la referendumul de aderare a votat împotrivă, împreună cu aproximativ o cincime dintre opozanți. Apoi a petrecut sărbătoarea în mod provocator pe Muntele Blaník, ai cărui cavaleri mitici urmau să se supună, după NATO, și Politicii Comune de Securitate și Apărare (PCSA). Iar atitudinea sa opoziționistă s-a amplificat și mai mult trei ani mai târziu, odată cu apariția Tratatului de la Lisabona, pe care l-a văzut ca pe o deviere a Uniunii „de la liberalizare la unificare”, cu alte cuvinte, de la libertate la egalitate, de la investitorul ceh la comunistul european.

Eu observam ambele tendințe – și fluxul generos de subvenții, simbolizat printr-un cerc de stele aurii pe diverse clădiri noi, și mormăitul protestatar la adresa stricteții directivelor implementate, care au dus multe cantine și mulți fermieri la faliment. Cu toate acestea, de cele mai multe ori, când descopeream argumentația pro-europeană legată de o zonă sau alta, aceasta, prin erudiția sa, îmi era mai aproape decât autoapărarea de cârciumă a reprezentanților neamului cehesc, a căror senzație ponosită de „colonizați de către Bruxelles” nu am împărtășit-o niciodată. De ce să facem din noi înșine o periferie neputincioasă din punct de vedere mental dacă, prin logica proiectului european, ne puteam număra printre creatorii acestuia? De asemenea, i-am fost recunoscător Uniunii chiar și pentru cel mai amărât Erasmus, dar, după ce am vizitat Bruxelles-ul, mi-a mai trecut euforia.

După o călătorie de câteva ore cu autobuzul din Parisul cel murdar, ipocrit și gata să se prăbușească, m-au întâmpinat sala de expoziții a Europei, un oraș având pe jumătate aspectul unor dulciuri pentru păpușile care se vând în magazinele de artizanat din stațiunile balneo-climaterice și pe cealaltă jumătate al unui complex de clădiri super-luxoase unde sălășluiește Puterea. Dar vă zic – și dacă ar fi sălășluit acolo zeii – atâta timp cât există fie și o singură victimă a nedreptății, este necesar să fiți circumspecți față de orice putere. Să nu dansați așa cum vă cântă. Și să fiți mereu de partea celor slabi. Și tocmai asta se află la baza intelectualismului stabilit de Emil Zola: nu este vorba doar de o „șmecherie” deșteaptă și de neînțeles, așa cum este uneori – și cu atâta pasiune – caricaturizată realitatea. Intelectualul, omul educat care manifestă curaj, chiar și în detrimentul propriei cariere.

Ceea ce m-a cutremurat cu adevărat printre acele prime impresii din Bruxelles a fost tocmai acea paradoxal de desăvârșită vizită la Parlamentarium, acel ultramodern centru pentru vizitatori, de la care îmi promisesem adâncirea interesului pentru UE. Din păcate, totul a fost prezentat ca pentru proști, sau poate, oficial, ca pentru copii. Nici măcar cele mai scumpe tehnologii nu reușeau să ascundă goliciunea, inconsistența singurei, unicei idei care era scoasă în evidență aici: Datorită unității europene în diversitate nu vom deveni Lumea a Treia. M-aș fi așteptat la mai mult de la această idee; așa cum era prezentată, era, de fapt, doar un slogan pus aici, ca o replică de comics, în gura celor mai de seamă gânditori ai secolelor recente – de la Churchill până la Wagner, Camus sau Kafka. Și asta m-a insultat. Desconsiderarea la adresa altor destine conținută în această propagandă, care, în schimb, nu dezvăluia pe deplin destinul Uniunii cu toate contradicțiile, înfrângerile și îndoielile… acestea toate fiind lucruri în care s-ar putea crede cu adevărat.

Așadar, am optat pentru anul de voluntariat european, spre a pătrunde în acea goliciune și a-mi crea destinul prin ea. „Este doar o altă evadare, o altă fugă!”, clănțănea în mine  conștiința mea cehească. Deși, așa cum va trebui să recunoașteți, ceea ce mă îndepărta cu adevărat de mine însumi erau tocmai cehismele alea fosilizate de doi bani: „clădește o casă”, „plantează un copac”, „dă naștere unui fiu ingrat” etc. Căutam o barcă de salvare care să mă îndepărteze de toate acele alei, orașe și maternități în a căror ruină susținătorii cauzei își observă în fiecare zi propria înfrângere – și pe a voastră. Și am avut parte de barca aceea – tot ce a trebuit să fac a fost să cobor mai întâi în miezul infernului.

Cehii fie că nu știau de proiect, fie că erau prea leneși ca să-și scoată botul din vizuină. Astfel încât, având în vedere obligativitatea acceptării în proiect a unui ceh, m-am uitat degeaba prin jur după concurență. M-au primit imediat fără să-mi citească CV-ul.

Mi-am adunat curajul și i-am spus și Andreei. Pielea i s-a făcut una cu peretele. Nu pricepea nimic: „Abia ne-am adunat și noi la un loc și tu pleci așa, dintr-odată?”

„Iubito, iartă-mă…”, i-am ocolit eu privirea. „Știi, este în joc însăși viața mea.”

„«Iubito»?! Ești un egoist care habar n-are să iubească”.

Și poate că lovitura asta directă în vanitatea mea de teoretician al iubirii ne-a împiedicat despărțirea. Am recunoscut că, dacă până atunci relația noastră se menținuse în special prin sex și prin banalitate, distanța și corespondența asociată ei ar fi putut fie să o facă să atingă profunzimi nebănuite, fie să îi asigure o moarte lentă și fără dureri. Sub cataliza unor noi impresii și noi iubiri! – Am mai avut odată o relație de dragoste la distanță. Cu Dumnezeu. Până când a încetat să-mi răspundă.

În locul lui Doamne-Doamne mi-a rămas tata, un dolofan cu apucături caritabile care s-ar fi împărțit bucuros pe sine altora, chiar și în propriu-i detriment. L-am prins la computer, holbându-se la un schimb de focuri dintr-un film american descărcat de pe cine știe ce server cu materiale piratate. „Ce-i?”, și-a scos el căștile, iritat, simțind că vreau să-i spun ceva.

„Vreau să merg în Franța pentru un an”.

„Și ai nevoie de ceva?”

Asta e tot ce ai de spus? Nu mă întrebi unde anume mă duc și de ce și ce voi face acolo? Voiam doar să-mi iau rămas bun de la tine. Și ce dacă, nu-i așa? Mă voi întoarce, spre deosebire de mama. Putem vorbi prin Skype – ca și când nici n-aș fi plecat. În fond, dacă am un laptop, sunt acasă oriunde găsesc o priză și conexiune la internet. De fapt, online s-ar putea să vorbim mai mult decât dacă am continua să locuim în același oraș. Ei… măcar în asta constă avantajul distanței: în nevoia mai intensă de a-i împărtăși ceva celuilalt. În blândețea care apare tocmai datorită despărțirii acolo unde mai înainte lipsise.

Nu te deranja, tată. Nu de alta, dar pierzi faza cu moartea ălora de pe monitor. Eu plec să-mi trăiesc propriul film în coproducție cu Uniunea Europeană.

Traducere din limba cehă de Mircea Dan Duță


Foto: Gaby Jongenelen Fotografie for CELA

Ondřej MACL

Ondřej Macl (*1989, Hradec Králové) este poet și actor. Absolvent de Actorie și Literatură Universală la Praga. Lucrează ca asistent al persoanelor cu handicap mintal. A publicat până acum volumele de poezie Pe bunica o iubesc mai mult decât pe fetele tinere (*) (2017 – pentru care a fost recompensat cu prestigiosul Premiu Jiří Orten Pentru Debut în Poezie), Pentru ce sunteți pe lume (2018) și Expediție la focurile de artificii (2019).

Lăsați un răspuns

Your email address will not be published.